Discriminarea ţiganilor, o glumă proastă

INCOGNITO ÎN ITALIA, PRINTRE NOMAZI
Experiment: se iau unsprezece jurnalişti români, care sînt îmbrăcaţi ţigăneşte, şi sînt trimişi la Napoli şi Roma, locurile din care presa italiană şi cea română urlă cel mai mult despre discriminare. Rezultat: nu tu controale, nu tu violenţă... Nici măcar priviri urîte. "Aaaa, vreţi să fiţi amprentaţi? Sigur, dar nu acum! Stabiliţi-vă pe undeva şi veniţi peste trei luni, dacă vreţi permis de şedere, şi atunci vă înregistrăm şi amprentăm!" – ne-au liniştit poliţiştii din Napoli.

INCOGNITO ÎN ITALIA, PRINTRE NOMAZI
Experiment: se iau unsprezece jurnalişti români, care sînt îmbrăcaţi ţigăneşte, şi sînt trimişi la Napoli şi Roma, locurile din care presa italiană şi cea română urlă cel mai mult despre discriminare. Rezultat: nu tu controale, nu tu violenţă... Nici măcar priviri urîte. "Aaaa, vreţi să fiţi amprentaţi? Sigur, dar nu acum! Stabiliţi-vă pe undeva şi veniţi peste trei luni, dacă vreţi permis de şedere, şi atunci vă înregistrăm şi amprentăm!" – ne-au liniştit poliţiştii din Napoli.

---

NAPOLI  ●  Dacă nu eşti murdar şi nu cerşeşti, ia-ţi adio de la discriminare
Napoli e loc de amprentări, discriminări, prigoniri – asta în presă. La faţa locului, chiar dacă îţi pui haină de ţigan, nimeni n-o să te privească urît, atîta timp cît eşti curat, nu cerşeşti şi nu agasezi.

Primul gînd: şi dacă nu mă ia taxiul? Îmi mai aşez o dată cele două rînduri de fuste, leg baticul mai bine pe cap şi mă uit speriată la bagaje. Cum ajung eu la 4 dimineaţă la Otopeni dacă dau peste un taximetrist căruia nu-i place neamul romilor?

Cobor. Întuneric. Taximetristul iese din maşină, ia bagajele... Uh, deci măcar la aeroport ajung...

La Otopeni, coboară să ia bagajele şi rămîne pironit cu ochii pe fustele mele. “M-am gîndit că n-o să mă luaţi”, zic eu. “Hăăă, era întuneric şi n-am văzut. Da’ vă luam oricum, că vorbiţi frumos. Da’ odată am mers la o adresă şi cînd au coborît trei ţigănici din astea cu  fuste, am blocat uşa. Au început să bată în geam că ele au făcut comandă, da’ io am zis că eu am venit pentru altcineva şi am plecat”, se mîndreşte omul.

MAI RĂU ÎN ROMÂNIA. Sîntem 11. Romi pentru Roma şi Napoli. Mai precis, 11 jurnalişti, dintre care doar trei de etnie romă, dar toţi îmbrăcaţi ţigăneşte. Fetele cu fuste şi volane, basma pe cap, cercei cu cocoşei şi salbe. Băieţii – pălării, cămăşi colorate şi veste. Un proiect al Agenţiei pentru Monitorizarea Presei. La check-in, toate bune. Tipul de la poarta de securitate la care nimeresc mă ia cu zîmbete: “Sînteţi actriţă, nu? Vă duceţi la spectacol!”.

“Sînt doar  ţigancă!”... “Ehhh, nu creeed”... Trec, după ce o tipă gen gardian nazist mă întreabă unde merg şi mă pipăie cu sîrg din cap pînă în picioare.

La poarta de alături, un domn îşi ridică alene lucrurile de pe bandă. “Vă rog, grăbiţi-vă, mai aşteaptă oameni în spate”, spune tipul de la securitate.

“Ce oameni, sînt nişte ţigani!”, se întoarce pasagerul a scîrbă.

Avion vechi, aglomeraţie mare pe culoar.

“Mergi?”, îmi urlă în ureche tipul din spate. Mă întorc din toate fustele: “Poftiţi?!”. “Am vrut să zic că dacă de ce nu avansaţi odată înainte!”, spune cu un ton mai îndulcit.

