Dincolo de alpinistul Doug Scott (I)

Când te-ai născut la Nottingham, nu ştii ce este frica. Sherwood, primitoare pădure a briganzilor lui Robin Hood, nu poate să fie decât atrăgătoare, dar şi formatoare în acelaşi timp pentru orice băiat doritor de invinci­bilitate. Chestie de orgoliu! Este ceea ce şi-a zis puştanul Douglas Keith…

În mai toate poveştile cu şi despre alpinişti, mamele au întotdeauna un rol important, deşi secundar. Secundar pentru că rolul principal revine frânghiei de uscat rufe. Copilul Scott nu face excepţie de la această regulă. La 12 ani deci, deşi nimic nu-l predestina escaladei, Doug începe ucenicia căţărării pe stâncile la poalele cărora nu o dată a dormit cu cortul. Exact în primăvara lui 1953 când Hillary şi Tenzing calcă Everestul în picioare. Norocul surâde mereu curajoşilor, şi printre ei se numără Doug şi prietenul Mick Garside.

Într-adevăr, după vacanţele petrecute în regiunea scoţiană Llandudno, cei doi temerari sunt trimişi de şcoala lor, şi în timpul anului şcolar vă rog, la White Hall Outdoor Pursuites Centre. În curând, atracţia altor locuri devine tot mai insistentă. La acea vreme, în 1958, Chamonix şi Dolomiţii erau încă zone virgine şi explorarea lor nu mereu bine văzută: escalada este doar o excentricitate, isn’t?

Proaspătul profesor de geografie de la Cottesmore School are însă alte viziuni. Mai mari. Ieşirile săptămânale în Scoţia vecină ale noului creat Nottingham Climbers’ Club sunt cele mai bune mijloace în a învăţa, experimenta, ameliora. Sau a trăi experienţe unice precum bivuacul total nepregătit de 14 ore într-o gaură săpată în zăpada vârfului Bidean Bian la Glen Coe. „Această experienţă mi-a permis să relativizez trăiri care vor urma”, spune Doug. „Scotland can be pretty mean in winter!”.

Vacanţele în Alpi sunt scumpe, a fi ghid chiar şi pe rute sau munţi mai mult sau mai puţin modeste reduce deficitul în bancă, dar completează palmaresul. Sosirea pe Mont Blanc în vara anului 1961 avea să fie, în acelaşi timp, un moment de imensă bucurie şi de profundă nemulţumire. Bucuria de a face cunoştinţă cu Chris Bonington şi Don Whillans care tocmai terminaseră premiera Pilastrului Central Freney. Nemulţumirea de a fi risipit zile de vreme frumoasa cu clienţii în locul unor obiective serioase. Cursele se înlănţuie, incidentele de asemenea: avalanşe de pietre în culoarul nordic de pe Dru, trăsnet pe Dent du Géant sau alunecarea în plină noapte la coborârea de pe Piz Badile, terminată pe marginea unui hău de 70 de  metri.

Tentative
Dar toate aceste incidente, la limita tragicului uneori, nu fac decât să întărească încrederea în sine pentru etapa următoare. Care se prezintă în primăvara anului 1972. La celălalt capăt al firului, Whillans. Don Whillans, fost ucenic instalator. „Vrei să mergi pe Everest?” „Da. Când?” „Peste 3 săptămâni.” Din expediţia germano-austriacă aflată sub conducerea controversatului Karl Herrligoffer, prea bine cunoscut pentru certurile sale cu Hermann Buhl şi Renhold Messner, „contingentul” britanic era compus din Don Whillans, Hamish MacInnes şi Doug Scott. Deşi atinseseră cota 8.000, probleme organizatorice au condus la eşec. După o altă încercare sub conducerea lui Chris Bo­nington, a treia tentativă avea să fie cea bună.

Citește pe Antena3.ro

După ce s-a trezit din anestezie, un bărbat și-a dat seama că medicii i-au amputat piciorul sănătos și a rămas cu cel bolnav

Reuşita unei expediţii ţine de puţini factori: un proiect viabil, alpinişti experimentaţi şi un suport logistic impecabil, totul sub ordinele unui bun organizator. Dincolo de tabăra VI nu mai sunt corzi fixe, terenul este virgin, şi presentimentul că totul este o înşiruire de momente trăite intens, pe moment, fără idei preconcepute. Reuşita ţine şi de armonia ce domneşte între doi oameni legaţi de o coardă.  Dougal şi Doug păşesc pe vârf la o oră la care nimeni nu are chef să admire peisajul de acolo sus: apusulul soarelui. O bucurie sinceră şi neobişnuit exprimată traversează faţa lui Dougal, scoţianul cu privirea severă de seriozitate. Momentul este într-adevăr unic!