CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia “Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Vasile Alecsandri.

Vasile Alecsandri s-a născut la 14 iunie 1821 în Bacău. Fiul spătarului Vasile Alecsandri a făcut primii ani de şcoală în casa părintească, având învăţător pe Gherman Vida. A urmat, apoi, pensionul lui Cuenin de la Iaşi, după care, la Paris, a frecventat cursurile Facultăţilor de Medicină şi de Drept – nefinalizate cu diplome de licenţă.

În ţară a fost numit director al Teatrului Naţional din Iaşi, căruia i-a dat o nouă organizare şi un nou repertoriu de piese originale.

A fost amestecat în evenimentele revoluţionare paşoptiste din Moldova, motiv pentru care s-a refugiat mai întâi în Ardeal, apoi la Cernăuţi – unde a colaborat la revista Bucovina a fraţilor Hurmuzachi. A trecut după aceea la Paris şi, împreună cu Alecu Russo şi cu Nicolae Bălcescu, a editat revista România Viitoare. A călătorit mult în tot acest timp al exilului – în sudul Franţei, Germania, Anglia, Spania, Maroc etc. – după care a revenit în ţară.

IMPLICAT ÎN MIŞCAREA UNIONISTĂ
Domnitorul Grigore Alexandru Ghica i-a permis venirea în ţară şi l-a numit arhivar al Statului (după anul 1849).

Mai apoi, posluşnicul V. Alecsandri a fost numit – în timpul Căimăcăniei de Trei – secretar de Stat la Ministerul Treburilor din Afară.
S-a implicat din plin în mişcarea unionistă, în dezbaterile Divanului ad-hoc de la 1857, pentru ca în cele din urmă să facă gestul renunţării la oferta ocupării Tronului Moldovei, înlesnind astfel calea spre Unirea celor două Principate Române sub sceptrul unui Domnitor care ar răni mai puţin orgoliul celorlalţi candidaţi la tronurile reunite.

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Vasile Alecsandri a fost ministru al Afacerilor Străine în două rânduri: 17 ianuarie-11 iunie 1859, în Guvernele de la Iaşi conduse, succesiv, de Vasile Sturdza, Ion Ghica, Maolache Costache Epureanu; 11 octombrie 1859-28 mai 1860, în Guvernele de la Bucureşti conduse, succesiv, de Nicolae Creţulescu, Ion Ghica.

În primii doi ani ai Domniei lui Cuza Vodă, Alecsandri a fost mesagerul ideal pentru a face cunoscută şi a impune Cancelariilor din Occident acţiunea unionistă a românilor. Recunoaşterea internaţională a faptului împlinit de providenţialul Alexandru Ioan I Cuza s-a datorat în mare măsură şi carismei şi stăruinţei cu care Vasile Alecsandri a pledat pe lângă atotputernicul Împărat Napoleon al III-lea.

ARDENT IUBITOR DE PATRIE
Fiind mai mult un ministru itinerant al Unirii – Cuza Vodă era de fapt propriul său ministru al Afacerilor Străine –, Alecsandri n-a avut răgazul necesar coordonării activităţilor specifice Departamentului, rămas mai mult în seama interimarilor. Oricum, serviciile sale diplomatice unioniste au fost mult mai însemnate, determinante chiar în anevoiosul proces al recunoaşterii internaţionale a gestului de voinţă şi de energie naţională făcut de români la 5 şi 24 ianuarie 1859.

Vasile Alecsandri a fost în primul rând un poet important şi un dramaturg original. În epocă s-a bucurat de recunoaştere şi de admiraţie nu doar
în ţara sa, ci şi în lumea francofonă, devenind laureat al premiului Gintei Latine (Montpellier, 1878).

Corespondenţa sa politică (cu Cuza Vodă, cu Ion Ghica ş.a.) evidenţiază un spirit pătrunzător, sclipitor pe alocuri, ardent iubitor de patrie.

Un om ilustru al unor vremi la fel de ilustre, care a ştiut să-şi reprime impulsurile, omeneşti, de mărire politică, jertfindu-şi numele şi rangul pe altarul împlinirii visului secular de Unire a românilor. Vasile Alecsandri a murit la 22 august 1890, la Mirceşti – Roman.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

 
“Acum viitorul se deschide înaintea noastră liber de piedicile care opreau mersul nostru înainte, ne rămâne să ştim să profităm de mijloacele are ne sunt oferite pentru a ne ajunge scopul”
Vasile Alecsandri

Scrisoare de felicitare a Domnitorului Alexandru Ioan I Cuza, adresată de Vasile Alecsandri

                                               Paris, 3 ianuarie 1862

Iubite Principe,

Am aşteptat o împrejurare fericită pentru a scrie Alteţei Voastre şi n-am pierdut nimic aşteptând, pentru că, în sfârşit, graţie perseverenţei Voastre, dorinţa cea mai scumpă a naţiuniii române s-a realizat prin Unirea celor două Principate.

Felicitându-mi ţara pentru acest fericit eveniment, trebuie să adresez primele mele urări Alteţei Voastre, căci cunosc mai bine decât oricine eforturile constante pe care le-aţi făcut, timp de trei ani, pentru triumful principiului regenerator care v-a ridicat la putere.

Istoria nepărtinitoare va da fiecăruia partea care i se cuvine în victoria politică câştigată de cauza română. Şi ea Vă Va proclama fondatorul Unirii, titlu glorios care va despăgubi din plin greutăţile din ultimii trei ani.

Acum viitorul se deschide înaintea noastră liber de piedicile care opreau mersul nostru înainte, ne rămâne să ştim să profităm de mijloacele care ne sunt oferite pentru a ne ajunge scopul. Vom ajunge cu tact, energie şi patriotism, trei virtuţi admirabile, a căror trinitate a făcut întotdeauna miracole în favoarea popoarelor.

Întărit în această convingere, vin să urez Alteţei Voastre ani lungi de uşoară şi prosperă Domnie, cum şi realizarea de îndată a viselor de glorie şi de fericire pentru naţiunea română şi, terminând, o rog să-şi aducă aminte câteodată de vechiul său prieten devotat.

V. Alecsandri

  • (Biblioteca Academiei Române, Msse, Arhiva Cuza Vodă, KLVII, ff. 281-282)