Dan Grigore: Colindele erau cadourile mele

Pianistul Dan Grigore îşi aminteşte cu nostalgie de anii copilăriei când pleca să colinde, de momentele în care bradul de Crăciun era frumos împodobit, de pregătirile care se făceau în casă, de obiceiurile şi tradiţiile care se păstrau cu sfinţenie.

Dan Grigore a copilărit în zona Dealul Spirii, între Şcoala de Război, actuala Academie Militară şi Calea 13 Septembrie, cartierul Ghencea. "Eram într-o perioadă imediat după venirea comuniştilor, când încă rămăseseră obiceiuri şi tradiţii, viaţă comunitară şi sentimentul de apartenenţă. Aici obiceiurile de Crăciun erau cât se poate de clare, chiar dacă noi trăiam pe aceeaşi stradă cu sectoristul care făcea pe zbirul cartierului şi băga lumea în sperieţi, se mai făceau arestări şi veneau noaptea câte două-trei gealaţi cu haine de piele, mai umflau pe cineva şi cam toate familiile aveau parte de drame din astea. Totuşi, noi, copiii, circulam şi mi-aduc aminte că am fost şi eu cu colegi de-ai mei de şcoală primară, umblam din casă în casă cu Steaua, cântam colinde, oamenii ne primeau, ne dădeau ce aveau ei pe acolo un covrig, un măr, nuci, cozonaci". Făceau asta din toată inima şi era un obicei care nici nu se discuta; pur şi simplu aşa era. "Asta era atmosfera în anii aceia. Încă mai venea preotul şi mai sfinţea casele, mai făcea slujbe în perioada Crăciunului, de Bobotează. Apoi un alt obicei, care nu cred că se mai păstrează astăzi, era acel moment extraordinar în care copilul era dus la biserica din cartier şi primea sfânta împărtăşanie. Şi am trăit acest moment extrem de înălţător pentru mine, doar că eram foarte mic şi îmi era frică de preot că era un domn foarte bătrân. Celălalt părinte era mult mai tânăr şi de el îmi plăcea. Fata părintelui Stănciulescu, cel mai tânăr, este acum violonistă în Orchestra Radio şi când avem concerte ne mai întâlnim. Iar preotul bătrân de care eu mă speriam se numea Bărbieru, el mi-a dat prima împărtăşanie cu linguriţa. Asta era indiferent de distanţa străzilor pe care umblam de la a câta stradă veneau
colindătorii, noi aveam sentimentul apartenenţei la acelaşi mare cartier care era de fapt parohia acestei biserici, biserica Drumul Sării, care mai există şi astăzi la intersecţia Răzoare, era un cartier modest de aşa zise locuinţe ieftine, case făcute pentru tinere perechi", îşi aminteşte pianistul.

LUMINI ŞI UMBRE
Încet-încet atmosfera s-a stricat, s-a pervertit şi Sărbătorile de iarnă n-au mai fost atât de curate şi frumoase ca-n primii ani ai copilăriei. "Toate acestea se desfăşurau în paralel. Eu aveam membri ai familiei părinţilor mei care erau închişi în puşcărie, făceau închisoare politică, dar în acelaşi timp aceste obiceiuri, aceste credinţe încă supravieţuiau. Toate aceste reflexe spirituale şi sociale în consecinţă încă nu pieriseră. Mai târziu n-au mai funcţionat, cel puţin acolo, în cartierul meu şi îmi închipui că şi în marile cartiere cu blocuri. În schimb, au apărut nişte parodii lucrative prin tramvaie, prin metrou, tot felul de grupuri-grupuleţe constituite din diverse «patimi» mai puţin celeste, care nu mai ştiu bine aceste colinde".  

Capitolul colinde este unul aparte pentru Maestru. "Colindele pe care le cântam noi erau foarte frumoase. Aveam pian în casă. Părinţii mei au crescut şi o fată săsoaică, Hanny, dintr-un sat din Ardeal de pe lângă Mediaş, care era puţin mai mare decât mine. Am învăţat de la ea (nu am învăţat germană, ceea ce a fost foarte rău), cântece germane, colinde nemţeşti, în modul cel mai spontan. Şi asta s-a întâmplat şi cu băiatul nostru. Când ne strângem în jurul pianului, cântăm şi colindele germane".

