Din Insula Păsării spre Insula Porumbelului

Kuşadasi, supranumit Insula Păsării, este un oraş-port situat pe coasta vestică a Turciei, legat printr-un istm de mica Insulă a Porumbelului. Castele, palmieri, moschei, smochini, plaje ce se întind pe o lungime de 30 de kilometri. Unde sînt însă păsările şi, în special, porumbeii?

Se află pe coasta vestică a Turciei, acolo unde sărata Mare Egee îşi face de cap cu valuri negre. Kus – pasăre, ada – insulă, Kuşadasi – Insula Păsării. Un oraş-port de care e legată mica Insulă a Porumbelului. Toate aceste denumiri incită. După cum spunea poetul Cezar Ivănescu, “haide, să pornim/ porumbeii să-i hrănim”.

Exuberanţa începe încă din centrul oraşului, unde tronează o mînă sculptată, din interiorul căreia izbucnesc spre cer aripi statice. Aceeaşi exuberanţă transformă datele despre Kuşadasi în telegramă: Oraş-port la Marea Egee, cunoscut din antichitate drept Neapolis. Stop. Legătura peste timp au făcut-o grecii, veneţienii şi genovezii – aceştia din urmă au numit oraşul Scala Nova (Portul Nou). Stop. Din 1413 a intrat sub stăpînire otomană, oraşul nemaifiind important centru comercial, ci bază navală. Stop. Oraşul a fost dăruit paşei Okuy Mehmet în secolul al XVII-lea (acesta a fost cel care a construit zidurile oraşului, baia turcească..). Etc. Stop. După primul război mondial, Kuşadasi a fost invadat de greci (1919). Stop. Alte surse spun că, după primul război mondial, oraşul a încăput pe mîinile italienilor, în urma unui tratat. Stop. După victoria în Războiul de Independenţă dus în 1923 de Mustafa Kemal Atatürk (numit tată al Turciei moderne);(1881-1938), a devenit parte din Republica Turcă. Cîteva rînduri pe o ilustrată: Climat mediteraneean, aproximativ 40 de grade Celsius în luna august, veri fierbinţi, ierni blînde, cam 50.000 de locuitori, turiştii nu se pun! Bine, şi o scrisorică: “Dragii mei, aici muntele îi face curte mării în cel mai neruşinat mod posibil. Moschei, monumente funerare de bei, generali şi paşale, palmieri, smochini şi leandri înfloriţi, rodii, pieţe colorate, pline de pepeni verzi, dungaţi, galbeni, măsline, zarzavaturi, à la turca bre o cadînă şi-un café, străzi vechi minunate, plaje ce se întind pe o lungime de 30 km, bazaruri, viaţă de noapte, pura plăcere a vacanţelor. Apropo: i-ul de la Kuşadasi n-are căciuliţă (şi de fapt e î-ul lor), şi se pronunţă Kuşadasî”. Un telefon? “Da, rămîn pe mîine, poimîine Efesul (n.r. – cel mai bine conservat sit antic din tot ceea ce înseamnă cultura şi civilizaţia elenistică şi romană), Templul lui Artemis (n.r. – una dintre minunile lumii), şi Casa Fecioarei Maria. Toate sînt cam la 18 kilometri de Kuşadasi. Poftim? La Kuşadasi sînt două din cele mai mari parcuri de distracţie cu apă din Europa? Să mergem şi la terasele de calcar de la Pamukkale? Ceeee? La Pamukkale şi-au făcut Antoniu şi Cleopatra luna de miere?!? Hm, o să vedem. Nu, nu e nebunie curată, desigur că sînt toate mai importante decît nişte găinaţi de pasăre cum spuneţi voi. Şi dacă nu o să găsim nici o pasăre, asta e! E o provocare, deoarece căutarea păsărilor nu e inclusă în ghidul turistic”.

