Document - Compromiterea unei relatii traditionale

Recent, prin publicarea cartii "Destinul Romaniei (1918-1954)" de Henri Prost, Editura Compania deschide un capitol dintre cele mai putin prospectate ale memorialisticii dintr-o epoca revoluta. Este vorba despre alterarea progresiva a relatiilor dintre Romania si Occidentul european in perioada instalarii si consolidarii regimului comunist de la Bucuresti. Desigur, Henri Prost se refera si la tara sa si la interesele ei din aceasta parte a Europei si trateaza lucrurile de sus, realizand o exceptionala sinteza. In cele ce urmeaza ne vom referi la detaliile lasate deoparte de Henri Prost, poate si din cauza ca nu a avut ocazia sa le cunoasca.

Dupa 23 august 1944, relatiile romano-franceze pareau sa evolueze spre normalitatea lor antebelica. Intre altele, autoritatile militare i-au predat atasatului militar Roland Lafaille cele cateva sute de militari francezi evadati din lagarele germane de prizonieri si luati sub protectia autoritatilor de la Bucuresti in ultimii doi ani ai guvernarii maresalului Ion Antonescu. Totodata, dintre prizonierii germani capturati in perioada luptelor din Transilvania, Ungaria si Cehoslovacia, armata romana i-a despartit pe cei originari din Alsacia si Lorena, din Belgia si Luxemburg, predandu-i aceluiasi atasat militar, insarcinat de ceea ce mai supravietuia din vechea Legatie franceza cu repatrierea lor prin Turcia sau, pe calea aerului, prin Italia. La 17 ianuarie 1945, primul ministru roman, generalul Nicolae Radescu, a primit vizita unui grup de maquisarzi francezi, condus de locotenentul Gisseley si insotit de profesorul Jean Thibaudet de la Institutul Francez din Bucuresti. In sfarsit, la 1 martie 1945, guvernul roman si guvernul provizoriu al Frantei au restabilit relatiile diplomatice la nivel de reprezentante politice. Iar la 1 iulie, acelasi an, s-a incheiat si prima conventie economica postbelica intre Romania si Franta.

Lucrurile au inceput sa se tulbure inca de la 4 iunie 1945, cand Roger Sarret, insarcinat cu afaceri, a cerut Marelui Stat Major date despre participarea armatei romane la campania din Vest, iar ministrul de Razboi din epoca, generalul Constantin Vasiliu-Rascanu, a tinut petitia ascunsa intr-un sertar pana la 26 octombrie 1945, cand a onorat-o cu enigmatica rezolutie: "Se va mai astepta". Nu se asteptase destul? Intre timp, Roger Sarret primise dispozitii de la Paris sa epureze din reprezentanta Frantei pe toti cei care pactizasera cu germanii, si n-a epurat pe nimeni, deoarece nu avea motive. Ciudat, a inceput sa fie admonestat nu de autoritatile de la Paris, ci in ziarele de la Bucuresti. Acuzatiile ce i se aduceau au fost respinse de Roger Sarret sec: nu a epurat pe nimeni din Legatia Frantei, din Uniunea Francezilor din Romania si din Institutul Francez, pentru ca "francezilor din Romania nu li se poate aduce insulta de a fi considerati antidemocrati, intrucat fiecare din ei a avut in timpul ocupatiei germane o atitudine demna de invidiat chiar de patriotii cei mai activi din Franta". Din acest moment, acuzele au fost inlocuite cu zvonuri in dunga, conform carora Roger Sarret urma sa fie rechemat curand la Paris.

Succes? Insucces?

