Cu Dumnezeu şi Satana în fundul Pământului

Minerul Mario Sepulveda s-a hotărât să rupă "pactul tăcerii" încheiat între ortacii îngropaţi de vii şi i-a dezvăluit în premieră mondială ziaristei Caroline Graham, pentru Mail on Sunday, fantastica şi unica experienţă de viaţă şi de moarte a lui şi a celorlalţi ortaci.

INFERNUL
Primele 17 zile au fost "un infern", în care minerii au reuşit să supravieţuiască în "condiţii inumane", dezvăluie Mario. Era în ziua de 5 august, înainte de pauza de masă. Minerii opriseră lucrul şi se îndreptau spre ieşirea din galeria în care săpaseră, aşteptând trenuleţul care urma să îi ducă la suprafaţă, să mănânce. Se aflau într-o porţiune de mină ca o încăpere, ceva mai înaltă decât galeria. Acel loc a fost, de fapt, salvarea lor, pentru că imediat au auzit pârâituri, iar unul dintre pereţii galeriei începea să se prăbuşească. În acea "cavitate" ei au fost însă feriţi de dărâmăturile care i-ar fi îngropat de vii. "Aveam dopuri antifonice şi căşti care funcţionau şi ca telefon, pentru că lucram cu un excavator subteran de dimensiuni mari, aşa că nu auzisem zgomotul dărâmăturii. În schimb, am simţit trepidaţiile şi am văzut un nor gros de praf şi bucăţi din peretele prăbuşit. Un coleg a venit spre noi în fugă strigând «adăpostiţi-vă!»", povesteşte Mario.

Întrebat dacă s-a speriat, Mario a bravat: "Nu, nu chiar. Nu uita că mina este locul meu de muncă. Ştiam că suntem aproape de un refugiu". Primul său impuls a fost să caute o cale de ieşire. "Unii dintre colegii mei mai tineri erau disperaţi. Deveniseră isterici, dar eu eram hotărât să găsesc o cale de ieşire. Singurul gând care îmi dădea curaj era că nu voiam să mor înainte de a le asigura copiilor mei o educaţie. Pare un gând nebunesc, dar era foarte important pentru mine. Ştiam că soţia mea, Katty, va putea trăi bine şi fără mine. E frumoasă, tânără şi ar fi putut să îşi găsească un alt bărbat. Dar dacă acelui bărbat nu i-ar fi plăcut şi copiii mei?!... Nu puteam să mă împac cu un asemenea gând."

PRIMELE SEMNE
La data de 22 august au fost localizaţi de echipele de salvare care îi căutau. Până atunci au trăit în întuneric absolut şi nu mai credeau că vine cineva să îi caute. În a 15-a zi au auzit zgomotele unui perforator. Timp de două zile, echipele de salvare au săpat înspre locul unde credeau că s-ar afla minerii. În a 17-a zi, perforatorul a străpuns peretele din interiorul minei, iar ei au înfipt în capul burghiului un bilet scris pe întuneric, prin care îi anunţau pe cei de la suprafaţă că "toţi sunt în viaţă, în adăpost". "Am început cu toţii să dansăm şi să cântăm de bucurie. Dar până atunci... a fost iad (...). Unii dintre colegii mei mi-au spus că acela a fost momentul când şi-au dat seama că Dumnezeu are un plan pentru noi toţi", a mai spus Mario, care povesteşte în continuare cum le-a  ţinut moralul colegilor săi.

"La un moment dat, m-am prefăcut că-mi dau duhul. «Dragi prieteni, spuneţi-le soţiei şi copiilor mei că i-am iubit... Mai spuneţi-le că banii mei sunt în... ». Apoi mi-am ţinut respiraţia. Ceilalţi stăteau liniştiţi şi aşteptau. N-am mai rezistat, am expirat puternic şi am pufnit toţi în râs." Mario, care este o persoană carismatică şi cu un psihic puternic, le asigura colegilor lui astfel de "momente vesele" când simţea că ei sunt periculos de deprimaţi. Dar şi el recunoaşte că, uneori, era atât de deznădăjduit, încât îi venea să plângă. "Am plâns şi eu, dar mă refugiam în tunel, ca ei să nu mă vadă", s-a confesat Mario. "Umorul ne-a ajutat. Uneori, îţi e mai uşor să râzi decât să plângi", a tras el concluzia din teribila experienţă.