ÎNCURCĂTURI PĂSĂREŞTI. Chiar dacă, momentan, lipsa temporară a pescăruşilor pare suspectă, aceasta nu împiedică o călătorie prin localitatea pe care ţi-ai imaginat-o pulsînd de ciripit. Şi să o traversezi spre simbolul oraşului: Insula Porumbelului (Güvercinada), legată printr-un istm de Kuşadasi. Originar, “insula ombilicală” era cea care purta numele Insula Păsării, însă, cînd otomanii au denumit oraşul astfel, a fost redenumită “a Porumbelului”. Istoria e destul de încîlcit-păsărească. Conform faimosului călător cronicar turc Evlya Celebi (1611-1682; printre altele unul dintre cei mai mari călători prin Transilvania), oraşul a fost “rezolvat” cu denumirea Insula Păsării pentru că oricum păsările bîntuiau în număr mare (în timpul migraţiilor sezoniere) prin port şi pe mica insulă legată de Kuşadasi. De ce au numit insuliţa “a Porumbelului”? Din acelaşi motiv păsăresc! Complicat. Oricum turcii sînt printre cei mai mari iubitori de porumbei din lume şi se spune că au foarte multe rase de porumbei. De exemplu, de-a lungul istoriei, porumbeii din rasa Takla (ţinuţi pentru plăcerea sultanilor), erau consideraţi preţioşi, fiind “obiectul” unor tranzacţii de succes. Cartierele turceşti Galata şi Uncapan erau vestite pentru creşterea porumbeilor (de zbor şi joc), acesta fiind un obicei oriental. Pe timpul lui Ştefan cel Mare, creşterea porumbeilor devenise un obicei la curţile noastre domneşti, obicei adus de domnitorii şi boierii care vizitaseră capitala Imperiului Otoman.

LA DRUM. Ce dacă singurele triluri sînt cele ale unor guguştiuci rătăciţi şi ale păsărilor artificiale din coliviile bazarului, ce dacă singurul fîlfîit este al unui bondar de jucărie cu privire şaşie. Numai cînd te gîndeşti că unul dintre primii “aviatori” a fost Hezarfen Ahmet Celebi, în secolul al XVII-lea, iar punctul său de plecare a fost turnul Galata din Istanbul, te apucă trepidaţiile. A reuşit să zboare cu aripi artificiale. Se pare că fusese inspirat de studiile aprofundate ale lui Leonardo Da Vinci asupra “sistemului” de zbor al păsărilor. Eşti invitat să iei un Indi bindi – un microbuz care circulă prin Kuşadasi. Mai bine pe jos, prin oraş, spre Insula Porumbelului. E prînzul, termometrele arată 38 de grade, dar nu prea se simte. Un mugure, uite un mugure, copacul acela a înmugurit la 38 de grade! Lumea leneveşte filosofic în faţa tarabelor, magazinelor sau în faţa a orice, pe scăunele şi bea ceai arămiu din pahare mici, transparente. Lumea adică bărbaţii, pentru că aici este o dulce “leneveală” preponderent a bărbaţilor. Un turc vînzător de măsline obişnuit cu trecerea turiştilor români (aproximativ 60 la sută dintre turişti sînt români, dar staţiunea este vizitată şi de englezi, germani, italieni, sîrbi, bulgari, ruşi) ne abordează. “Sînt căsătorit cu o moldoveancă din Botoşani şi avem trei copii!” “Bravo! Să vă trăiască!” “Acum sîntem despărţiţi, asta-i viaţa.” Şi sprîncenele-i pufos arcuite seamănă cu două aripi triste.

Pe plaja oraşului, un nene duce cu mîndrie un fel de scăriţă din lemn pe care sînt aliniate cuminţi mere confiate. În vîrful scăriţei flutură steagul Turciei, steag regăsit peste tot aici, aşa cum aproape peste tot în oraş afli portretul lui Kemal Atatürk. De altfel, Kuşadasi este dominat de la înălţime de statuia liderului Mustafa Kemal Atatürk, cel care a revoluţionat politica Turciei, deschizînd porţile spre Occident. Precum Petru cel Mare (care le-a interzis ruşilor să mai poarte bărbi), Atatürk le-a interzis turcilor portul turbanului, a înlocuit scrierea veche cu caracterele latine, a impus reforme radicale, prin care a abolit instituţiile islamice şi a impus emanciparea femeii. Plus multe altele. O personalitate remarcabilă.