DIPLOMATIE EUROPEANA. Nicolae Titulescu, ministru de Externe al Romaniei, intr-o vizita oficiala la Paris

La 31 august 1945, ziarele comuniste de la Bucuresti au comemorat in cor implinirea a zece ani de la moartea scriitorului francez Henri Barbusse. La nivelul principalei institutii informative si represive din Romania, scepticismul a fost evident: partea inca nealterata din Siguranta stia foarte bine ca Henri Barbusse era un vechi agent bolsevic, stipendiat de la Moscova pentru toate turneele sale de propaganda. Insa celeilalte parti a Sigurantei, infiltrata energic de comunisti, nu i-a scapat informatia ca Jean M...zi"res, secretar al reprezentantei franceze, aproba gestul regelui de a declansa o greva regala, si nu-i va scapa nici faptul ca, la 16 februarie 1946, noul reprezentant politic al Frantei la Bucuresti, Jean-Paul Boncour, l-a vizitat pe Iuliu Maniu, cu care a conversat indelung. De fapt, francezul dorea sa stie ce se discutase in prezenta lui Averell Harriman, Archibald Clark-Kerr si A. I. Visinski, sositi la Bucuresti pentru a pune capat grevei regale, runda de convorbiri la care Franta nu a fost invitata. Suspiciunile Sigurantei au amortit oarecum, la 13 aprilie 1946, cand Romania si Franta au ridicat reprezentantele lor politice la rang de legatii. Actul fiind urmat la 3 iulie de un nou acord economic romano-francez. Apoi de invitatia adresata de guvernul francez guvernului de la Bucuresti de a participa la Conferinta de Pace de la Paris.

Imediat dupa 15 octombrie 1946, cand prima parte a Conferintei de Pace de la Paris s-a incheiat, in mod paradoxal, autoritatile comuniste de la Bucuresti erau mai putin interesate de situatia Romaniei in noua conjunctura europeana si mai mult de situatia interna din Franta si de ecourile ei de pe Dambovita. Franta fiind totusi singura mare putere care sustinuse statutul de cobeligeranta a Romaniei in razboiul impotriva Germaniei. O nota a Sigurantei din epoca e mai mult decat elocventa: "Rezultatul alegerilor din Franta a provocat vii comentarii in toate cercurile politice romanesti. Se arata ca partidul comunist a inregistrat un frumos succes, insa nu unul hotaritor, in sensul ca ar putea prelua guvernarea Frantei. Cercurile din jurul dlui Titel Petrescu isi exprimau luni deplina satisfactie pentru succesul socialistilor in frunte cu Leon Blum. Pozitia generalului de Gaulle a iesit foarte consolidata, datorita acordului intervenit cu partidul lui Leon Blum. In ceea ce priveste partidul radical-socialist, socotit corespunzatorul Partidului National Taranesc din Romania, el a iesit desfiintat din aceste alegeri. In cercurile politice romanesti se pronostica luni seara un guvern de Gaulle - Leon Blum, cu opozitia de stanga a comunistilor", insa Siguranta, ca si Securitatea de mai tarziu, aprecia situatia din Occident ca si cum ar fi ghicit in cafea. Charles de Gaulle a demisionat, Leon Blum a iesit din prim-planul politic francez, in favoarea lui Georges Bidault, iar frumosul succes al comunistilor era de fapt un rasunator insucces.

Aceasta ultima chestiune ii durea cel mai mult pe comunistii romani si pe sovieticii din spatele lor. Initial, represaliile de la Bucuresti impotriva celor care se bucurau de rezultatul alegerilor din Franta au fost discrete. Pentru ca a publicat un articol elogios la adresa lui Leon Blum, cota de hartie a Jurnalului de dimineata, editat de Tudor Teodorescu-Braniste, a fost drastic diminuata. Printr-un calvar similar a trecut si Dreptatea national-taranistilor, deoarece afirmase: "Comunistii din Franta voteaza impotriva guvernului, dar pretind sa ramana in guvern. In Romania guverneaza, dar vor sa faca si pe opozantii". Acelasi ziar observa ca, in Scinteia, Leon Blum era tratat drept "misit", "nu e democrat, ca Lotharul nostru". Despre Lothar Radaceanu fiind vorba.