CU GÂNDUL LA LUMEA DE DEASUPRA
Cu toate acestea, gândul de a găsi o cale de ieşire nu l-a părăsit. A început să meargă prin galeriile minei, folosindu-se din când în când de lampa de miner prinsă de cască. A ajuns în locul unde ştia că se află o coloană de ventilaţie care, de obicei, are şi o scară în ea. S-a căţărat pe scară. "Pereţii erau moi şi au început să-mi cadă bucăţi din ei pe faţă. Mi-au lovit gura şi mi-au spart dinţii. Începuse să-mi curgă sânge din gură, dar am continuat să urc pe scară, pentru că eram hotărât să ies de-acolo", a povestit Mario. La un moment dat, scara, care era făcută din piele şi sfoară, nu din metal, şi era în stare deplorabilă, s-a rupt. Mario a încercat să urce fără scară, sprijinindu-se numai de pereţi, dar aceştia erau umezi şi începeau să se surpe. Totuşi, a reuşit să vadă locul unde se prăbuşise peretele minei şi roca ce astupa intrarea. Acela a fost pentru Mario unul dintre momentele de disperare. Când a coborât, le-a spus şi celorlalţi ortaci despre ce este vorba.

"Am aplicat principiile democraţiei. Fiecare dintre noi avea dreptul la un vot. Când se adunau 17 voturi la fel, se lua decizia respectivă. Încercam să fim cât mai normali în asemenea circumstanţe şi să avem grijă unul de celălalt"
Grupul de mineri autointitulat "Los 33"

Citește pe Antena3.ro

Momentul în care un munte se prăbuşeşte şi un zăcământ de cupru iese la suprafață

Au hotărât să se organizeze în echipe, pentru a căuta o cale de ieşire. Descoperiseră şi o sursă de apă între două roci şi o foloseau pentru băut, dar şi pentru igiena personală. Îşi turnau apa în palme, dintr-un pahar pe care îl umpleau de două-trei ori ca să se spele. Setea şi-o potoliseră, însă foamea "muşca" din ei tot mai mult. "Prima săptămână a fost grea, dar a doua, cumplită", recunoaşte Mario. El spune că nu i-a fost atât de greu să rabde de foame, pentru că fusese "călit" în armată. Dar ceilalţi colegi ai lui au fost la un pas de a avea halucinaţii şi le-a fost foarte greu până când echipele de salvare au reuşit să sape acel mic tunel prin care le trimiteau hrană, apă, haine, iar ei puteau să corespondeze în scris cu familiile lor.

VORBE DE CLACĂ
Întrebat despre zvonurile "de la suprafaţă", ce circulau prin Camp Hope, legate de comportamentul minerilor captivi, între care unele se refereau la sex între ei şi tentative canibale, Mario le-a dezminţit. "Nimic din toate astea. Eram prea ocupaţi cu supravieţuirea ca să ne mai gândim la sex. Chiar nici nu am discutat despre sex. Am vorbit cu soţiile noastre şi am făcut câteva glume cu ele, dar nu am abordat în mod serios subiectul, pentru că ar fi fost prea dureros", a spus Mario. Cât despre canibalism, el a recunoscut că s-au gândit, la un moment dat, la eventualitatea producerii unui asemenea comportament primitiv, din cauza condiţiilor care păreau să se înrăutăţească, la început, din zi în zi. "Când eşti în astfel de situaţii stresante, poţi să cazi în extreme, să faci şi să spui lucruri extreme. Tocmai de aceea ne-am hotărât să încheiem «Pactul Tăcerii», cel puţin asupra primelor 17 zile de «iad», ca să-i protejăm pe cei dragi."

