Exclusiv - 30 de ani în sînul Mafiei

OPERAŢIUNILE SUB ACOPERIRE ALE FBI, ALTFEL DECÎT ÎN FILME
Steve Salmieri a lucrat aproape 30 de ani la FBI. Între 1997 şi 2000 a condus operaţiunile sub acoperire ale instituţiei. În exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, fostul agent a descris diferenţa dintre activitatea reală şi cea din filme a unui agent sub acoperire. Steve Salmieri a lucrat la cazuri celebre, a căror adaptare la Hollywood a făcut furori. Un exemplu este filmul "Donnie Brasco", cu Johnny Depp şi Al Pacino. 

FĂRĂ MASCĂ ● Fostul şef al operaţiunilor sub acoperire FBI povesteşte pentru Jurnalul Naţional despre culisele infiltrĂrilor de agenţi în sînul mafiei
Steve Salmieri a lucrat aproape 30 de ani la FBI. Între 1997 şi 2000 a condus operaţiunile sub acoperire ale instituţiei, după care s-a pensionat. În exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, fostul agent a descris diferenţa dintre activitatea reală şi cea din filme a unui agent sub acoperire.

• Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns să lucraţi pentru FBI?

Steve Salmieri: Am crescut în Brooklyn, New York. După ce am stat şase ani în armată, spre sfîrşitul anului 1971 m-am dus la FBI, care făcea recrutări, căutînd să angajeze peste 500 de noi agenţi, în special pentru că la sfîrşitul anilor ’60 aveam o problemă în Statele Unite cu terorismul domestic. Cînd am intrat în FBI, J. Edgar Hoover era încă director. Pentru că eu eram un italian în Brooklyn, am început să lucrez în special pe crimă organizată, domeniu în care am lucrat pe teren destul de mult la începutul carierei mele.

Un sicilian, infiltrat în Mafia

• Care este diferenţa dintre agenţii FBI sub acoperire pe care îi vedem în filme şi realitate?

Sînt foarte puţine asemănări. Munca nu este atît de strălucitoare, mai ales că e foarte mult de lucru. Cîteodată este nevoie de cîţiva ani pentru a finaliza un caz şi orice investigaţie de amploare necesită multă muncă analitică. Este o muncă de echipă şi nu avem prea mulţi agenţi-vedetă. Atunci cînd este nevoie, în cîteva zile, FBI poate aduce 1.000 de oameni să lucreze la un caz şi avantajul este că se investesc mulţi bani într-o operaţiune federală. Operaţiunile sub acoperire sînt un program voluntar. Cînd am început, pentru mine a contat faptul că ştiam bine mafioţii italieni, cultura lor. Veneau la restaurantul tatălui meu, luau masa şi astfel cunoşteam felul lor de crimă organizată, iar cînd s-a înfiinţat acest program, şefii de atunci ştiau că în cazul în care voiai să faci muncă sub acoperire trebuia să ai oameni care să cunoască cultura respectivei grupări, nefiind nevoie de nu ştiu ce antrenamente. La început nici nu exista un program de antrenament pentru agenţii sub acoperire, fiecare se baza doar pe experienţa sa de viaţă. De fapt, aici e cheia.

• Joe Pistone, alias Donnie Brasco, e unul dintre cazurile cele mai cunoscute de infiltrare în mafia italiană la care aţi lucrat. Cît de apropiat este filmul de realitate?