Intr-adevar, Leon Blum fusese atacat violent si considerat reactionar in Scanteia, de un personaj cu influenta in epoca: Miron Constantinescu. In plus, toate conferintele de la Institutul Francez au inceput sa fie atent monitorizate de Siguranta. Manipulatiile perpetuandu-se si dupa 24 ianuarie 1947, cand Jean-Paul Boncour a remis guvernului de la Bucuresti invitatia de a participa la semnarea Tratatului de Pace de la Paris.

Obiectiv prioritar: Parisot

Dupa acest moment au urmat respingerea de catre autoritatile romanesti a participarii la Planul Marshall, in urma invitatiei primite la 4 iulie 1947, procesul taranistilor si al lui Iuliu Maniu, larg comentate in presa franceza, si recrutarea din cadrul Legatiei franceze a informatoarei cu numele de cod HP 4. Prin aceasta agenta, Siguranta a aflat ca Henri Serge Parisot, atasatul militar al Frantei la Bucuresti, redactase un raport prin care solicita recompensarea persoanelor care pe parcursul razboiului i-au ajutat pe prizonierii francezi evadati din Reich. Printre cei nominalizati in listele care circulau exclusiv prin legatie se aflau un membru marcant al coloniei franceze din Romania, dr. Gaston Prieur, dar si un autohton, dr. Blumenfeld din Braila. La fel, intr-un alt raport, Parisot preconiza recompensarea romanilor care participasera la miscarea de rezistenta din Franta. Insa stabilizarea monetara abia operata in Romania reusise sa-i aduca pe toti cetatenii la sapa de lemn si o infuzie de bani exclusiv in favoarea unora, multi neagreati de regim, nu putea sa convina autoritatilor. Totusi, nu din cauza aceasta se tot ingrosa dosarul atasatului militar, in care, pana in septembrie 1948, cand a fost predat de Siguranta Securitatii, nu a mai aparut nici un document cat de cat important. Din fisa lui se putea afla doar ca se nascuse la 16 decembrie 1909 la Paris si sosise in Romania in martie 1948. Adversitatea impotriva diplomatilor straini de la Bucuresti a inceput sa se inaspreasca abia dupa 1 februarie 1949, cand in Occident s-au declansat tratativele pentru infiintarea pactului militar al Atlanticului de Nord.

Supravegherea sistematica a Legatiei franceze si filajul strict al tuturor diplomatilor si functionarilor ei s-au declansat in martie 1949 prin agentii N. Nistor, S. Argintaru, V. Baleanu, I. Antoniu, I. Movila, A. Vorvoreanu si multi altii. Operatiunea a primit numele de cod Supravegherea XX si in luna mai, pentru ca nu a produs rezultatele asteptate, i-a fost atenuata amploarea. De acum inainte, Supravegherea XX s-a efectuat numai prin posturi fixe, plantate jur-imprejurul Reprezentantei diplomatice a Parisului, si prin informatori din cadrul si din afara legatiei, fiind monitorizate chiar si relatiile sentimentale ale personalului ei. Aici se spera ca va fi depistata o bresa, prin care sa fie compromis Parisot. Initial, atentia Securitatii s-a concentrat asupra unei anume Florence Bastaki, nascuta la 21 septembrie 1921, la Paris, fiica lui Ion Bastaki, fost director al uzinei Vulcan, cunoscuta ca dama frivola. Dar s-a constatat ca tot personalul legatiei trecuse prin patul ei, in momentul dat fiind amanta lui Christian Auboyneau. Nici cu informatorii si informatoarele n-a prea avut Securitatea noroc. Mai intai s-a straduit sa-l introduca in anturajul atasatului militar pe comandorul Gheorghe Iacobescu, insa operatiunea a esuat. Sperantele Securitatii au renascut cand i-au parvenit informatii despre relatiile lui Parisot cu Arlette Coposu, sotia lui Corneliu Coposu, aflat de doi ani in detentie, si cu sora acesteia, France Marcovici.