În casa Maestrului se făceau multe pregătiri. "Mama făcea cozonaci. Era o «luptă» extraordinară, era un spectacol. Copil fiind, mă uitam cum mama bătea coca aia nemaipomenită. Îi punea în forme, se umflau, îi punea în cuptor adevărat, cu lemne, şi era o luptă formidabilă ca aceste bunătăţi să-şi capete forma rumenă care ne bucura pe toţi. Se făceau foarte mulţi cozonaci atunci – în forme mici, în forme mari – erau tot soiul de cozonaci şi asta era una dintre extraordinarele bucurii ale acestei sărbători". Dar cele mai importante momente erau aprinderea pomului, colindele, clipele din noaptea Crăciunului, şi toată acea atmosferă de basm. "Cred că pentru un om este una dintre bogăţiile vieţii lui să aibă asemenea amintiri. Mi-e greu să cred că oameni care nu au trăit asemenea momente pot fi atât de fericiţi ca mine. Mi se pare o bogăţie care nu poate fi luată. Puteau fi copii mai bogaţi decât eram eu – eram destul de sărac, aveam jucării de lemn, câteva, dar toată această forfotă de viaţă spirituală, acele posibilităţi ale copilăriei care sunt foarte amestecate: copilul este şi un mic sfânt şi un mic drac, este şi un pur, dar şi tentat de tot felul de giumbuşlucării. În el sunt foarte multe drumuri care încă n-au fost alese sau stau să fie bătute şi încă nu e nimic clarificat. Dar faptul că exista toată această atmosferă în familie era extraordinar. Bunicul meu, care cânta la vioară şi spunea poveşti, o mulţime întreagă de amănunte ale vieţii, atunci nu erau prea clare, nu spuneau mare lucru, dar probabil în perspectiva trecutului deja capătă o anumită valoare. Era frumos, era o epocă, aşa, cu relele ei şi cu monstruozităţile ei, totuşi în colţişorul acela care era familia mea, atâta cât mai era din ea, că unii erau deja închişi, totuşi şi-a păstrat farmecul şi puterea de iradiere şi de a chema către bine şi către frumos. Cadourile erau simple, puţine, dar sigur că îmi făceau plăcere. Cel mai pregnant lucru era bucuria de a cânta colindele, la un loc cele româneşti cu cele nemţeşti, nu făceam nici o distincţie, era un ecumenism avant la lettre. Erau cântece de bucurie, de slavă a Crăciunului, a acestui moment extraordinar şi nu conta că unele erau ale catolicilor şi altele ale ortodocşilor nu avea nici un fel de importanţă". Mai târziu, când a mai umblat prin lume şi a mai comunicat cu prieteni din Germania sau Austria şi le-a cântat diverse colinde de-ale lor au rămas "mască", au rămas foarte uimiţi că le ştia. Pentru că în casă se cântau de Crăciun la un loc aceste colinde. "Desigur că era o familie instruită, tatăl meu îşi făcuse studiile la Paris, era un ofiţer de elită, bunicul meu fusese director de şcoală, aveau preocupări intelectuale. Eu sigur că de mic copil am avut reflexul bibliotecii, al cititului, al curiozităţii de a afla, de a cerceta, sigur că şi muzica a contribuit enorm la lucrul ăsta. Şi revin prin muzică la aceste bijuterii care sunt micile colinde şi puterea lor de a ne vorbi şi îmbogăţi. Colindele erau cadourile mele către ai mei şi către lumea înconjurătoare, dar erau şi cadouri pentru mine, pentru că eu eram singurul care le putea cânta. Dar făceam şi scrisori sau desene colorate pe care le dăruiam.  Pe urmă aveam un alt obicei. Îmi plăcea foarte mult teatrul şi dădeam tot felul de reprezentaţii teatrale. Mă băgam sub masă şi vindeam bilete tuturor musafirilor care veneau în casă după care îi terorizam ţinându-i la câte un spectacol. Ştiam pe de rost «O scrisoare pierdută», vizionată la Teatrul Naţional şi invitam musafirii să le joc eu toate personajele. Această năzdrăvănie era destul de greu de suportat, le mai vindeam şi bilete, dar această plăcere de a merge la teatru a rămas", spune Maestrul.

MAGIA CRĂCIUNULUI
Crăciunul e un lucru foarte frumos, dar o dată cu progresul, multe din frumuseţi se pierd. Multe din lucrurile magice care te pot emoţiona, te pot impresiona, te pot marca sunt şterse şi sunt înlocuite de altele mai spectaculoase, mai luxoase, dar poate mai puţin substanţiale, capabile să te emoţioneze. "Cred că pentru fiecare generaţie lucrurile îşi au valoarea lor şi semnificaţia lor. Eu sunt fericit şi n-aş schimba biletul de loterie al vieţii pe care  l-am tras. Au fost momente teribile, dramatice, care au fost lecţii de viaţă şi nişte probe de putere de caracter, de rezistenţă la rău. Pot spune că am trăit clipe bogate şi frumoase. Pentru fiecare, lucrurile sunt irepetabile. Bucuriile mici pe care le-ai trăit sau mari pe care le-ai avut legate de asemenea momente mari ale existenţei omeneşti sunt un tezaur de necuantificat".

"Cred că pentru un om este una dintre bogăţiile vieţii lui să aibă asemenea amintiri. Mi-e greu să cred că oameni care nu au trăit asemenea momente pot fi atât de fericiţi ca mine. Mi se pare o bogăţie care nu poate fi luată. "
Dan Grigore, pianist

"Cred că pentru fiecare generaţie lucrurile îşi au valoarea lor şi semnificaţia lor. Eu sunt fericit şi n-aş schimba biletul de loterie al vieţii pe care  l-am tras. Au fost momente teribile, dramatice, care au fost lecţii de viaţă şi nişte probe de putere de caracter, de rezistenţă la rău. Pot spune că am trăit clipe bogate şi frumoase."
Dan Grigore, pianist