Am loc lîngă o domnişoară frumoasă şi elegantă. Îmi răspunde la “bună dimineaţa”, zîmbeşte şi... şi... nu se fereşte de fustele mele şi nici nu întoarce capul dezgustată spre geam, aşa cum îmi fusese teamă că se va întîmpla.

Stewardesa italiancă e mai acră în schimb, dar îşi împrăştie acreală fără discriminare, pentru toate etniile.

ADMIRAŢIE. Pe aeroportul Fiumicino, din Roma, oameni de toate culorile şi cu predilecţie bruneţi, dar dinspre părţile Asiei şi Africii, stau la o coadă imensă – oameni şi paporniţe – pentru verificarea paşapoartelor “non-UE”. Mai încolo: “civilizaţia” europeană şi nord-americană, cu trollere scumpe.

Ne uităm după priviri urîte, în timp ce aşteptăm bagajele. Nimeni. Doar zîmbete şi priviri admirative. “Eşti actriţă, sînteţi actori?”, se repede o italiancă. “Nu, nu, ţigani sîntem.” Femeia dă din cap şi priveşte în continuare cu admiraţie. O spanioloaică tînără îşi trage soţul de mînecă arătînd spre noi: “Uite ce frumos, uite ce frumos!”.

Doar cel care ne controlează paşapoartele se uită puţin ciudat, dar nu comentează nimic. Liber să intrăm în “Cizmă”!

Le testăm gradul de discriminare al taximetriştilor de lîngă aeroport. “Ne luaţi pînă în oraş?” Oamenii, politicoşi şi săritori: “Sigur, dacă sînteţi patru persoane, vine cîte 30 de euro de fiecare”.

Nici firma care închiria maşini n-a avut probleme cu etnia noastră. Şi nici măcar angajaţii de la benzinăria la care am probat ochelari de soare.

Napoli. Oraşul marii discriminări. O tabără atacată cu sticle incendiare. Romii puşi la zid. Sau cel puţi aşa susţinea presa italiană în urmă cu două luni.

Dar napoletanii ori au uitat că au o problemă cu romii, ori le-a trecut. Se opresc pe stradă să vorbească cu noi. De fapt, se adună într-o mare turmă, cum deschide unul dintre noi gura. Zic că ei cu romii care muncesc n-au nimic. Dar cu ăia care fură... Să nu mai fure. “E cineva care stă în zona Ponticelli?”, întreb eu, în mijlocul mahalalei napoletane. “Eu stau. Dar să ştiţi că n-am pus noi foc atunci. Eu mai sînt şi martor a lui Iehova”, se apără o italiancă.

În tot oraşul sînt afişe care condamnă gesturile violente la adresa imigranţilor.

NIMIC, NIMIC... Ne oprim în faţa vitrinelor, intrăm în cîrciumi, şi mai cochete, şi mai modeste. Intrăm în magazine. Ne cazăm la un hotel pretenţios. Nici o privire urîtă. Nici un nas întors.

O napoletancă vine în fugă din spate şi mă apucă de braţ. “Hait, uite că nu e chiar aşa roz treaba”, îmi spun. “Poţi să te opreşti un pic? Fetiţa mea te-a văzut de pe partea cealaltă şi vrea să se uite mai de aproape la tine!”, gîfîie napoletanca. Se aproapie şi fetiţa, se uită la fuste, se uită la salbă şi pleacă zîmbind mulţumită.

Ne oprim în tabără de romi din Călăraşi, aflată lîngă unul dintre cimitirele oraşului. Sînt vreo cincizeci de familii.

CARABINIERI CU... LĂPTIC... V-au atacat cu sticle incendiare?, recităm noi repede.

“Nuuuuu. Eeee, asta a fost acolo, unde au făcut ăiă rău, la noi nu e nimic. Noi sîntem cu fierul vechi.”

Ce faceţi cînd e unul dintre voi bolnav?

“Eeee, avem spital la care ne ducem, sînt multe călugăriţe acolo. Toţi doctorii se poartă aşa frumos cu noi.... Nu ca-n România, unde te lasă să mori şi nu-ţi dau nici măcar o bulină.”

