Cu ciorapii... în văzul lumii

„Nimic pe lume nu este bine făcut dacă se face de frică. Acasă, teama de ridicol ne determină să ne controlăm gesturile şi vorbele. Dar, odată ieşiţi pe stradă, adesea anonimatul ne dă în sfârşit «libertatea» de a face orice vrem. Aruncăm pe jos, scuipăm, ne ridicăm ciorapii în văzul lumii... Singurul martor care ne-ar putea sancţiona este propria noastră conştiinţă. Dacă ne-am imagina că o cameră ascunsă de luat vederi ne surprinde când suntem tentaţi să greşim, poate că ne-am controla.”

Este o greşeală să credem că le ştim pe toate. Este o greşeală să ne simţim jigniţi atunci când ni se face observaţie în momentele în care am călcat strâmb. Este o greşeală să credem că „dânsul” (la toate formele sale) e pronume de politeţe. Strict gramatical, „dânsul” este un regionalism folosit în Moldova în loc de „el” şi uneori se adresează obiectelor. Pronume de politeţe este „dumnealui”. Din acest motiv (urmat de multe altele) se scriu şi se citesc cărţile de bune maniere: ca să nu greşim când ne comportăm într-un anume fel, considerând că aşa e politicos; sunt multe şanse ca aceia care se cred „buricul pământului” să afle că politicos e tocmai contrariul a ceea ce fac!

Potrivit Codului de bune maniere  redactat de Aurelia Marinescu, nici o politeţe nu e bătută în cuie, însă în ce priveşte descălţatul la uşă regula e strictă: la noi acasă – da, în vizită – nu (deşi eram tentaţi să-l catalogăm pe oaspetele care nu se descalţă drept „needucat”). E greu de suportat spectacolul (uneori şi mirosul) pe care-l oferă o persoană frumos îmbrăcată, dar... desculţă. Dar gazda are pregătiţi nişte papuci, pe care să-i ofere dacă insistă cineva. Gestul este firesc la ţară (de unde şi vine), unde uliţele sunt pline de glod. Totuşi, rugămintea adresată gazdei de a primi papuci nu mai pare atât de ciudată.

V-aţi întrebat vreodată de ce punem mâna la gură când căscăm şi primim urări („Sănătate!”, „Noroc!”) din partea celor din jur când stră­nu-tăm? Omul primitiv credea că prin căs­cat/strănut sufletul ne poate părăsi trupul, iar ges­tul de a duce mâna la gură, respectiv urările în­curajatoare aveau menirea de a împiedica acest lucru. Aşadar, a-i ura „Noroc!”, „Faci chef!” celui care a strănutat nu e atât de politicos pe cât credem.

După această călătorie lungă de trei săptămâni prin labirintul regulilor unei comportări civilizate, pare-se că am ajuns la capăt. Dar viaţa de zi cu zi ne supune permanent unor teste. De pildă, să ştim cum şi când să salutăm, să ne îmbrăcăm adecvat, să fim capabili să susţinem o conversaţie în cercul frecventat. Suntem oameni manieraţi numai dacă regulile dezbătute în aceste episoade au devenit, pentru noi, o a doua natură. Aşa cum am observat, greşelile nu ne sunt tolerate de familie ori de apropiaţii noştri. Mai devreme sau mai târziu, aceste erori vor fi sancţionate crud, iar numărul prietenilor va deveni din ce în ce mai mic. Altfel spus, societatea îndepărtează prost-crescuţii. Ce e de făcut ne spune Aurelia Marinescu: „Dacă la început respectarea regulilor de bune maniere ne pare o corvoadă, cu timpul vom scăpa de acest sentiment sâcâitor. Senzaţia de constrângere va fi înlocuită cu naturaleţea gesturilor. Mulţi dintre cei care trec drept bine crescuţi în anumite medii nu sunt aşa de fapt, pentru că nu se controlează în permanenţă şi politeţea nu le-a devenit o a doua natură”.