Diplomatie - Inchiderea consulatelor republicii italiene

Legatia italiana, sub asediul regimului comunist (4). Din ianuarie 1949 a inceput sa apara la Roma revista greco-catolica Sufletul romanesc, cu un continut virulent anticomunist.

Legatia italiana, sub asediul regimului comunist (4). Din ianuarie 1949 a inceput sa apara la Roma revista greco-catolica Sufletul romanesc, cu un continut virulent anticomunist. In cele din urma, treptat, excitata si de alte manifestari ale emigrantilor romani din Italia si ale italienilor repatriati, Securitatea s-a avantat sa alcatuiasca si ea o sinteza, intitulata Centre de spionaj cunoscute si canalele lor de legatura.

In sinteza erau nominalizate mai multe organizatii de pe teritoriul peninsular, care nu ar fi avut nimic altceva de facut decat de a planui zi si noapte distrugerea regimului comunist de la Bucuresti, prin devoalarea tuturor secretelor lui.

Lista neagra. Le vom trece si noi in revista, intr-un episod ulterior, in ordinea in care insasi Securitatea le-a luat in consideratie, cu comentariile de rigoare. Era vorba, in primul rand, despre Asociatia italienilor refugiati din Romania, in conducerea careia se aflau Antonio Dozzi, Giovanni Forgiarini, Pietro Buffa, Vincenzio Giotta si Umberto Beltrani. Prin ziarele italiene si prin posturile de radio peninsulare, asociatia difuza informatii despre situatia reala din Romania, departe de a fi convenabile si magulitoare pentru autoritatile de la Bucuresti. Ceea ce era si normal. Multi dintre membrii ei mai aveau inca rude si prieteni in Romania, carora nu li se permitea sa revina in tara natala, ca sa nu mai vorbim si de faptul ca multi fusesera nevoiti sa abandoneze aici, fara sa fie despagubiti, imobile, terenuri si bunuri mobile, care le apartinusera de fapt si de drept. Evident, pentru ei, un regim care restrictiona posibilitatea de circulatie a oamenilor si nu respecta proprietatea privata nu putea fi decat un regim odios. Si isi permiteau s-o spuna deschis.

In lista neagra alcatuita de Securitate, intr-o pozitie secunda, se inscria Miscarea romana pentru unitatea Europei, infiintata si finantata de omul de afaceri de origine romana J.C. Dragan, la Roma, la 5 noiembrie 1949. Judecand lucrurile superficial, Securitatea aprecia ca aceasta organizatie ar fi fost initiata de legionarii fugiti din tara si ca ideologia promovata de ea ar fi fost extremista. Intregul rationament se baza pe faptul ca presedintele ei, Josif Constantin Dragan, si secretarul ei general, Octavian Rosu, ar fi fost adepti ai Garzii de Fier. Chestiunea nu corespundea adevarului. J.C. Dragan nu a fost legionar niciodata, plecase din tara din iarna 1939-1940, pentru a studia la Roma, deci cu mult inainte ca legionarii sa acceada la putere in Romania. De altfel, chiar ei il vor porecli mai tarziu "Gazarul rosu", deoarece, prin anii ’70 si ’80, va avea cateva intrevederi cu Nicolae Ceausescu. Intr-adevar, Octavian Rosu fusese prefect legionar al judetului Severin, din septembrie 1940 pana la rebeliunea din ianuarie 1941. La Lugoj, familia sa se aflase in relatii de prietenie cu familia lui J.C. Dragan. Si cand Octavian Rosu a ajuns in Italia, in postura de refugiat politic, J.C. Dragan n-a facut nimic altceva decat sa-i ofere o slujba si, implicit, o paine. Pe teritoriul Italiei, Octavian Rosu nu s-a asociat la nici un fel de activitati extremiste sau nostalgice ale fostilor legionari. Iar Miscarea romana pentru unitatea Europei nu era decat un reflex al unor idei ce se vor materializa ulterior in Piata Comuna si Uniunea Europeana. Nu era interesata decat episodic si colateral de situatia din Romania.