Ghinionul Arlettei

La data aceea, familia lui Corneliu Coposu se inghesuia intr-un singur apartament din Str. Helesteului nr. 19, in care traiau Aurelia Coposu, pensionara, nascuta in Salaj, in 1893, greco-catolica; Arlette Coposu, dactilografa fara ocupatie, nascuta la Constanta in 1915, romano-catolica, si surorile celui aflat in detentie: Cornelia, nascuta in 1911, Doina, nascuta in 1924, Flavia, nascuta in 1938, si Rodica, nascuta in 1937. Singurul lor venit era pensia Aureliei Coposu. Nu stim care au fost relatiile Arlettei Coposu cu Serge Parisot, insa rezulta din documente ca atasatul militar francez intretinea relatii intime cu France Marcovici. Cu toate acestea, sora Arlettei nu i-a furnizat informatii atasatului militar, cum isi inchipuia serviciul specializat al Securitatii, pentru ca nu avea de unde sa le culeaga. Acelasi lucru se putea spune si despre Arlette, insa aceasta avusese ghinionul sa-l cunoasca pe un anume Petre Ghitulescu, in timp ce astepta la vorbitorul de la Jilava sa discute cu sotul ei: ce i-ar mai fi trebuit in detentie si ce ar mai fi trebuit sa mai faca pentru a-i usura situatia.

Petre Ghitulescu era un national-taranist care scapase de arestarile din 1947, intrand ulterior in clandestinitate si ivindu-se periodic in Bucuresti. Ar fi vrut sa fuga in Occident, spera sa-l ajute atasatul militar Henri Serge Parisot, si de aici i s-a tras si Arlettei, si surorii sale, France Marcovici. In cele din urma, Petre Ghitulescu a fost prins si un ofiter din Securitate, cu nume predestinat, Grozavu, a propus sa fie arestata si Arlette Coposu. La 14 iunie 1950 a fost supusa unui interogatoriu sumar: " - Cand v-ati vazut prima data cu Parisot si Ghitulescu la France acasa? - Octombrie-noiembrie 1948. - Aceasta intrevedere a fost intamplatoare sau aranjata? - A fost aranjata de France. - Ce s-a discutat cu aceasta ocazie? - S-a discutat posibilitatea sau eventualitatea unei plecari in Franta, intrebare pusa de Ghitulescu. France si cu mine am tacut. Parisot a raspuns ca nu vede nici o posibilitate. Era vorba despre o plecare clandestina a lui Ghitulescu. Imi amintesc ca Ghitulescu i-a propus lui Parisot si locul unde ar putea sa aterizeze avionul, loc pe care nu-l stiu. Ghitulescu a spus ca urma sa plece si France cu dansul, fetitele lui si altii. - Care altii? - Nu stiu. - Ce a spus Parisot? - Ca este aproape imposibil. Nu se poate gasi avionul, si pentru aterizare trebuiesc anumite conditiuni, greu de indeplinit in asemenea ocazii. - Unde trebuia sa se duca avionul dupa ce ar fi incarcat pasagerii propusi de Ghitulescu? - In Iugoslavia sau Franta. - Ce a spus France? - Ca este imposibil. - Iar dumneata? - La fel. Am fost contra. - Cand a avut loc aceasta intalnire? - Sfarsitul lui octombrie 1948. Aceasta a fost ultima intalnire dintre Parisot si Ghitulescu la care am asistat. - Sunteti constienta ca, daca ascundeti adevarul, meritati sa suportati consecintele? - Da." - a raspuns Arlette. Iar ofiterul Dumitru Grozavu, responsabilul "obiectivului francez", si-a frecat mainile de satisfactie. Cu toate ca cercetarile ulterioare au dovedit ca nu ascundea adevarul, Arlette Coposu nu a scapat de detentie.

