Denivelări

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (106)
________________________

7 mai 1987
După şedinţa de ace din strada Visarion numărul 6, traversăm Piaţa Romană. Lucrările de la metrou au transformat circulaţia din zonă într-un calvar; numai denivelări, gropi şi adevărate văi în asfalt, care se lasă, probabil, din cauza felului artificial în care s-a lucrat.

Muzeul sculptorului Adoc
Nu este singura vizită a serii. Dau o fugă până la doamna Anda Bantaş, care nu mai are o părere atât de catastrofală despre nivelul meu la engleză, în preajma admiterii. Seara târziu, îl insoţesc pe A.P. la sculptorul Adoc, care a insistat foarte mult să primească vizita aceasta. Vedem o seamă de obiecte rare în colecţia artistului. Domnul Adoc are valori inestimabile. Rafturi întregi cu lucrări vechi, de Dosoftei, Heliade Rădulescu, Dimitrie Cantemir, Ţichindeal şi alţi autori din străvechimea literaturii române. Majoritatea în slavonă, cărţile, dintre care câteva ediţii princeps, sunt atât de sensibile, încât răsfoirea mai energică le-ar putea distruge. Printre unicate, un autograf bine conservat al lui Anton Pann, o revistă Tribuna din 1892, în care e publicat Memorandul. Dar muzeul domnului Adoc nu se rezumă numai la cărţi. Luăm în palme o bucată de piramidă egipteană, pistoale cu care au luptat pandurii lui Tudor, biblii medievale europene, statuete greceşti, cărţi bisericeşti şi monede din perioada dacică.
A.P. se uită cu interes la toate obiectele, dar, de emoţionat, cel mai mult îl emoţionează foaia ce cuprinde Memorandul ardelenilor. Nu e nevoie să spună nimic. Îi vedem părul ridicându-i-se pe mâini.

10 mai 1987
Ziua regelui, independenţă şi boală
Suntem republică, aşa că oficialităţile trec cu vederea faptul că azi, în mod tradiţional, ar fi ziua regelui. Se spune că oamenii de geniu nu prea fac declaraţii în vânt, dar premoniţia lui Salvador Dali cum că finalul acestui secol, şi al mileniului, va însemna renaşterea monarhilor, pare cu adevărat o nebunie. Tot astăzi sărbătorim prima zi de independenţă reală, de după războiul de acum 110 ani. Profesorul Ion Rotaru îmi dă să lucrez la literatură tocmai războiul, ca subiect de proză românească. Reuşesc o perlă, afirmând că există fapte de arme « viteze » (şi nu vitejeşti), pe care profesorul o culege şi mi-o pune sus, la vedere, s-o ţin minte.

Întrerup meditaţia brusc pentru că, de la parter, aflu că A.P. se simte foarte rău. Faţă de alte dăţi, presopunctura pe care i-o fac nu dă rezultate. Este palid şi intră în panică văzând că starea nu i se ameliorează. Dăm telefoane disperaţi la doctori. Domnul Ionescu Târgovişte promite că vine repede. Valeriu Popa nu răspunde la telefon, aşa că bunicul meu pleacă în grabă să-l ia de acasă. Ce s-ar întâmpla, dacă de un asemenea telefon, scos din priză, şi-ar lega tragic numele posibilul salvator, când un prieten bolnav încearcă să-l găsească? Ar spune, desigur, că toate cele pe care A.P. le-a făcut pentru Valeriu Popa s-a cuvenit să fie făcute, nu-i aşa, şi, de partea cealaltă, că dreptul la linişte în propriul domiciliu este inalienabil. Dar e drept oare, ca tata să fi sărit pentru ajutorarea lui Valeriu Popa, în atâtea ocazii (lucru pe care i l-au reproşat anchetatorii, când l-au dat afară de la “Flacăra”, în 1985), iar astăzi, să nu avem nici măcar dreptul la un telefon, conectat cu bioenergeticianul?

Rău de epocă la A.P. “Ce milă mi-e de ei ! Cât de neputincioşi sunt !”
Doctorul Radu Ozun vine imediat, dar specialitatea sa nu este aceea care să rezolve rapid şi eficient situaţii de disperare. Acele puse măiastru de domnul doctor Târgovişte nu au nici ele efectul din alte ocazii. Semn că răul vine, cum însuşi A.P. spunea, într-o poezie, de la epocă. Suferinţă de marginalizare, durere de concediu forţat, cu supraveghere permanentă, din stradă până în cearceaf. Întins cum stă şi îi priveşte pe cei care încearcă să-l scoată din starea de rău, tata îmi spune: “Ce milă mi-e de ei ! Cât de neputincioşi sunt!”

Între timp, tataie l-a extras din propria casă pe Valeriu Popa, care a răspuns foarte greu la uşă. Dar în strada Maior Coravu nr. 17 e uşor să afli dacă stăpânul e înăuntru sau nu. Cel mai bun prieten al omului este, iată - şi cel mai mare trădător al său. Câinele negru al lui Valeriu Popa nu se poate abţine şi latră. Iar noi ştim că el şi stăpânul său sunt nedespărţiţi. Dacă animalul e în casă, atunci sigur se află acolo şi inginerul. Dar procedura de aducere este atât de îndelungată încât, pe seară, când bunicul meu îşi încheie cu succes misiunea, tata este deja în picioare, ba chiar cu două seturi de tenis de masă câştigate, în faţa mea. Ce să mai zică nea Valerică, decât: “Aveţi nevoie de nişte aer, tov. Adrian”. Sigur, ideea nu i-a venit prea uşor, ci numai după ce A.P. a început să se îmbrace să plece deja la Otopeni, cu doctorul Ozun şi cu şoferul Gică. Înainte de plecare, sună Ştefan Andrei. După ce revenim de la Otopeni, vine un alt prieten, căruia i-am solicitat ajutorul mai devreme, doctorul Florin Brătilă. Vorba iubitorilor de pleonasme: bine că n-a fost tardiv de târziu, şi mai bine mai târziu decât deloc şi fără.