Mario nu consideră însă că povestind despre acele zile şi-a trădat colegii. "Şi Diavolul, şi Dumnezeu au fost cu noi acolo, jos. Nu i-am văzut, dar i-am simţit şi pe unul, şi pe celălalt. S-au luptat între ei pentru sufletele noastre, iar Dumnezeu a învins!", a spus Mario, care consideră că dezvăluirile lui despre teribila aventură sunt adevărate învăţături pentru alţii.

VEDETĂ PESTE NOAPTE
Mario a fost cel de-al doilea miner scos la lumina zilei de echipele de salvare şi a devenit imediat vedetă de necontestat. Presa i-a făcut numeroase oferte, care mai de care "aur curat", inclusiv cea de a avea propria emisiune pe postul naţional de televiziune. El spune însă că tot ce va obţine din popularitatea lui va fi pentru educaţia celor doi copii ai săi şi pentru bunăstarea familiei. "Nu sunt un superstar. Sunt un miner, întotdeauna am fost un miner (...). Cred că acele momente (petrecute în mină, n.r.) au unit lumea. Sunt fericit că am avut un mic rol într-un eveniment care i-a făcut pe oameni să se apropie mai mult unii de ceilalţi, chiar şi numai pentru o clipă..."

PSIHICUL, MAI RĂU DECÂT FIZICUL
Pentru ca minerilor să le fie evaluată cât mai exact starea fizică şi psihică, autorităţile chiliene, care nu mai avuseseră de-a face cu un asemenea caz, au cerut sprijinul specialiştilor de la NASA. Experţi în situaţii produse de condiţii speciale, specialiştii de la NASA au anticipat că ortacii îşi vor reveni fizic în scurt timp, însă traumele psihice nu vor dispărea cu una, cu două. Previziunile lor au început deja să decurgă conform "programului". Astfel, minerii au fost cuprinşi de o stare de euforie după ce au fost scoşi la suprafaţă, regăsirea cu familiile şi apropiaţii generându-le adevărate stări de adevărat extaz. Dar, aşa cum au anticipat experţii de la NASA, greul abia acum începe.

În primul rând, asupra lor există presiunea popularităţii căpătate peste noapte. În afară de experienţa unică şi uluitoare căreia i-au supravieţuit, presa şi showbizz-ul se ţin scai de ei, momindu-i cu ocazii şi recompense foarte generoase, la care ei nu s-au gândit vreodată. Le dau, cu alte cuvinte, posibilitatea de a câştiga foarte mulţi bani dintr-un foc şi fără să mai facă muncă brută. S-ar putea ca aceste alternative uşoare să le ia minţile unora dintre ei şi să îi transforme radical, dar nu în bine. De asemenea, având bani mulţi, vor avea parte şi de invidie sau chiar de duşmănie.

VERSIUNE EXTREMĂ
Pe de altă parte, specialiştii de la NASA au estimat că cele mai serioase probleme psihice ar putea fi provocate de însăşi natura groaznică a experienţei prin care au trecut. Primele dintre aceste probleme vor fi legate de insomnii, deoarece ceasul lor biologic a fost dat peste cap din cauza lipsei luminii, mai ales a celei naturale, în perioada îndelungată pe care au petrecut-o sub pământ. Vor suferi şi de oboseală, dar şi de agitaţie. Iar toate aceste stări, care pot dura luni bune, ar putea exacerba alte simptome psihice, ca anxietatea, depresia sau rememorarea momentelor şocante şi dramatice din "filmul" captivităţii lor îndelungate. Specialiştii au mai avertizat asupra faptului că unii dintre ei ar putea să nu mai vrea să mai intre niciodată în subteran, nici măcar în vreun tunel rutier, sau ar putea să facă atacuri de panică la primul articol din presă în care ar fi descris coşmarul pe care l-au trăit cu ochii deschişi. Într-un fel, experienţa prin care au trecut este "versiunea extremă a ceea ce ar fi normal în condiţiile unei profesii extreme", au mai explicat specialiştii americani, adăugând că "cele mai multe dintre persoanele care trec prin astfel de experienţe ajung în pragul nebuniei, dar, din fericire, aceşti bărbaţi nu fac parte din acea majoritate".