Eternul conflict preşedinte-premier

Dacă ar fi să credem lui Mircea Geoană şi Crin Antonescu, în eventualitatea că unul dintre ei va ajunge la Cotroceni, după 6 decembrie 2009, ziua celui de-al doilea tur de scrutin, scena noastră publică se va linişti brusc, luând înfăţişarea a ceea ce marinarii vaselor cu pânze numeau mare moartă.

Să ne imaginăm, de exemplu, că locul lui Traian Băsescu va fi luat de Mircea Geoană. Structura Parlamentului va rămâne neschimbată, fiind greu de crezut, judecând după cum tărăgănează Coaliţia de la Grivco discutarea în Parlament a guvernului Croitoru, că Parlamentul ar putea ajunge în pragul dizolvării. Deoarece, mai mult ca sigur, PD-L va fi trimis în Opoziţie, iar Traian Băsescu la DNA (ţuluşii având deja Dosarul gata în sertar), va trebui format un guvern solid, în locul celui interimar, condus de Emil Boc. Singura combinaţie posibilă pentru a forma o nouă majoritate parlamentară rămâne PSD-PC, PNL, UDMR. Să admitem că negustoria, vizibilă deja, dintre PSD şi PNL se păstrează. Crin Antonescu îi dă voturile lui Mircea Geoană în turul al doilea, la schimb cu posturi în guvern şi în conducerea celor două Camere ale Parlamentului.

Dat fiind că susţinătorii lui Klaus Johannis n-au depus nici o sesizare la Curtea Constituţională, viitorul preşedinte îşi va asuma dreptul de a desemna premierul. Redus la ipostaza de partid de buzunar, PNL nu va putea cere postul de premier, deşi Crin Antonescu îi face în continuare jurăminte fierbinţi primarului de Sibiu. Mircea Geoană va desemna un premier de la PSD.

Pe cine?

Aici e aici!

O dată plecat la Cotroceni, Mircea Geoană nu va mai avea minima autoritate de acum asupra PSD. Grupurile din PSD, unite acum în jurul candidaturii lui Geoană, se vor bate între ele pentru postul de premier desemnat.

Va putea sta deoparte Mircea Geoană declarând, cum o face acum, că preşedintele semnează ca primarul în cazul premierului desemnat?

Fireşte că nu.

Va dori să-şi impună omul lui.

Şi astfel, după 6 decembrie 2009 o vom lua de la capăt cu scandalul desemnării. Să presupunem, tot de dragul jocului, că Mircea Geoană va avea suficientă autoritate asupra PSD pentru ca partidul să-i propună numele pe care-l şi-l doreşte el.

Nu vor trece nici două luni şi între preşedintele Mircea Geoană şi premierul Coaliţiei de la Grivco se va ivi un conflict.

Aşa cum s-a întâmplat în toţi cei 20 de ani de istorie postdecembristă.

Pentru că această istorie stă sub semnul conflictului preşedinte-premier ca sursă principală de tulburări politice.

Traşi în poză tâmplă lângă  tâmplă în decembrie 1989, Ion Iliescu şi Petre Roman au intrat în conflict după un an de zile. Un conflict tranşat de Ion Iliescu prin debarcarea lui Petre Roman cu ajutorul minerilor.

Înfrăţiţi un timp au fost, după 1996, Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea. Debarcarea lui Victor Ciorbea din martie 1998 a fost în principal opera PD. Ea nu s-ar fi petrecut dacă de-a lungul anului 1997 între preşedinte şi premier n-ar fi apărut disensiuni. Victor Ciorbea a fost înlocuit cu Radu Vasile. N-a trecut nici un an şi Emil Constantinescu l-a revocat pe premier, printr-o lovitură de stat constituţională, speculând ambiguităţile Constituţiei din 1991. Într-o intervenţie televizată din 12 decembrie 1999, Emil Constantinescu a criticat dur activitatea executivului condus de Radu Vasile. Ca la un semnal, a doua zi, 13 decembrie 1999, miniştrii CDR şi-au dat demisia. I-au imitat miniştrii PNL şi ministru PD. Radu Vasile a refuzat să demisioneze. PNŢCD i-a retras sprijinul politic. Luând act de încăpăţânarea lui Radu Vasile, Emil Constantinescu l-a revocat din funcţie, numindu-l interimar pe ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale, Alexandru Atanasiu, la vremea respectivă brav PD-ist.

