Decembrie ’89 – Portarul e cu noi!

S-a întîmplat în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989. Noaptea când – se spune – teroriştii au încercat să pună stăpânire pe Marele Oraş.

S-a întîmplat în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989. Noaptea când – se spune – teroriştii au încercat să pună stăpânire pe Marele Oraş.

Dând curs îndemnurilor de la Televiziunea Română Liberă, peste tot se organizau gărzi. Şi peste tot, cei din gărzi procedau la fel: baricadau uşile şi ferestrele, stingeau lumina şi se uitau la televizor. Pe micul ecran se perindau fel de fel de cetăţeni zburliţi care semnalau acţiuni ale teroriştilor de-a lungul şi de-a latul Marelui Oraş. Crainici palizi de nesomn citeau bileţele care denunţau apariţia unor terorişti izolaţi sau chiar în grup peste tot în Bucureşti. Un cetăţean telefonă astfel că un terorist îi ocupase locul din parcare şi, în consecinţă, cerea de urgenţă un TAB, care să tragă în el cu tunul. Din când în când, da buzna în studio câte un bărbat cu brasardă, care lansa o nouă şi disperată chemare de a se lupta până la unul pentru apărarea cucerilor revoluţionare. După care, calmându-se brusc, îşi anunţa nevasta să nu-l mai aştepte cu masa, deoarece el va dormi peste noapte în oraş, până se mai opresc schimburile de focuri. Trecută încă de pe la prânz de partea Revoluţiei, brava noastră Armată înscria în Cartea ei de Onoare noi şi noi fapte de vitejie. Bărbaţii din blocul Z-14 de pe Calea Vitan şedeau de veghe.

Se zvonea că teroriştii intră prin apartamente şi violează fetele mari, dând curs misiunii încredinţate de Ceauşescu de a le lăsa gravide. Mai târziu, când Revoluţia va triumfa, se va naşte astfel o generaţie de terorişti care-l vor readuce pe Dictator la putere. Nu trebuia prea multă pregătire militară pentru a-ţi da seama că respectivii vor încerca să pătrundă în bloc prin două locuri: pe la parter şi pe acoperiş. În lumina acestei constatări tactice, aprobate de toată lumea, bărbaţii se împărţiră în două: unii în hol, alţii pe acoperiş. N-aveau arme. N-aveau nici măcar un retevei. Ei erau convinşi, totuşi, că-i vor opri pe terorişti. Prima jumătate de noapte trecu în linişte. O singură dată, spre miezul nopţii, cei de pe acoperiş tresăriră speriaţi. O umbră suspectă se mişca pe lângă antena colectivă. Când ea ieşi în bătaia lunii, răsuflară uşuraţi. Era o pisică! A doua jumătate a nopţii însă nu fu deloc liniştită. Pe la două, un şir de împuşcături izbucniră de pe acoperişul blocului vecin. Gloanţele piuiră pe la urechile lor. Coborât de urgenţă, un bărbat sună la Armată. După vreo oră, timp în care împuşcăturile încetară, îşi făcu apariţia, în pas alergător, o grupă de soldaţi. Caporalul îi lăsă pe ceilalţi în hol, cu ordinul de a trage la cea mai mică mişcare, şi o luă pe scări în sus, cu mâna pe trăgaciul pistolului-mitralieră. Când să iasă pe acoperiş i se păru că vede o umbră neliniştitoare. Trase pe loc, fără să se gândească, tot încărcătorul. Rafala tăie ţevile. Blocul rămase astfel câteva săptămâni fără apă şi fără căldură. Din cauza frigului, câţiva copii se îmbolnăviră grav. Bătrâna care locuia la mansardă muri.

Marele Oraş vuia de împuşcături. Şi de zvonuri. Se spunea, de exemplu, că Nicolae Ceauşescu în persoană, văzând ce se spune despre el la televizor, ar fi sunat la directorul general al TVR, pe care-l ştia (doar el îl pusese!), cerând să intervină în direct în virtutea dreptului la replică. Recunoscând vocea, directorul se fâstici de tot. – Să trăiţi, tovarăşe Secretar General! ne pare rău, dar n-am auzit până acum de aşa ceva. Ceauşescu îl puse imediat la punct: – Dumitrescule, tot tăntălău ai rămas chiar şi după ce poporul şi-a luat soarta în mâini! I-am zis eu lui Bobu că nu meriţi să fii nici electrician la televiziune, d-apoi director general. Vârăţi bine în cap următoarele lucruri pe care ţi le spun pe puncte şi rar, ca să le poţi nota:

Unu: Nu sunt tovarăşe Secretar General, ci domnule Secretar General. Că altfel degeaba aţi făcut Revoluţia.

Doi: Dreptul la replică e un drept pe care-l are orice cetăţean într-o democraţie. Şi, din câte ştiu, aţi răsturnat dictatura.