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

CATAIF ŞI LIMONADĂ. Ne îndreptăm încetişor spre port. Pe durata întregului an, importante vase de croazieră acostează aici. Portul de ambarcaţiuni şi iahturi din Kuşadasi este unul dintre cele mai mari şi mai bine echipate porturi de acest gen din Turcia avînd o capacitate de 629 iahturi, şi fiind vizitat de aproximativ 3.000 de ambarcaţiuni anual. Portul beneficiază nonstop de vamă, service pentru reparaţii şi pază şi protecţie. Un alt vînzător turc ne provoacă la un joc, în mijlocul unei străzi pe care se lăfăie gutui cu gutui aproape coapte! Ce cuvinte au în comun turcii şi românii? Pilav-pilaf, ciai-ceai, bai-baie, bairam, cişmea (chiar, numele de Cişmigiu vine de la cişmea)… Obosim cu toţii de la acest joc şi ne luăm Güle-Güle (La revedere). Dacă ai cumpărat ceva de la un turc proprietar de magazin cît de mic, el îţi oferă în dar un mic ochi albastru din ceramică. Acest semn îl întîlneşti peste tot, cu diverse dimensiuni, chiar încrustat în asfalt. Ochiul albastru în Turcia şi în Grecia are ca menire să ţină răul departe şi semnifică ochiul păzitor al lui Dumnezeu.

De la un balcon ce are dedesubt o reclamă cu o tînără care face reclamă la… ceva, o bătrînă cu basma albastră flutură timpul. În lipsa vreunui cuib de rîndunele, balconul bătrînei are ardei capia uscaţi înşiraţi pe sfoară. Chipul doamnei creează, împreună cu chipul tinerei, o stranie metaforă a vîrstei. Ne oprim pe la cofetărie? Ne oprim. Cataif şi limonadă ca pe vremea copilăriei.

STATUI. Se lasă asfinţitul. Bîntuim încă în jurul istmului ce leagă oraşul de Insula Porumbelului – care se dezvăluie superb în lumina de somn uşor a soarelui. În partea veche a oraşului, străzi albe şi înguste, pe care frizerul are încă clienţi, iar croitorul aranjează încă pantaloni neterminaţi. Gata, s-a înnoptat. Şi iată că, într-un parc din preajma Insulei, descoperim monumentul închinat porumbelului! Doi porumbei-statuie albi: unul mai mic, cu aripile lăsate, cel de lîngă el falnic şi cu aripile larg deschise. Să mai existe pe undeva în lume aşa ceva?

Traversăm istmul. Pe Insulă se află ruinele unui castel bizantin numit “Castelul Piratului”. Insula a fost folosită în scopuri militare în timpul otoman, de-a lungul vremii locaţia ei dovedindu-se strategică în prevenirea atacurilor piraţilor. Marele vizir Okuz Mehmet Paşa (una dintre cele mai importante figuri ale secolului al XVII-lea) notează în memoriile sale că a construit aici “un castel, un caravanserai şi un port”, pentru a împiedica navele străine să îi deranjeze pe călători. Unii cercetători susţin că edificiul a fost construit de alt paşă. De fapt nu există documente care să ateste cînd şi cine a construit castelul, zidurile din jur sînt pe locul altor ziduri (unele dintre ele se pare că au fost construite înainte de 1612) şi aşa mai departe. Alte încîlceli “păsăreşti”.

Vizitatorii curg spre Castel. La poalele Castelului, terase. Vrem o dondurmalî baclava (îngheţată cu baclava). Vine ospătarul. “Aduceţi-o mai repede, că vrem să vizităm castelul şi e 11 noaptea.” “Staţi liniştiţi: cheile sînt la mine!” Amuţit, ridici privirea. Spune că îl cheamă Victor. “Victor? Interesant.” “Ei, de fapt mă cheamă Zafer. Zafer înseamnă victorie în turcă.” Victor e ospătar de vreo trei ani la una dintre terasele aflate chiar la intrarea în Castel: “Terasa aceasta a fost a mea, acum nu mai e a mea, însă îmi place să lucrez aici”. “De ce, Victor?” “Perechile de îndrăgostiţi se plimbă în fiecare seară pe aici, atmosfera e plăcută, mi-am făcut prieteni.” “Dar porumbei, Victor, porumbei sînt?” “Erau mai demult pe aici, acum nu.” Ne desenează cu degetul o hartă imaginară: “Vedeţi? Aici e Turcia, aici e Bulgaria, iar aici e Hagi!” Pentru Victor, ca de altfel cam pentru toţi turcii, România e Hagi. “Aveţi timp, că eu de obicei închid Castelul pe la 2 noaptea.” Oraşul se vede de pe Insulă ca o poveste-bijuterie.