Teama de un serviciu secret desfiintat. A treia pozitie era rezervata de Securitate Fondului greco-catolic, infiintat tot in 1949, la Roma, cu incuviintarea Sfantului Scaun. Constituindu-se din danii intamplatoare si chete, fondul incerca sa-i ajute pe preotii greco-catolici prigoniti de regimul comunist de la Bucuresti, dar sumele mobilizate erau destul de anemice si, peste asta, posibilitatile transferului lor la destinatarii din tara erau tot mai reduse. De asemenea, Comitetul de asistenta pentru fugarii romani din Italia se confrunta cu saracia propriilor membri si nu se intelege de ce Securitatea ii considera un pericol. Cum nu se intelegea de ce figura pe aceeasi lista neagra Colegiul catolic De Propaganda Fide, institutiile de gen mobilizandu-se impotriva abuzurilor savarsite de comunisti nu dintr-un principiu ideologic, ci, de regula, atunci cand le erau incalcate drepturile si interesele. Iar Asociatia Italo-Romana, definita si ea ca extrem de periculoasa, era ca si moarta din clipa desfiintarii Institutului italian de cultura de la Bucuresti.

Trei entitati ii mai speriau pe ofiterii Securitatii romane: lagarele Organizatiei Internationale pentru Refugiati de la Triest, Como si Napoli, serviciul secret OVRA si serviciul de informatii al marinei italiene, SIFAR. In lagarele indicate de refugiati nu se puteau intalni decat niste nefericiti, care asteptau sa fie admisi intr-o tara sau alta pentru care isi exprimasera optiunea si numai la spionaj nu le sta gandul. In plus, lagarele in speta nici macar nu se aflau sub jurisdictia efectiva a guvernului italian, IRO fiind dependenta de Organizatia Natiunilor Unite. Iar in relatie cu celelalte doua motive ale spaimelor ei, Securitatea romana isi demonstra incompetenta din plin. Serviciul secret OVRA, mai putin abilitat in spionaj si mai mult in contraspionaj si represiune interna, incetase sa mai functioneze imediat dupa caderea lui Mussolini, dizolvarea sa fiind guvernata chiar de ultimul ei director, Carmine Senise. In timp ce SIFAR nu era deloc un serviciu de informatii exclusiv al marinei, chiar daca la conducerea sa se perindasera si amirali, titulatura lui exacta fiind Servizio informazioni forze armate. Probabil, intrucat SIFAR preluase atributiile fostului SIM, Securitatea era convinsa ca majuscula M din sigla semnifica marina Italiei. Culmea este ca cel care redactase toate aceste aiureli, vecine cu ineptia, locotenentul Ilie Mihai, va avansa in timp pana la gradul de general.

Schimbari in legatie. Ce se putea deduce din toate aceste aproximatii, alarme false, presupuneri lipsite de fundament si inventii? Nimic altceva decat ca Securitatea, inca de la inceputurile ei, era mai putin un serviciu secret constient de consecintele initiativelor si verdictelor sale si mai mult un pericol public. Cu acest pericol public nu s-au confruntat numai cetatenii romani timp de peste patru decenii, ci si Legatia Italiei de la Bucuresti.

Si sub conducerea lui Michele Scammacca, personalul Legatiei Italiei a continuat sa se reinnoiasca. La 7 august 1948 a sosit aici de la Roma Enrico Paris, cu statutul de functionar diplomatic. In ianuarie 1949 a ajuns la Bucuresti si Alvaro Vito Beltrani, devenind al doilea secretar al legatiei. La 31 ianuarie 1950, descins in aceeasi zi de la Roma, Giuseppe Puri Purini l-a inlocuit in functia de prim-secretar al legatiei pe Cesare Regard, care s-a si grabit sa plece din Romania la 2 februarie acelasi an. Cei ramasi aici, impreuna, au fost nevoiti sa faca fata unor presiuni de o duritate lipsita de precedent si necunoscuta de alte legatii acreditate la Bucuresti. Si daca avem in vedere tensiunile acumulate in epoca, toate provocate de politica obtuza si abuziva a autoritatilor romanesti, subordonata intereselor Moscovei, incheierea unui acord economic intre Italia si Romania, la 24 decembrie 1948, poate sa ne apara ca o certa curiozitate.

