Cum eram noi odată (I)

Un neamt, Richard Kunish – tanar prin 1869 – a inceput sa calatoreasca in Orient. A plecat de la Viena cu vaporul, pe Dunare, se opreste la Budapesta, viziteaza orasul, apoi se opreste la Giurgiu de unde, cu trasura, alearga pe drumuri desfundate, pline de noroaie, spre orasul de pe Dambovita. Bucuresti, orasul boierilor, Bucurestiul de care se indragosteste, pe care l-a numit tot atat de cuprinzator ca Berlinul, avand cam 120.000 de locuitori care traiesc in 15.000 de case si merg la 140 de biserici ortodoxe, grecesti, catolice, evanghelice si mozaice. Urci dealul Mitropoliei si, de acolo, privesti in panorama, imbratisezi orasul cu privirea, caci de nicaieri el nu ofera o priveliste mai frumoasa, e o priveliste singulara si fermecatoare.

Dar auziti ce scrie prusacul Kunish: palate somptuoase, o mare intinsa de case, un rau care serpuieste in soare, biserici impunatoare. Crearea Bucurestiului nu a fost stapanita de necesitate si calcul, ci de inclinatie si capriciu. Nu s-a facut nicaieri economie de spatiu: aici s-a ridicat un palat, dincolo un bordei, aici s-a taiat un parc, dincolo a ramas un crang, printre case. Nicaieri ordinea lipsita de farmec a locuintelor paturii de mijloc nu ocupa mult loc – caci aceasta patura e putin reprezentata in Bucuresti. E o patura extrem de onorabila, dar putin interesanta pentru pictor si poet. Insa aristocratia – boierii adica – si saracii se afla in palatele somptuoase si in bordeiele tihnite. Si bisericile! Totul luceste si straluceste in jur!

Ce e frumos in Bucurestii acestui inceput de secol e cum se revarsa, printre colibe, palate si case de negustori, verdele padurilor si al gradinilor, intr-o plinatate imbelsugata, si-n mijloc acest rau subtire. 'Dambovita, apa dulce/Cin’ te bea nu se mai duce.' Acest vers popular in 1915 a fost prelucrat chiar de regina Carmen Sylvia.

Dar sa revenim la Bucuresti, acest oras care i-a cucerit inima prusacului Kunish. In­cepe sa se lase seara. Sa cobram pe strazi. Dar se po­triveste oare acest cuvant aici? Cate o groapa, cate o baltoaca, cate un sant. Acest oras cucereste mai ales prin buna dispozitie a oamenilor. Bu­cu­restiul e un oras care rade si leneveste. Bezna este atat de stapanitoare. E nevoie de o buna cu­noas­tere a lucrurilor sa se poata iesi din strazile inguste si sa nu cazi in numeroasele hartoape si sa te impiedici in daramaturi, gramezi care sunt locuite.

Dar uite o lumina ce licareste acolo! Peste 45 de pasi, ce contrast! Din bezna, ziduri surpate, tiganusi in zdrente, ce-ti dadeau senzatia de departare de civilizatie, deodata, cata stralucire si luxul unei capitale suprarafinate! Trasuri mai elegante si trase de cai mai nobili decat cele care huruie pe aici, nu se vad nici la Viena, nici la Paris (scrie in aceasta carte scrisa in 1861). Trasurile trec una dupa alta in sir neintrerupt. Peste tot se aud soapte si, daca asculti mai cu luare aminte, peste tot se perinda umbre intunecate susotind si razand, trecatori iesiti sa se plimbe. Din departare, razbate muzica si radiaza ceva ca o lumina stralucitoare.