Şi acte, aveţi acte să staţi pe locul ăsta?

“Nuuu, dar sîntem de cinci ani aici şi ei ştiu că nu facem probleme şi nici ei nu ne fac.”

Dar pe copii îi primesc la şcoală?

“Daaaa, şi să vedeţi ce-i mai pupă italienii... Trimit microbuz după ei în fiecare dimineaţă. Tot microbuzul îi aduce înapoi.”

Şi carabinierii? Vin, fac controale, răscolesc??, mai întrebăm noi, cu o ultimă speranţă în vreo formă de discriminare.

“Aaaa, vin, da, vin, cum să nu?! Dar nu pentru control. Vin dimineaţa şi ne aduc lapte pentru copiii mici.”

RATAREA. Într-un final, aşezaţi la terasa unui restaurant din Pompei, am înţeles şi de ce nu ne-a “discriminat” nimeni.

Am întrebat-o în glumă pe Valentina, patroana italiancă, dacă n-o deranjează că sîntem ţigani.

“Dar voi nu sînteţi ţigani!”, a izbucnit femeia. Păi cum, uite, ei chiar sînt, am arătat spre colegii care erau într-adevăr de etnie romă.

“Dar voi sînteţi curaţi!”, le-a spus Valentina. Şi nu sînt şi ţigani curaţi?!

“Nu!”

Dar ţiganii sînt un neam mare, o etnie, de ce n-ar fi şi oamenii curaţi printre ei?

“Ţiganii sînt un popor?!”, s-a mirat femeia.

I-am explicat cum e cu romii şi venirea lor din India.

“Noi asta nu ştim! Asta nu înseamnă ţigan. Ţigan înseamnă la noi un om murdar, îmbrăcat urît, care cerşeşte la semafor sau vine şi cerşeşte pe la mese, care miroase urît! Nu ştim din ce popor e! Ţigan aici e altceva decît spuneţi voi!”, ne-a asigurat italianca.

Deci am ratat testul discriminării, la Napoli. Nu pentru că n-am fi avut costumaţia potrivită, nu pentru că aveam alte culori. Doar pentru că eram curaţi, pentru că nu am cerşit, nu am agresat pe nimeni, nu am făcut scandal şi nu am vorbit urît. Bahtalo!

Vreţi amprentări? Veniţi peste trei luni!

După trei zile de bătut oraşul Napoli, tot nimic. Nici o întrebare pe stradă, nici un cuvînt urît, nici măcar o privire. Măcar să ne amprentăm... Întrebăm pe stradă poliţiştii, care ne îndreaptă spre Primărie. Intrăm cu bogăţia de fuste şi cercei cu cocoşei. Vorbim în italiană, în engleză, romani şi română. Toate deodată. Dar doamna de la recepţie e calmă. “Sîntem nomazi, am fost prin Franţa, prin Elveţia, vrem să stăm aici acum. Vrem să ne înregistrăm...” Doamna dă din cap cu înţelegere şi ne trimite la Poliţie. “Acolo ne şi amprentează?”, ne mai luminăm noi. “Sigur, la poliţie totul.”

La biroul care se ocupă de imigranţi de la sediul poliţie e un domn foarte calm, cu ochelari. Aceeaşi poveste: sîntem nomazi, vrem să ne înregistrăm.

Domnul se uită la noi cu aceeaşi înţelegere ca doamna de la Primărie. “Da, nu e nici o problemă, dar nu e nevoie să vă înregistraţi. Stabiliţi-vă pe undeva şi veniţi peste trei luni dacă vreţi pemis de şedere şi atunci vă înregistrăm”, spune italianul.

“Noi vrem într-o tabără de romi, e bine?”

“Sigur!”, şi domnul repetă cu calm ce ne-a spus şi prima dată: aşezaţi-vă pe undeva şi peste trei luni veniţi şi vă înregistrăm.

“Dar noi ştim că trebuie să ne amprentaţi, am venit să ne amprentaţi!”

 “Aaaa, vreţi să fiţi amprentaţi? Sigur, dar nu acum! Stabiliţi-vă pe undeva şi veniţi peste trei luni dacă vreţi permis de şedere şi atunci vă înregistrăm şi amprentăm”, îşi repetă italianul discursul.