In anii aceia, in Romania traiau si munceau in jur de 5.000 de rezidenti italieni, exceptandu-i pe cei care se nascusera aici, in familii stabilite mai demult in aceasta tara. Si regimul comunist a inceput prin a lovi consulatele prin care acestia isi reglau relatiile cu legatia, desfiintandu-le rand pe rand. Ultimele au fost desfiintate din dispozitia imperativa a autoritatilor, consulatele de la Timisoara si de la Galati, la 6 octombrie 1949. In consecinta, pentru a putea intretine relatii normale cu coloniile italiene din tara, legatia a uzat de serviciile unor agenti si corespondenti consulari, unii alesi chiar dintre fostii consuli. Manevra nu a convenit autoritatilor romanesti, al caror scop se contura tot mai clar: sa izoleze coloniile italiene si sa le obtureze legaturile cu legatia, astfel incat informatiile despre abuzurile carora trebuiau sa le faca fata sa ajunga mai greu de la una la alta si de la fiecare din ele la Bucuresti. Si toti agentii si corespondentii consulari italieni au fost pusi sub o stricta supraveghere, la aceasta operatiune participand mai multe servicii centrale si regionale ale Securitatii romane.

Inventarul acestor functionari consulari, multi dintre ei implicati voluntar in misiunile lor, alcatuit la 20 ianuarie 1950, lua initial in consideratie 14 identitati, alaturi de care vor mai fi evocate si altele. Fostul consul de la Galati, Camillo Carnielli, domiciliat pe Str. Republicii nr. 20, sosise aici in 1936, in locul lui Valentino Sorani, transferat in functia de sef al biroului pentru Moldova al Cancelariei consulare italiene, in care a mai lucrat cativa ani buni. Ajutor al lui Carnielli fusese Ezio Alessandro Bellemo si locuia de asemenea la Galati, pe Str. Florilor nr. 60. Un caz mai special il reprezenta Salvatore Sbrana, fostul consul de la Constanta, cu domiciliul pe Str. V.I. Lenin nr. 42. Era comunist declarat si parasise Italia din cauza conflictelor cu fascistii, insa faptul ca reusise sa gaseasca o slujba tot sub egida unei autoritati italiene nu putea avea o alta semnificatie decat aceea ca Legatia Italiei de la Bucuresti era considerabil mai toleranta in raport cu optiunile politice ale membrilor ei. Desi fusese desfiintat oficial in 1948, consulatul de sub conducerea lui continuase sa functioneze pana la 6 octombrie 1949, in ultima faza, Sbrana fiind inlocuit cu un anume Solari.

Consuli luati in colimator. La Craiova, din 1945, isi asumase misiunea de agent consular Umberto Bartolomeo Capetti, stabilit aici din 1931, cu sediul pe Str. Unirii nr. 99. In octombrie 1949 n-a mai avut incotro si a fost nevoit sa predea arhivele fostului consulat in custodia legatiei de la Bucuresti. La Iasi, pe Str. Berthelot nr. 20 functionase un consulat italian girat de Giuseppe Forgearini. Si acesta fusese dezafectat. Ido Coradini era agent consular la Sinaia, cu sediul pe Str. Vasile Ureche nr. 11, iar la pasagera activitate de consul la Cluj a preotului franciscan Pietro Ernesto Clemente Gatti am mai avut ocazia sa ne referim. Cate ceva ar mai fi de spus si despre Domenico Vescia, agent consular la Braila, pe Str. Nicolae Balcescu nr. 50. Se nascuse la Kerci, in Crimeea, se refugiase in Romania de sub regimul sovietic si practicase aici o meserie de inalta calificare si de raspunderi majore: pilot naval la Directia Maritima de la Constanta si la Comisiunea Europeana a Dunarii. Securitatea il considera un "reactionar notoriu" din motive neenuntate, cum era si va fi obiceiul ei pana cand va disparea din istorie.

