Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu voi urma, deocamdată, o cronologie strictă. Mi-ar fi şi greu, mi-ar fi şi neplăcut. Când însă voi simţi nevoia, voi ordona amintirile pe lungi perioade, similare celor trăite de mine în viaţă. Puteam să scriu acest roman autobiografic fără a deveni şi personaj al lui. Era mai precaut.
Demonstraţia fundamentală pe care simt astăzi nevoia să o fac, prin scrierea acestui roman, este că nici ipocrizia, nici frica, nici interesele superioare ale creaţiei nu justifică la urma-urmei despărţirea omului de idealul său şi de trecutul său. Chiar dacă, în perioada socialistă, noi am fi zis numai din gură că suntem comunişti, astăzi nu ne putem despărţi de propriile noastre afirmaţii, fie ele şi ipocrite, fie ele şi goale de conţinut, fără a ne asuma reculul lor moral.
Romanul acesta, pe care-l scriu aici, va fi istoria a zeci şi zeci de ani de viaţă, în România, în cea mai severă şi sentimentală versiune posibilă. Dar nu voi minţi. N-am de ce să mint.
Între atâtea farse, câte se joacă astăzi, pe scenele ţării mele şi în atâtea conştiinţe, eu ştiu că va fi de mare preţ o dramă autentică. Poate chiar o tragedie. În acest sens voi şi scrie.
Îmi amintesc prea exact şi prea dureros perioada de trecere de la capitalism la socialism, în ţara copilăriei mele, exprimată printr-un sat nemuritor, Bârca, spre a nu observa cu tristeţe că perioada aceea seamănă cu cea pe care o trăim la ora când scriu această carte. Se vede treaba că e nevoie să străbatem, în sens invers, drumul la care am fost obligaţi de trupele sovietice şi de ocupanţii ideologici, paraşutaţi de Kremlin, în Răsăritul Europei.
Viaţa funcţionează pe sistemul "piston: dus-întors". Când nu funcţionează astfel, de fapt când ni se pare nouă că nu funcţionează astfel, înseamnă că n-avem timp, în interiorul aceleiaşi vieţi, să observăm cursa de întoarcere.
Bunicul meu n-a apucat, murind în 1960, decât cursa de impunere a socialismului.
Bietul tata, stingându-se în 1990, a participat direct şi la zilele fierbinţi ale luptei pentru libertate şi pentru democraţie. Sigur că el şi merita asta. Spre deosebire de foarte mulţi, tatăl meu a crezut fanatic în idealul său: o lume liberă de socialism, o lume pluripartită, o societate de drept.
Ce gândea şi zicea Fane Babanu despre Nicolae Ceauşescu în octombrie 1989
În octombrie 1989, veneam cu tata de la Timişoara. Se mai aflau, alături de noi, Andrei şi Carmen. Ne-am oprit, la invitaţia unui prieten, într-un sat, să mâncăm. Am fost adăpostiţi într-o casă simplă şi caldă, am stat la masă, am pălăvrăgit, din cele ce se trăncănesc îndeobşte, la un prânz, iar la un moment dat eu mi-am amintit vorbele pe care mi le spusese - în prezenţa bunilor mei prieteni, inginerul Dumitru Vinereanu şi profesorul Ion Pugna - la cantina fabricii de industria lânii, un om foarte interesant, autentic şi profetic, numit prin poreclă Fane Babanu (numele real, ştefan Drăghici), la ora aceea preşedintele CAP din comuna Jamul Mare - Timiş: "Domnule Păunescu, mă bucur că vă cunosc, bine aţi venit pe la noi. Ia spuneţi, ce mai e pe la Bucureşti, cât o mai duce ăsta?"
"Cine?", zic eu.
"Ceauşescu, domnule."
"Eu vă rog să fiţi serios, domnule, să încetaţi cu provocările de felul ăsta", i-am replicat.
"Nu e, domnule Păunescu, nici o provocare, vă spun eu, o să vedeţi dvs. Dacă n-am dreptate, pe Ceauşescu n-o să-l apuce nici Crăciunul."
Fireşte că m-am cutremurat de ceea ce mi-a spus Fane Babanu, mai ales că ştiam că interesul Securităţii faţă de fiecare pas al meu crescuse.
Omul a făcut tot felul de bancuri la masă şi la despărţire m-a îmbrăţişat şi mi-a mărturisit din nou credinţa lui. "O să scăpaţi şi dvs. de necazuri, Ceauşescu n-o mai duce până la Crăciun."