A fost cam 75% adevărat. Numai să vezi efectul pe care l-a avut asupra familiei lui – şi folosim asta acum în antrenamentele agenţilor! De fapt, îl vezi pe Donnie Brasco trecînd prin transformări începînd de la un tată iubitor pînă la final, cînd nu-l mai ţineau nervii şi cînd familia era aproape distrusă. Spre deosebire de film, el nu şi-ar fi bătut niciodată nevasta, pentru că ea l-ar fi bătut. Oricum, el nu ar fi făcut asta, dar scenarişii au introdus asta în film doar pentru efect. Cea mai bună parte a filmului e scena fabuloasă din garaj, cînd spune că el nu a devenit unul dintre ei, ci este unul dintre ei. Asta s-a şi întîmplat, altfel nu putea supravieţui în cei şase ani. El nu a devenit un killer, dar numai faptul de a sta în preajma lor şi că trebuie să supravieţuieşti, te afectează. Nu numai Joe a lucrat la acel caz, eram mai mulţi sub acoperire, dar el era actorul principal. Biroul (n.r. – FBI) şi-a dat seama ce valoros instrument era Joe datorită credibilităţii sale în clanul Bonano şi l-a dus în diferite părţi din ţară, să lucreze unde aveau nevoie, pentru că avea conexiuni multe în lumea crimei organizate. A fost primul caz de muncă sub acoperire de acest calibru.

• Tehnologia s-a dezvoltat între timp. Mai poate un agent să lucreze sub acoperire la fel?

Se poate! Azi, în opinia mea, se folosesc tot mai mulţi colaboratori, martori sau oameni care cooperează şi care sînt membri ai crimei organizate. Este mult mai uşor, pentru că în cazul lui Joe Pistone sau al meu, îţi ia ani pentru a reuşi să te infiltrezi. Este mult mai uşor dacă un membru al crimei organizate se decide să colaboreze decît să lucrezi tu sub acoperire. Şi cred că în viitor se vor folosi şi mai mulţi colaboratori sau martori, mai ales că astfel nu pierdem foarte mult timp.

• Care a fost primul caz?

M-a sunat şeful şi mi-a spus că este un om, care are o firmă de masaj cu saună în Atlantic City – de fapt un paravan pentru prostitu-
ţie – şi caută să vorbească cu cineva de la FBI. De obicei, oamenii ca el, care aveau un club de masaj sau restaurante, sînt cartofori. Tipul acesta pierduse foarte mulţi bani la jocurile de noroc şi nu mai putea să-i returneze. El a venit la FBI, a zis că are o problemă cu plăţile şi că va avea de suferit. Şeful m-a trimis să vorbesc cu el. Pe atunci aveam în jur de vreo 105 kg, eram bărbos şi pletos. Şi era iarnă. Aveam o geacă lungă de piele şi tot timpul fumam trabuc. Nici nu stătusem prea mult de vorbă cu tipul ăsta cînd deodată cinci tipi au intrat în localul lui. Calm, am vrut să-mi aprind un trabuc şi îmi căutam prin geacă bricheta. Unul dintre tipi a crezut că sînt un asasin plătit din Saint Louis şi a dat ordin să fiu omorît. Au sărit pe mine, unul dintre ei mi-a pus o armă automată la cap şi a apăsat pe trăgaci, dar nu s-a declanşat. S-a întîmplat cît ai zice peşte şi mă băteau, îmi acopeream capul, în timp ce ei îmi căutau arma pe care o aveam la spate. Începuse să fie hărmălaie şi ştiam că peste drum era o echipă de supraveghere care mă urmărea, dar transmiţătorul pe care îl aveam nu funcţiona pentru că eram în interiorul unei clădiri. Am crezut tot timpul că echipa va veni după mine să mă salveze. Este o întîmplare haioasă şi o şi povestesc de multe ori la cursuri: niciodată să nu te bazezi pe întăriri! Deodată s-au auzit sirene şi m-am gîndit: asta e! Vin să mă salveze! Şi atunci m-am ridicat foarte nervos pentru că voiseră să mă omoare şi i-am întrebat ce se întîmplă, pentru că eu venisem în localul acela să vorbim despre returnarea banilor. El ştia de la un asasin plătit că cineva va veni să-i omoare. Între timp, sirenele se auzeau tot mai în depărtare. Era ca un film de comedie. Aşa cum am zis, nu aveam instruire deloc. Fiecare agent se baza pe ce poate şi ce nu poate să facă. Cunoscînd cum funcţiona mafia italiană, ştiam că pot tot timpul să scap, spunînd ceea ce ei folosesc tot timpul: "I am with somebody". Folosind acest termen, înseamnă că sînt din alt grup de crimă organizată italiană din ţară şi trebuiau să respecte acest lucru pînă verificau. Era o cale de a găsi timp pentru a scăpa sau pînă cînd întăririle veneau. Cînd le-am zis că sînt cu cineva, că sîntem în acelaşi business, am început să vorbim. Sirenele s-au auzit din nou şi iar m-am luat de ei că m-au bătut de pomană. Şi le-am zis că fie începem să vorbim despre afaceri, fie plec.

