Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Satul e in inima Bucovinei. La intrarea lui, pe un panou urias, se succed necontenit afise cu ofertele regiunii, menite starnirii unei irezistibile atractii turistice. Trei dintre ele, nazariri ale autoritatilor – Consiliul Judetean Suceava si Ministerul Turismului – se intituleaza pios 'Craciun in Bucovina', 'Pastele in Bucovina' si 'Pelerin in Bucovina'. A patra oferta – pe vremea dictaturii, o adevarata sarbatoare a diaporamei – se cheama 'Toamna la Voronet', dar a imbracat, asemenea celorlalte, chipul 'festivalurilor pentru organizatori', pretext de cheltuire a banilor publici ca intre cumetri. Invitatii – mereu aceiasi artisti faliti, permanent abonati ai chermezelor – in lipsa altor repere, recunoasteri si plati, sunt bucurosi de pleasca excursiei 'in nordul Moldovei' si de umplerea gratuita a pantecului, iar oficialii-gazda, de bifarea unei noi actiuni culturale cu decontari duble.
Diferite de aceasta, zaverele traditional-crestine degaja izul unui straniu amestec de evlavie, trufie si pofte, ultimele dominand de departe atmosfera. 'Produsele bucovinene', de la afinata – o solutie anemica de spirt alimentar si zeama de afine – la carnati, sunci si caltabosi, insotesc in post reclamele ortodoxiei pantecului si au pretentia unicitatii. Iar imaginea satului bucovinean, bantuit de curatenie si smerenie, cu oameni gospodari – maturand pana si cocinile gatiti cu bundite si cioareci imaculati – este egalata doar de cliseul naturii, daruite de Cel de Sus cu ape cristaline ce, colcaind de pastravi, susura sub cetina unor codri seculari. De toata 'panarama', ingrijindu-se politicienii si presa.
Mi se intampla sa trec prin sat nu o data, spre a urca in padurile din preajma. De-a lungul lui curge un parau in gura caruia, acum douazeci de ani, urcau la boiste pastravii raului Moldova. Salcii scorburoase ii umbreau pe atunci unda si radacinile lor, asemenea unor maini vanjoase cu degete noduroase, nasteau o trainica impletitura subpamanteana, intarind malul. Firul lui se strecoara printre case venind dinspre rasarit, dupa ce a strans apele catorva paraie marunte ce coboara din arborete batrane. Putand fi trecut de orice mata, la cate o ploaie mai acatarii, se intampla totusi ca paraul sa bucure ratele si pruncii, cu bulboanele pana la genunchi, ridicate indaratul unor baraje incropite din ramuri de salcie si bolovani. Totul pana intr-o noapte – sa tot fie vreo sapte ani de atunci – cand, dupa o ploaie zdravana, un zid de apa a inaintat vijelios intre maluri. Albia a devenit stramta si, cum dinspre miazanoapte dealurile tineau piept, puhoiul tulbure s-a rostogolit prin gradini, razbunandu-se pe case, grajduri si garduri. Prapadul s-a vazut doar in zori, iar pagubele din gospodarii au palit sub vestea unor morti napraznice.
O vreme nu mai urcasem in codrii ce inconjurau vatra, insa dupa viitura am facut-o. Nu banuiam atunci ca peisajul imi va deslusi originea dezastrului care, la scara tarii, avea sa se repete mereu, luand amploarea prostiei libere. Padurile in mijlocul carora isi avea obarsiile paraul fusesera taiate 'ras'. Pamantul era gol, presarat cu cioate pe zeci si zeci de hectare, in care urmele TAF-urilor pastrau baltile potopului. De acolo plecasera in noapte, ca de pe un tobogan, apele cazute din cer, spre albii si spre casele coborate in somn. Nefiltrate de frunzele arborilor, neostoite in curgere de tulpini, tufisuri si ierburi. La o emisiune de televiziune ce clama adevarul 100%, am vorbit atunci limpede despre rolul despaduririlor in producerea inundatiilor de la munte. S-au dezlegat apoi si alte limbi.
Viitura a mai bantuit satul de doua ori in anii care au urmat. Cum era de asteptat, primaria a decis indiguirea paraului. Salciile au fost taiate, meandrele reduse si albia a luat chipul unui canal de beton, drept, cu parapeti inalti, cenusii si serbezi. Nu prea lung din fericire, caci banii vin pe rand. Timpul a trecut si hectarele de cioate s-au cufundat incet in umbra padurii tinere, nascute din semintiile vechilor fagi. Ploile au mai cazut, unele tot aspre, dar, prinse in capcana lastarisului des ca peria, apele lor nu s-au mai repezit spre sat. Stralucitor si aproape gol, canalul pare acum opera unui ciclop nebun. Edilul, din generatia politicienilor rupti in fund, nu a auzit de casitele si pintenii din lemn, care in vremurile vechi protejau malul, potrivindu-se vietii: pestilor, vetrei si padurii din jur. Betonul e insa pe potriva noii sale destinatii.
Pe fundul facaturii, larg si plat ca o masa, firul de apa fierbe parca sub soarele verii, impingand gunoaiele aruncate de gospodari. Fiindca asta e azi intreg paraul: pubela mandrului sat bucovinean. Multicolore, gunoaiele calatoresc gretos din poarta-n poarta de casa, din poarta-n poarta de pensiune. Se misca alene, caci apa e putina si secetele lungi. Vor ajunge in raul Moldova, nu departe de locul in care, dupa legenda, Bogdan ar fi infruntat bourul. O tabla stinghera, pironita pe o salcie, ameninta persoanele fizice si juridice cu amenzi napraznice. Ultima data cand am fost acolo, cateva tinere in bluginsi vorbeau la telefon cu iubitii, asteptandu-i pe podul gunoaielor. Totul, la 50 de metri de asfaltul DN 17, unde troneaza panoul cu ofertele turistice ale evlaviei, trufiei si poftelor romanesti.
Citește pe Antena3.ro