Am negat că eu aş fi auzit ceva, dar nu numai formal. Şi asta pentru că eu nu credeam că Nicolae Ceauşescu va cădea, până la Crăciunul lui 1989.
Maşinăria, pe care o conducea, era prea perfecţionată şi semne cereşti mie nu mi se arătaseră. Şi, pe de altă parte, eu tot speram că nu va fi nevoie nici de o încăierare sângeroasă, nici de un cutremur păgubitor ca să se ajungă la o soluţie raţională, de sinteză a tuturor experienţelor de până atunci, ale acestei ţări. Şi mai exact: nu puteam spera la mai mult decât un socialism antitotalitar, omenesc, îmbunătăţindu-se din sine însuşi. Îmi închipuiam chiar că, intrând brutal în contact cu o realitate care i se prezenta mereu trucată şi favorabilă, Ceauşescu va găsi, într-un final disperat, resursele de a participa, cel puţin o perioadă, la radicalizarea benefică a situaţiei din România.
De aceea, la masă cu tatăl meu şi cu cei apropiaţi, în drum spre Bucureşti, după hohotul brutal cu care Fane Babanu rostea netemător, ba chiar vesel, profeţia căderii lui Ceauşescu înaintea Crăciunului lui '89, am refăcut o parte din discuţia cu el. Tata mi-a zis, în clipa aceea: "Bă, băiete, nu vrei tu să mergem noi până în curte?". Am ieşit.
"După ce cad ăştia, îmi depun candidatura de senator la Dolj"
Gazda avea nişte păsări, multe păsări în jurul unor clăi de fân, printre care ne-am pierdut şi noi la început fără a scoate nici o vorbă. Brusc, tata s-a întors spre mine.
"Bă, uite ce vrusei eu să-ţi spui ţie, bă, după ce cad ăştia, eu mă duc la Bârca şi-mi depun candidatura ca senator de Dolj."
"N-am înţeles, tată."
"Bă, eu de-asta vrusei să-şi spui ţie din timp, să ai grijă de copii şi de nepoţi, că eu m-apuc iar de politică."
"Cum te-apuci de politică şi când?", l-am întrebat mirat şi cu puţină îngrijorare în glas.
"Bă, băiete, ăştia cad..."
"Care ăştia?"
"Comuniştii!"
"Care comunişti, tată, cum o să cadă?"
"Ete, o să vezi tu, n-o mai duc mult şi eu vrusei să te avertizez, ca să ştii să-ţi iei măsuri că eu plec la Bârca să-mi pregătesc oamenii, să fie gata, să intrăm în activitate cum or cădea ăştia."
Vorbea foarte serios, mai împingea cu piciorul câte o raţă, câte o găină, care îi stăteau în cale, pe-acolo, printre clăile de fân. Am făcut şi pipi pe clăi. Inutil. Tata avea seriozitatea ireductibilă a nebunului fascinat de o idee. Nu-l văzusem niciodată aşa. Trăise şi el, între destui comunişti, cu unii se împrietenise, pe unii ştiu că-i preţuia, unora le era recunoscător, fireşte că pe alţii îi ura, îi dispreţuia, îi ţinea minte de pe vremea când fusese schingiuit de ei sau din cauza lor. Dar nu m-aşteptam să vorbească despre ei, în acest mod descalificant şi distant: "Când or cădea ăştia".
Ne-am întors în casa aceea, am mai pălăvrăgit şi, înainte de a pleca, i-am luat pe rând, pe Andrei şi pe Carmen, şi le-am spus că-i rog să fie foarte atenţi şi foarte drăguţi cu tata pentru că am impresia că i s-a întâmplat ceva, a înnebunit, nu se poate să nu fi înnebunit, din moment ce mi-a spus mie, în curte, printre găini şi raţe, acolo în satul bănăţean, la Pecica, unde ne opriserăm să mâncăm, că după ce ăştia cad de la putere el îşi depune candidatura de senator de Dolj, din partea Partidului Naţional Liberal.
Eu vă rog să tăceţi, dacă v-o întreba cineva vreodată ce-a înţeles taică-meu prin "ăştia", c-aşa i-a numit el pe comunişti, ăştia n-au cum să cadă de la putere şi nici nu se pune problema, iar bietul tata vrea să candideze pentru postul de senator, post care nici nu există, în numele PNL, care nici el nu funcţionează. Vă rog să aveţi grijă de tata, neapărat vă rog să aveţi grijă de el.