BOMBOANE. Intrăm (intrarea e liberă). Toată lumea se fotografiază în arcada de la intrare, o “cununie turistică”. Urcăm. Locul se vizitează repede, pentru că e mic, deşi de afară pare mare. Tufe înflorite de leandru şi palmieri. Înăuntrul castelului, o mică sală în care sînt expuse suveniruri, scheletul unei balene şi un panou cu poze alb-negru cu pisici (1 euro bucata)! Kedi – în limba turcă “pisică”, este iubită şi venerată de turci de sute de ani. Legenda spune că animalul favorit al lui Mahomed, pisica, dormea într-o zi pe mîneca hainei profetului. Pentru că trebuia să plece la rugăciune, acesta nu a vrut să o trezească şi şi-a tăiat mîneca pe care dormea prietena sa necuvîntătoare. Pe Insulă sînt multe pisici, mai ales în preajma farului care se află la doi paşi de Castel. Ne mulţumim doar cu mica sală, deoarece pe treptele care duc spre alte cotloane n-ai voie. Coborîm. Chiar înainte de ieşirea din Castel, un copilaş doarme pe jos, pe piatră, lîngă o cutie în care se mai află doar patru bomboane. Vizitatorii trec pe lîngă tristeţea bomboanelor vîndute cu preţul unui somn adînc de puşti cu existenţă mizeră. Mai sînt puşti ca el seara, prin oraş, cîntă trist la un fel de fluier.

Lăsăm în urmă tineri înghesuiţi prin colţurile cele mai întunecate ale ruinelor din preajma Castelului. Un bulgar vorbeşte telegrafic la telefon: “Sînt pe Insula Porumbelului. Nici o pasăre”. Are dreptate bulgarul.

VISUL. Vizitată ziua, Insula s-ar putea să nu aibă acelaşi farmec. Sau s-ar putea să aibă, pentru că nişte tinere şuşotesc că “e mişto” să faci plajă pe locul amenajat la poalele Castelului, pentru că pe Insulă sînt salvamari arătoşi. Porumbei, fetelor, porumbei…

Pornim înapoi spre centrul oraşului. Se apropie miezul nopţii. De un copac (altul decît cel înmugurit!) din faţa unei instituţii mici e prins un telefon! Cum ar fi să suni de la telefonul copacului şi să întrebi: “Alo, dom’le, unde sînt porumbeii?”. Dar… iată-i! Nu sînt statui, sînt vii! Se înfoaie în căsuţe din lemn pe care noi, în timpul zilei, le-am crezut obiecte de decor. Căsuţele sînt în faţa Kervansarayului lui Mahomed Paşa – cel mai vechi castel (secolul al XIV-lea) din Kuşadasi, ajuns în prezent hotel şi restaurant. “Doriţi o ilustrată cu porumbei?”, ne întreabă o tînără cu aspect de pasăre măiastră, care se află vizavi de căsuţele zburătoarelor. În noapte poţi cumpăra 12 ilustrate de diverse feluri cu 1 euro. Scriem iar o ilustrată? Scriem: “I-am găsit la miezul nopţii, probabil ziua se adăpostesc din cauza căldurii. Deşi nu e grămada mult visată de păsări, recunoaştem că turcii stau foarte bine la impresia artistică”. Şi, de ce nu, fîlfîitul păsării poate exista în privirea unui om sau în firicelul de cataif. Un termometru stradal arată 29 de grade. Temperatura nocturnă potrivită pentru a te scurge către pat. Dar oraşul nu doarme. În faţa unui bloc, un tînăr acompaniat de o miniorchestră cîntă atît de frumos tînguitor, încît locatarii şi-au înşirat scăunelele şi ascultă electrizaţi. “O fi ca un fel de parastas.” “E cununie!”, ne lămureşte un localnic. Poate nici nu e cazul să dormi. În fiecare dimineaţă, la ora 5:00, visul bate la o poartă comercială către Orient… Va urma trezirea bruscă, în cîntarea de dimineaţă a muezinului. În vechiul port, pescarii îşi vor aduce năvoadele la mal, în timp ce lumea îi priveşte prin paharele transparente pentru ceai. . “Şi-or să ne mănînce porumbei flămînzi,/ singuri, fericiţi şi blînzi”. Indi bindi? Indi bindi.