Acest zvon n-ajunsese însă până la cei care făceau de gardă la Institutul de Cercetări Biologice. Lansat pe culoarele Televiziunii, el nu reuşi să treacă dincolo de zidurile clădirii pentru a se răspândi în tot oraşul. Porni, în schimb, în timp şi, urcând de-a lungul anilor, trecând prin mineriade, alegeri generale şi prezidenţiale, schimbări de guvern şi de preşedinţi, ajunse până la cercetătorii din viitor ai evenimentelor din decembrie 1989, întărind ipoteza că Revoluţia fusese făcută cu complicitatea lui Ceauşescu. Institutul de Cercetări Biologice se afla undeva, departe de Centru, în mijlocul unui parc din copaci bătrâni şi neîngrijiţi. Cercetări Biologice era un fel de a spune. Institutul nu mai cerceta nimic de mult timp. Ultimul proiect nu fusese niciodată luat în lucru, deoarece lipsea materialul: broaştele. Or broaştele erau foarte căutate la export. E drept, la un moment dat încercară să le înlocuiască cu broaşte râioase. Se văzu însă că nu sunt bune deloc. Dacă salariaţii Institutului făceau ceva, acel ceva era divorţul. Nu numai printre instituţiile de cercetare, dar şi printre instituţiile din Bucureşti se afla pe primul loc la divorţuri. Explicaţia era foarte simplă.

Clădirea se afla la o distanţă apreciabilă de staţia de autobuz. Pentru a o străbate, salariatele trebuiau să parcurgă o zonă aflată în întuneric beznă, deoarece becurile fuseseră furate şi bani pentru becuri noi nu se găseau. În consecinţă, seara, la sfârşitul programului, ele îi rugau pe colegii bărbaţi să le însoţească. Întunericul adânc din parc le făcea să se sperie din orice. La cel mai mic foşnet, prindeau să ţipe şi se prăbuşeau în braţele bărbaţilor. Nu era prea greu astfel să se înfiripe legături primejdioase.

Pe o rază de un kilometru nu se afla nici un obiectiv strategic. Teroriştii îşi aveau scopurile lor precise: Ministerul Apărării Naţionale, sediul Guvernului, Televiziunea. Numai de Institutul Pentru Cercetări Biologice nu le ardea! Cel puţin aşa susţinea Vasile Blendea, unul dintre cei cinci (trei bărbaţi şi două femei) care se oferiseră voluntar să facă de gardă. Ceilalţi se uitau la televizor. Cam aşa credeau şi ei. Totuşi, din întuneric nu se simţea nici o confirmare. Vasile Blendea venise la institut doar de câteva luni. Nu se ştia aproape nimic despre el. Pe drept cuvânt, stând în întuneric şi tăcând, ceilalţi se întrebau dacă nu cumva era vreun terorist infiltrat în rândurile lor înainte de Revoluţie, pentru a le slăbi vigilenţa.

În toată clădirea se aflau doar ei, strânşi în biroul directorului, care nu venise în ziua aia la serviciu. Lucru normal. Era un fost membru al CPEx, şeful Secţiei Industrie de la Comitetul Central, trimis ca director al Institutului drept sancţionare. O tăcere uriaşă se întindea în întreaga clădire, dar şi în împrejurimi. Parcul zăcea în întuneric. Alături, pe podele, răsufla greoi Puicuţa, căţeaua Institutului. Se chinuia să nască. N-aveau nici o armă. Doar o bâtă de stejar, nu ştiu cum rătăcită în biroul directorului.

Deodată, în întuneric, sună telefonul. Săriră toţi ca arşi. Departe, noaptea era sfâşiată mărunt de flăcările puştilor mitralieră. Bubuia puternic, ca şi cum s-ar fi enervat, un tun din categoria antiaerienelor. Şeful gărzii smulse receptorul.

– Ascultă, câţi sunteţi?, se interesă o vocă aspră. De spaimă, şeful simţi că i se moaie mâna. Cinci inşi şi o căţea care stă să fete, îngăimă el automat. – Bine! zise vocea, de astădată parcă uşor nazală. Şi închise. În picioare, ceilalţi îl urmăreau cu privirile holbate. Înţeleseseră şi ei, chiar fără să audă, despre ce era vorba. Ascultând de îndemnurile lor mute, şeful formă un număr. Numărul dat prin televiziune tuturor celor care apărau instituţiile. Când în receptor se auzi declicul telefonului ridicat, şeful se precipită, gâfâind de spaimă, să relateze scena. Celălalt îl ascultă în tăcere. – Foarte bine! zise el când şeful gărzii încheie. Luaţi măsurile care se impun! Era o voce de bărbat sigur pe sine. Deloc mirată că i se cere sprijinul. Părea chiar că prevăzuse o astfel de intervenţie. Discuţia îi mai linişti. Îşi reluară locurile în faţa televizorului. Căţeaua scheuna încet. Mai avea puţin şi făta.

Şi-n acea linişte se ivi la poartă o lumină tremurătoare. Se plimba de colo până colo. Parcă plângea. Sau, mai degrabă, parcă pipăia pentru a merge mai departe. Săriră cu toţii în picioare. Dacă ar fi avut arme, desigur, s-ar fi repezit la ele. Aveau însă numai o bâtă absolut inutilă, deşi cineva scrijelise pe ea cu un cuţit folosit la desfăcut broaştele, Armă albă. Între timp, lumina înaintase binişor. Se auzeau deja paşi. Nu erau pânditori, cum s-ar fi aşteptat, ci târşiţi, de om care vine liniştit. Şeful gărzii îşi luă inima în dinţi şi se apropie de fereastră. Mogâldeaţa trecu o clipă prin raza neonului din dreptul laboratorului. Era portarul. Şeful gărzii atât apucă să strige:

–Portarul e cu noi, portarul e cu noi!

Infarctul îl doborî pe loc. Mormântul lui poate fi văzut în Cimitirul Eroilor Revoluţiei.