Alti agenti si corespondenti consulari intrati in atentia Securitatii erau Giuseppe Galidangelo din Ploiesti, Str. Nicolae Filipescu nr. 40, care avea in raspundere si Azuga; Ugo Mecchia, un ceasornicar din Brezoi, judetul Valcea; Arturo Darin din Turnu-Severin, Str. Traian nr. 9, si Giulio Fedriani din Targoviste, Str. Nicolae Balcescu nr. 163, toti fiind tratati in documentele emise pe seama lor cu o relativa indiferenta. Lui Giulio Bertolotti din Sibiu, Str. Andrei Saguna nr. 8, i se reprosa ca ar fi fost seful organizatiei fasciste a italienilor din localitate. Dar, daca la Sibiu locuiau atunci 11 sau 12 conationali de-ai sai, putem intelege cam ce fel de forta avea organizatia in speta. Un dinte special avea Securitatea impotriva lui Giuseppe Vignati, domiciliat la Timisoara, pe Str. Bucuresti nr. 6. Era nascut la 28 ianuarie 1898 la Legnano, Lombardia, si sosise in Romania in 1923 ca secretar al comisiei de stabilire a frontierei cu Iugoslavia. Si aici a ramas, casatorindu-se cu Aurelia Balint, de nationalitate si cetatenie romana, nascuta la 22 februarie 1897, la Blaj.

Culpe superflue. Din ce se hranea adversitatea impotriva persoanei sale? Intre 1925 si 1944 fusese secretar si agent consular la Timisoara, functii pe care le-a indeplinit cu intermitente. O anume perioada a fost subalternul consulului Dino Fossati. In 1943, dupa caderea lui Mussolini, ar fi refuzat sa se asocieze cu Renato Bova Scoppa, titularul legatiei de la Bucuresti, ar fi continuat sa se declare adept al dictatorului italian, situandu-se pe o pozitie net fascista, si ar fi preluat cu forta conducerea Consulatului italian de la Timisoara, pana la 23 august 1944. Oricum ar fi fost, era vorba despre culpe pe care nu Securitatea romana era in drept sa le judece, numai autoritatile italiene avand latitudinea sa aprecieze realitatea si gravitatea lor si in ce masura erau sanctionabile. Iar autoritatile italiene, culmea ironiei!, au decis reprimirea in sistem a lui Giuseppe Vignati ca functionar al aceluiasi consulat, unde a lucrat si dupa plecarea lui Dino Fossati din tara, pana la 6 octombrie 1949. Dupa aceasta data, atributiile i-au fost limitate la functia de corespondent consular.

Se exprimau si alte reprosuri la adresa lui Giuseppe Vignati care vizau alte si alte aspecte ale activitatilor lui. Timp de zece ani fusese procurist al societatii Romitex, nationalizata in 1948 de autoritatile comuniste de la Bucuresti. Aceasta societate avea capital italian, principalul ei actionar fiind amintitul Dino Fossati, seful sau de la consulat. Nu se intelegea ce mare nenorocire vedea Securitatea in faptul ca Giuseppe Vignati, ajutat de Dino Fossati, intemeiase o fabrica proprie de chimicale. Asta insemna niste locuri de munca in plus, precum si impozite profitabile pentru statul roman. Din pacate, Securitatea nu era alaturi de logica si realitate numai in aceasta chestiune. Lui Giuseppe Vignati i se mai reprosa ca ar fi romanizat impreuna cu un avocat Secosanu fabrica de textile Auscher din Timisoara, castigand o insemnata avere. Insa un asemenea punct de vedere merita unele corecturi. In anii razboiului, nu italienii din Romania ii spoliau pe evrei de proprietatile lor, ci autoritatile romanesti, prin asa-zisul Comitet National de Romanizare. Iar Giuseppe Vignati nu facuse nimic altceva decat sa preia de la autoritatile romanesti contra cost o proprietate in relatie cu confiscarea careia nu era prin nimic responsabil. In sfarsit, era acuzat de faptul ca tot in anii razboiului s-ar fi aflat in relatii stranse cu capitanul Krüg, seful serviciului de informatii german din Timisoara si din Banat. Normal, erau aliati. Exact dupa cum fusesera aliati si romanii cu nemtii.

ITALIA. Comunistii pierd alegerile si seful lor, Palmiro Togliatti, in urma unui atentat, ajunge in spital.