Arlette, sub ancheta

COMEMORARE. Lefevre d’Ormesson, ministrul Frantei la Bucuresti, la mormantul soldatului necunoscut

Intr-adevar, Petre Ghitulescu, interogat la 15 iunie 1950, a recunoscut ca ceea ce declarase Arlette era adevarul curat. Dar, intrebat fiind din ce s-a intretinut, a scapat si niste aluzii la subsidiile pe care le primea de la Parisot prin Arlette. Si aceasta a fost supusa unui nou interogatoriu, la 18 iunie 1950: " - Ce sume de bani ai primit dumneata pentru dumneata de la Parisot, cand si pentru ce? - Pentru mine personal n-am primit nici o suma de bani de la Parisot. - Ce suma de bani ai primit dumneata de la Parisot pentru Ghitulescu, cand si pentru ce? - In septembrie 1949 am primit de la Parisot pentru Ghitulescu suma de 15.000 lei. In ianuarie 1950, suma de 12.000 lei. Acesti bani au fost dati cu imprumut pentru intretinerea personala a lui Ghitulescu. - Ce oameni politici ai cunoscut si cunosti? Cand i-ai cunoscut si unde? Unde sunt in prezent? In ce raporturi ai fost cu ei in ultimii doi ani? Cand i-ai vazut ultima data? - In aprilie 1941 am cunoscut pe Maniu, cu ocazia venirii sale la Constanta, pentru vacanta de Paste. In prezent e arestat, din iulie 1947. Raporturile mele cu dansul au fost de simpla cunostinta. Ultima data l-am vazut in iunie 1947. Prin dl Iuliu Maniu si sotul meu am mai cunoscut pe urmatorii: Pufi Leucutia, Gigi Solomon, Nicolae Hudita, Ilie Lazar, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Ghita Popp si Nicolae Carandino. Pe toti i-am vazut la dl Maniu acasa. In prezent, toti sunt arestati, din iulie 1947. Raporturile mele cu dansii au fost de simpla cunostinta. Ultima data i-am vazut pe unii in primavara anului 1947, iar pe altii in vara lui 1947, inainte de a fi arestati toti... Alte persoane politice n-am cunoscut..." - a mai spus Arlette.

In sfarsit, iata si ce a mai declarat Arlette Coposu intr-o declaratie prestata la 20 iunie 1950: "In iarna anului 1949, in februarie sau martie, cu ocazia unei vizite a lui Parisot la sora mea, acesta a adus doua sticlute mici, care contineau cerneala simpatica. Sa le trimita lui Ghitulescu. Numele ei conspirativ era Arco".

Apoi Securitatea a trecut si la elaborarea jurnalului anchetei in curs. Conform documentului, scopul anchetei ar fi fost acela de a afla daca Arlettei i s-a propus de catre Parisot sa colaboreze informativ si ce stie ea cu privire la activitatea informativa a lui Ghitulescu; ce misiuni a primit din partea lui Ghitulescu.

VINOVATI FARA VINA
"Aversiunea crescanda, indarjita a lui Henri Prost fata de regimul comunist de la Bucuresti razbate fara echivoc din ultimele sase capitole ale «Destinului Romaniei». Simtea pe propria-i piele ca era din ce in ce mai greu sa traiesti ca francez in Romania. Sub ochii sai a fost inchis in 1948 Institutul Francez din Bucuresti si s-a dezlantuit, doi ani mai tarziu, prigoana impotriva romanilor care mai cutezau sa frecventeze biblioteca institutului si asezamintele analoage ale Marii Britanii, Italiei sau Statelor Unite ale Americii. In primavara anului 1950, cu putin inainte de plecarea definitiva a lui Henri Prost din Romania, a fost inscenata ancheta, apoi procesul lotului de la Legatia Frantei, din care facea parte si Arlette, sotia lui Corneliu Coposu. Singura vina a grupului era aceea de a nu-si fi intrerupt relatiile cu diplomatii occidentali" - Valer Moga