Cum l-am cunoscut pe L. Cohen

Şi după ce a cântat despre luna care le transpirase pe cearşafuri, despre Jane care trecuse pe la el cu o şuviţă din părul altui bărbat şi Suzanne care l-a hrănit cu ceai şi portocale venite tocmai din China, Leonard Cohen s-a retras cu zâmbetul pe buze de pe scena Palatului Sant Jordi din Barcelona. La 75 de ani, sprinten şi luminos, reuşeşte să transforme fiecare concert al său într-o experienţă unică.

O experienţă pe care ai vrea să o repeţi la nesfârşit, fie că îi primeşti amintirile adunate într-un hotel din New York, fie că ţi-l imaginezi zâmbind trufaş în "turnul cântecului".

După ce a ieşit de pe scenă, însoţit de trandafiri roşii, am alergat şi eu spre culise unde avea loc o recepţie la care participau copiii lui Leonard, prietenii apropiaţi şi câţiva membri privilegiaţi ai forumului leonardcohen.com.
Doar că în timp ce eram îndrumată spre locul cu pricina, l-am zărit într-una dintre cabine. Purta pălăria şi avea ochelarii cu lentile gri şi lame groase pe nas. Îşi împacheta lucrurile. M-am oprit şi m-am uitat fascinată la el. Timpul s-a oprit în loc pentru câteva secunde.

Am bătut la uşă timid şi a ridicat privirea. A zâmbit şi mi-a zis să intru.
Nu l-am lăsat să spună nimic şi am început să mă scuz şi să-i spun că ştiu că poate nu vrea să vadă pe nimeni şi că e obosit şi stresat şi că îmi pare rău, dar nu m-am putut abţine să intru, mai ales că nu eram absolut sigură că va veni la recepţie. A început să râdă şi mi-a luat mâna într-a lui. M-a îndemnat să mă aşez şi a reînceput să împacheteze o cămaşă albă, în acelaşi timp punându-mi întrebări despre mine.

A fost încântat să afle că sunt din România şi că acum locuiesc în Bucureşti şi mi-a spus că i-au plăcut clădirile Capitalei pentru că au un aer... nobil.
L-am întrebat dacă vrea să-l ajut să împacheteze şi mi-a răspuns că nu, mai ales că împachetatul e unul din puţinele lucruri pe care ştie să le facă. Am râs amândoi cu poftă. Pe urmă i-am mărturisit că eu de fapt n-aş fi ştiut cum să-l ajut, dar am încercat să fiu drăguţă.

Leonard Cohen: Aşadar, eşti o persoană drăguţă, scumpo?
Rozana Mihalache: Nu ştiu, în unele momente încerc să fiu drăguţă, însă în general sunt doar sinceră.

L.C: Da, eşti o persoană onestă, îmi dau seama.
R.M: Dar dumneavoastră?

L.C: Ah, eu sunt extrem de drăguţ.
Şi modest.(râde)

Continuă să împacheteze şi îmi oferă să mestec o scobitoare cu aromă de arbore de ceai. Îmi spune că e excelentă. Conversaţia curge ciudat de firesc. Îl las pe el să pună majoritatea întrebărilor. Îi face plăcere.

L.C: Şi, îţi place Barcelona, darling?
R.M: Da, am apucat să vizitez câte ceva şi e un oraş foarte frumos într-adevăr.
Tremur toată.

L.C: Şi mie îmi place. Am ieşit din hotel să-mi iau o supă, dar strada pe care am văzut-o arăta minunat, zău.

Da, are un superb simţ al umorului.

L.C: Ştii, e aşa de ciudat, am la hotel un panou prin intermediul căruia ar trebui să aprind luminile. E foarte greu de folosit.
R.M: Trebuie să fii profesionist.

L.C: Da, trebuie să fii inginer profesionist pentru asta.

La uşă au bătut Dominique Issermann, fosta lui iubită din anii '80 şi Sharon Robinson. Ne-a făcut cunoştinţă şi a invitat-o pe Dominique să ni se alăture "pentru puţin".
Am convins-o că nu facem un interviu şi nu ne deranjează.
E o femeie fermecătoare şi se simte că îi leagă o prietenie profundă. Îi reproşează că nu a cântat "Chelsea Hotel", iar eu uit să îi spun cât de mult îmi place "Famous Blue Raincoat".

Începem să vorbim despre incidentul de vineri. El spune că s-au mai îmbolnăvit alte şase persoane, printre care şi Sharon.
În timp ce vorbeşte, Dominique îi face o fotografie, apoi mă roagă şi pe mine să o las să-mi facă una. Leonard vrea să se apropie, dar ea îi spune că nu, vrea una doar cu mine.
El se predă.
Dominique se retrage şi ne spune că ne aşteaptă la recepţie.

E foarte diferit atunci când e singur, când nu-l cocoloşeşte nimeni. E aşa cum l-am cunoscut prin intermediul cântecelor şi cărţilor lui. E acel Leonard veritabil şi nu artistul celebru pe care toţi simt nevoia să îl ocrotească şi el pare că acceptă doar pentru că e într-adevăr prea drăguţ.
L. Cohen e un om şi mai frumos atunci când e singur.

L.C: Auzi, dar tu ai o viaţă?
Asta de unde-a mai venit?
R.M: Păi...

L.C: Pentru că eu nu am.
R.M: Eu...nu ştiu. Sincer, habar n-am. Puneţi întrebări dificile, domnule Cohen... Adică ...studiez, scriu, plătesc facturi la sfârşitul lunii, dar nu, de fapt nu cred că am o viaţă în adevăratul sens al cuvântului...

Este chemat insistent la recepţie.
Îmi spune că vrea să ne luăm rămas-bun în cabină, înainte să ne vedem cu toată lumea. Ne îmbrăţişăm şi îi mulţumesc pentru onoarea de a mă fi lăsat să păşesc puţin prin lumea lui.

Când ajungem în cealaltă cameră şi este asaltat îmi dau seama că aş fi avut atât de multe să-i mai spun şi că de fapt da, am o viaţă, am o viaţă secretă care îl implică şi pe el şi toate clipele în care mi-a fost alături şi m-a ajutat fără să fi ştiut asta, însă e o viaţă pe care ceilalţi n-ar recunoaşte-o niciodată.

Dar ne pierdem amândoi printre oameni, ca să ne regăsim pentru câteva fotografii pe care ni le face Dominique cu aparatul meu digital pe care îl urăşte din prima, pe urmă ciuguleşte câte ceva, spune ceea ce e corect şi ne luăm din nou rămas-bun, în faţa tuturor, păstrând de fapt amintirea celor câteva minute în care eu am fost sinceră şi el a fost L. Cohen.