Faza expulzarilor. Nici dupa 6 octombrie 1949, Legatia Italiei nu renuntase la serviciile agentilor si corespondentilor consulari, ceea ce Securitatea aprecia ca ar fi reprezentat o ilegalitate flagranta. Un ordin de expulzare a lui Giuseppe Vignati, emis in 1948, n-a fost executat, deoarece respectivului nu i se permitea sa-si scoata sotia din tara. Un nume nou asupra caruia Securitatea isi fixase atentia era cel al lui Donato Dragone, fost consul la Constanta, acum responsabil in cadrul legatiei cu problemele consulare din Transilvania si din Banat. I se imputa ca ar fi lucrat in stransa relatie cu Ministerul italian de Interne, ceea ce era chiar ridicol. Toti consulii se aflau in relatii cu Ministerele de Interne din tarile lor, inclusiv consulii Romaniei, raspanditi prin strainatate. Cu acelasi prilej, Securitatea a cerut Ministerului roman de Externe sa puna in vedere Legatiei Italiei sa desfiinteze total institutia corespondentilor consulari, apreciata drept clandestina. Insa Michele Scammacca nu s-a grabit sa se subordoneze acestui aviz pana la 5 aprilie 1950, cand s-a prezentat la legatie un preot romano-catolic, cetatean italian din Galati, sa-l anunte ca agentul consular Camillo Carnielli fusese recent arestat. Era limpede ca represiunile se dezlantuisera. De altfel, cu numai cateva saptamani in urma, in documentele Securitatii se consemna: "Avem unele banuieli in legatura cu Carnielli, dar nimic concret. Propunem sa se desfaca corespondenta consulara". Si s-a aprobat. Sa fie violata, mai neted spus.

In mare viteza, Michele Scammacca a reusit sa-i scoata din tara pe Domenico Vescia, Giuseppe Forgearini, Dino Fossati, Valentino Sorani si Donato Dragone, despre care credea ca erau mai amenintati decat altii. Unii agenti si corespondenti consulari, care n-au avut timp sa-si faca bagajele in aprilie si mai, au fost expulzati in august 1950. Din motive neexprimate, era candidat la un tratament similar si unul dintre telefonistii legatiei, Vicenzo De Martini. Si nici al doilea telefonist, Mario Bottazzi, nu sta pe roze in relatiile lui cu autoritatile romanesti. La 7 august 1950 a venit de la Timisoara la Bucuresti Aurora Balint, sotia lui Giuseppe Vignati, spre a-i anunta pe oficialii italieni ca si sotul ei era arestat. A descins mai intai la parohul bisericii italiene, Clemente Gatti, iar acesta a insotit-o la Legatia Italiei in septembrie 1950, fostul consul, agent si corespondent consular de la Timisoara, a fost eliberat din detentie si expulzat, sub pretextul ca ar fi desfasurat o activitate neprecizata de spionaj. Si Securitatea abia acum putea considera ca scopul manipulatiilor ei fusese atins. "Cancelaria consulara, prin plecarea functionarilor Valentino Sorani si Donato Dragone, cat si prin expulzarea corespondentilor consulari - se preciza intr-unul din rapoartele institutiei - , va suferi o dezorganizare si o ingreunare a muncii ei, in ce priveste legaturile cu cetatenii italieni din provincie." Era exact ce se urmarise.

La 31 august 1931 plecase din Romania si Alvaro Vito Beltrani, al doilea secretar al Legatiei Italiei, oficial in concediu, dar multi stiau ca nu se va mai intoarce la post. Era si el banuit de dubla subordonare fata de Ministerele italiene de Externe si de Interne. Iar la 16 decembrie 1950 a parasit Romania insusi Michele Scammacca, probabil la cererea sa. Era greu de spus ca mandatul i-ar fi expirat, de vreme ce abia trecuse al treilea an de cand sosise la Bucuresti. Din toate cate s-au petrecut ulterior, se poate deduce ca ministrul Italiei se temea sa nu fie somat el insusi sa plece din Romania. Oricum, motivul real si exact al rechemarii lui de la post nu se poate afla decat din arhivele Ministerului italian de Externe. In documentele Securitatii romane, cu privire la aceasta chestiune, nu intalnim decat aluzii mai mult sau mai putin sibilinice.

Optiunea exodului

"Mai ales dupa nationalizarile operate de autoritatile romanesti in iunie 1948, multi dintre rezidentii italieni s-au trezit in situatia ingrata de a nu mai beneficia de nici un venit. Si optiunea pentru exodul spre propria lor patrie a atins paroxismul. Aceasta conjunctura nenorocita l-a determinat pe parohul Clemente Gatti sa proclame la 12 mai 1950 intr-una din predicile de la biserica italiana din Bucuresti: «Noi trebuie sa ne rugam astazi pentru calatoria si reusita compatriotilor nostri»"