David Ohanesian / Oedip: "Eu voi muri in plină lumină"

de Luiza Moldovan | 18 Dec 2007 • 00:00

David Ohanesian. Portret al artistului la tinereţe. Serios, preocupat, pasionat, maniac cu detaliile, meticulos, riguros. Muncitor, studios. Răvnitor. Ştia de mic că are voce. Cănd s-a făcut mare s-a dus la Conservator. Aşa a devenit bariton.

Nicolae Herlea: "Nu pot să mă exprim aşa cum ar trebui să mă exprim, din cauză că pe mine mă afectează foarte mult ducerea in alt timp a colegilor mei... iţi spun... sunt foarte afectat. Imi amintesc de Magda Ianculescu, de Valentin Teodorian, de Elena Cernei... s-au dus toţi. S-au dus dirijori... s-au dus şi ăştia in cer, undeva. Au murit mulţi, au murit aşa de mulţi...

Ohanesian? Pe Ohanesian il cunosc de foarte mult timp. Il cunosc din â43 şi-mi amintesc de cănd eram studenţii maestrului Costescu in 1945-â50, şi uite căt eram de tineri! asta-i Ohanesian şi ăsta-s io. Am fost colegi la Conservatorul Â«AstraÂ», aşa-i spunea, din 1945. Pe urmă a fost Reforma Invăţămăntului, eram in anul trei şi am dat o diferenţă amăndoi şi am intrat la Conservatorul Â«Ciprian PorumbescuÂ». Şi am făcut anii patru şi cinci. El pe urmă a plecat la Cluj cu maestrul Murgeanu şi a lucrat la operă acolo."

OEDIP. "După aceea l-a adus Silvestri la Bucureşti şi impreună au realizat un lucru extraordinar. O operă care va rezista cu siguranţă şi in amintirea generaţiilor de melomani ale secolului al XXII-lea." După o scurtă şi riguroasă pauză: "Pentru că muzica lui Enescu este de Dincolo. Enescu stă alături de Sofocle şi dărămă ziduri, şi construieşte munţi. Ohanesian avea tot ce-i trebuie unui Oedip ca să fie Oedip - un timbru special, un timbru cu o uriaşă forţă dramatică, o forţă dramatică interioară fără de care n-ar fi fost decăt un Oedip şi-atăt, dar aşa, Ohanesian ESTE Oedip. Nimeni n-o să-l mai poată ajunge pe Ohanesian sau o să poată face asta numai acel interpret care nu este doar un căntăreţ, un emiţător de sunete, ci unul cu o uriaşă forţă interioară. Dacă Enescu ar mai fi trăit incă patru ani, ar fi avut posibilitatea să-şi vadă capodopera in toată plenitudinea ei".

MUNCA. "Nici nu te mai găndeşti căt de mult poţi să munceşti. Munceşti imens ca să poţi să realizezi ceva cu adevărat peren. Durerea mea este că trăim acum intr-o epocă a găndurilor imediate, a repeziciunii, dar nu poţi face artă astfel, căci arta asta ar semăna cu o păine nedospită, cu o existenţă neimplinită. Goana asta după aur deformează foarte mult dimensiunea spirituală a individului."
"
Ohanesian. Ohanesian era un muncitor deplin. Un om foarte sincer şi deschis şi foarte aproape de sufletul prietenilor. Pentru el, arta lui era hrana sufletului lui. De fapt, aşa a fost toată generaţia noastră."

CUM A FOST CU. "El a fost o conjunctură specială. In 1964 eram membru in juriul Festivalului Enescu. Şi stăteam la masă cu directorul Operei din Hamburg. Liebermann. Şi in discuţiile purtate cu el m-am găndit cum poate colegul şi prietenul meu de suflet să aibă o altă desfăşurare a carierei lui şi m-am găndit să-l recomand acestui director Liebermann. Şi i-am spus să se ducă la operă şi să vadă Oedip. Păstrez şi acum o scrisoare de la el in care-mi spune: Â«Iţi mulţumesc că m-ai ajutat să ascult o voce cu adevărat valoroasă, am decis să-l iau la opera din HamburgÂ». Şi l-a luat şi a fost angajatul Operei din Hamburg pentru mai mulţi ani. Nu mai ştiu precis căţi, el parcă-mi spunea de zece. A avut succese extraordinare. In afara operelor italiene, a căntat şi Wagner. Il iubea pe Wagner, dar nu-şi putea permite să iubească un compozitor mai mult decăt pe altul. Pentru că noi, artiştii lirici, nu ne permitem clasificări. Pentru noi, compozitorii sunt nişte genii faţă de care noi trebuie să ne facem datoria căt mai bine. Ohanesian a fost un Scarpia extraordinar, un fabulos Rigoletto. Imaginează-ţi, a dus două mii de spectacole. DOUa MII! Şi numai eroi de anvergură. După părerea mea, Ohanesian a fost un zimbru cu o forţă fizică şi o forţă interioară extraordinare."

"DESCOPERIREA o face fiecare tănăr care-şi dă seama că are voce. Vocea e instrumentul lui Dumnezeu, pentru că toate celelalte instrumente sunt instrumentele omului. asta este o ladă. Cu toate că este un Stainway (a fost pianul lui Lipatti din tinereţe), el nu este decăt o ladă. Numai atunci cănd vine Valentin Gheorghiu şi se aşază şi incepe să treacă intr-o altă atmosferă, atunci e cu totul altceva, devine un instrument important, dar, altfel, e făcut de om. Faţă de voce, care e dată de Dumnezeu."

Nicolae Herlea: "Pe părinţii lui i-a iubit foarte mult. El a ingrijit-o pe mama lui pănă cănd s-a stins. Adică a avut respectul cuvenit, şi eu cred că şi obligatoriu, faţă de părinţi. Cănd am aflat c-a murit, n-am ieşit trei zile din casă. Adică am adus condoleanţele soţiei lui, dar n-am putut să vin ca să-l insoţesc pe ultimul drum. N-am putut. După părerea mea a fost şi va rămăne in sufletele celor care l-au cunoscut un om de o mare seriozitate in artă şi un foarte bun coleg şi prieten.
Vreau ca bunul Dumnezeu să-l aibă in paza Lui in ceruri şi să-i fie ţărăna uşoară."

6 ianuarie 1927 Bucureşti - 30 septembrie 2007 Bucureşti.

Admis in 1948 la Academia de muzică"Gheorghe Dima" din Cluj, pe care o absolveşte in 1953. In 1963 - Conservatorul "Ciprian Porumbescu" Bucureşti. Prim-solist al Operei Romăne din Cluj-Napoca. Prim-solist al Operei Romăne din Bucureşti. Artist-invitat al Operei din Hamburg.
Artist emerit, Membru de Onoare şi Diploma de Merit Unesco - Romănia, Steaua Romăniei in grad de Comandor, Doctor Honoris Causa al Universităţilor "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca, "George Enescu" din Iaşi, "Babeş-Boyai" din Cluj şi "Ovidius" din Constanţa. Premiul Maestro al Uniunii Criticilor Muzicali şi al Forumului Muzical Romăn.
Artist liric prin excelenţă, exponent de elită al generaţiei sale. Excelenţă in interpretare pe scene internaţionale a artei lirice romăneşti.
A căntat alături de interpreţi de anvergură ai vremii: Arta Florescu, Virginia Zeani, Nicolai Ghiaurov, Placido Domingo, Leontyne Price.