Ţinând cont de scandalul izbucnit în decembrie 1999, la revizuirea Constituţiei din 2003 s-a introdus prevederea explicită: "Preşedintele nu-l poate revoca pe primul-ministru".

Cu toate acestea, conflictele dintre preşedinte şi premier au continuat.

În cel de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, deşi n-au luat expresie publică, aceste conflicte au existat. Se vorbea deja de o echipă a lui Ion Iliescu şi una a lui Adrian Năstase. Numai cuminţenia lui Adrian Năstase faţă de Ion Iliescu a făcut ca aceste conflicte să nu devină publice.

Ele au afectat, totuşi, buna funcţionare a Guvernului, pentru că Adrian Năstase n-a avut curajul să meargă până la capăt cu procesul de reformă de teamă să nu-i supere pe conservatorii strânşi, ca şi în cazul lui Petre Roman, în jurul celui de la Cotroceni.

Din punctul de vedere al raportului preşedinte-premier, mandatul lui Traian Băsescu s-a dovedit o adevărată hârtie de turnesol pentru slăbiciunile Constituţiei la acest capitol.

Ca urmare a unei forţări a articolului 103 al Constituţiei, Traian Băsescu a numit un premier al Alianţei DA, deşi PSD câştigase alegerile parlamentare.

Concordia dintre preşedinte şi premier a durat doar trei luni. La finele lui martie 2005, cu prilejul decernării premiilor CRP, Traian Băsescu îi dădea premierului Călin Popescu Tăriceanu un prim avertisment. Au urmat câteva luni de tensiuni mai mult sau mai puţin vizibile până la arestarea lui Dinu Patriciu, când conflictul a devenit făţiş. Pe parcursul anilor 2007-2008, conflictul preşedinte-premier s-a declanşat din interpretarea diferită a mai multe articole constituţionale.

În chestiunea articolului 86, referitor la Consultarea guvernului; în cea a articolului 87, referitor la Participarea preşedintelui la şedinţele Guvernului; în chestiunea articolului 85, aliniatul 2, referitor la revocarea şi numirea unui ministru.

S-a ajuns deseori la Curtea Constituţională, care a tranşat după ştiinţa şi interesele membrilor ei.

În acest fel, s-a ajuns la situaţia incalificabilă:

Un raport de o însemnătate politică excepţională - cel dintre Preşedinţie şi Guvern - a fost rezolvat prin intervenţia unei a treia forţe, fără responsabilităţi în acest domeniu.

A venit apoi celebra controversă cu articolul 103. Ea nu s-a manifestat acum întâia oară. Încă din 30 octombrie 2008, pentru a ridica procentajele PD-L, Traian Băsescu a precizat că el desemnează premierul. În replică, PSD şi PNL s-au înţeles ca, în chiar seara anunţării rezultatelor de la parlamentare, să anunţe o Coaliţie PSD-PNL-UDMR şi o propunere de premier. Cum PSD n-a obţinut scorul scontat, înţelegerea a căzut.

Ceea ce se întâmplă acum e o resuscitare a momentului decembrie 2008.

Din câte se vede, anii postdecembrişti se definesc printr-un conflict preşedinte-premier cu grave consecinţe pentru stabilitatea ţării. E de vină Constituţia? Nu. E de vină regimul de republică semiprezidenţială.

Ales prin vot direct şi universal, preşedintele se trezeşte cu prerogative prea mici nu numai pentru nevoia sa de putere, dar şi pentru nevoia de a-şi îndeplini făgăduielile electorale. şi-atunci încearcă să conducă şi guvernul. Fie prin partidul său, dacă acesta ajunge la guvernare. Fie prin forţarea Constituţiei. Singura soluţie pentru eliminarea acestei situaţii rămâne renunţarea la republica semiprezidenţială. Fie în favoarea republicii prezidenţiale. Fie în favoarea republicii parlamentare. Eu, personal, optez pentru ultima.

Nu exclud până la revizuire soluţia unui preşedinte independent.