Cît pe-aci să fie împuşcat de ai lui

• Cît de dificilă a fost infiltrarea în "Outlaws"?

"Outlaws" sînt motociclişti din Florida, fiind a doua grupare ca mărime după Hell Angels din California. FBI avea un caz împotriva lor şi printre ei era un tip care tot timpul era achitat de juriu. Era un tip foarte deştept. Deşi era un criminal, el nu apărea la proces arătînd ca un biker. Se bărbierea, se îmbrăca elegant, se tundea scurt şi nici nu era înalt de statură, astfel că juriul nu îşi putea imagina că el este un biker. El şi-a dat seama că mai devreme sau mai tîrziu o va păţi, pentru că era unul dintre importatorii cei mai mari de narcotice, avea avioane, vile. A venit la Birou şi a zis că vrea să colaboreze pentru că ştie că a scăpat de atîtea ori şi că pînă la urmă tot va fi prins şi nu va scăpa de puşcărie şi a devenit informator. Era tipul de membru al crimei organizate care nu dă doi lei pe familia lui, era altfel decît ceilalţi mafioţi.
L-am întrebat cum putem infiltra pe cineva. Avea legături cu crima organizată din New York şi făcea foarte mulţi bani din traficul de droguri. Ca urmare, dacă ar fi fost închis, organizaţia pierdea foarte mulţi bani. Îl foloseau cu tehnică de înregistrare sub acoperie prin toată ţara. O dată, în Buffalo, eram cu el şi era cît pe ce să fiu ucis, pentru că FBI nu a spus Poliţiei locale sau DEA (Drug Enforcement Agency) pentru siguranţa misiunii. El ieşise cu nişte tipi, eu am rămas la motel. Pe la 3:30 dimineaţa, am auzit bătăi în uşă şi am crezut că el e, pentru că aveam camere alăturate. În mod normal, aveam tot timpul arma lîngă uşă. Uşa s-a deschis, am fost lovit cu o puşcă, am căzut. Mi s-a pus arma în piept şi mi s-a zis: Dacă mişti, te omor. Era un poliţist! Au început să caute prin cameră, au găsit arma şi mi-au zis că voi fi închis pentru totdeauna. Le-am zis să plece pentru că puneau pe butuci o operaţiune de anvergură şi le-am zis să sune la FBI din Buffalo. Noroc cu un locotenent care a înţeles problema, dar mi-a zis că am avut noroc că nu aveam arma în mînă, că altfel m-ar fi omorît.

• Sînt obişnuite situaţiile confuze de acest gen, ca agenţi din diferite agenţii să se suspecteze reciproc?

E mai rău de atît. Am lucrat la un caz. Vorbeam cu un tip, el vorbea cu mine, am pierdut două luni încercînd să ne tragem de limbă reciproc pînă cînd am aflat că el lucra pentru o altă agenţie federală. Am pierdut şi timp şi bani. Era haios, dar e o problemă de cui îi spui atunci cînd ai o operaţiune. Puteam fi omorît că nu au informat DEA, de exemplu, atunci la motel. Iar de recunoscut nu te poate recunoaşte cineva cînd lucrezi sub acoperire pentru că, în mod normal, eşti trimis în altă zonă a statului sau a ţării. Dacă eram din New York, mă trimiteau la Chicago sau în Florida tocmai din acest motiv. De cele mai multe ori, nu foloseam microfoane tocmai pentru că sînt foarte sensibile, deci nu e ca în filme.

• Există în filme un stereotip: dispreţul agenţilor FBI faţă de poliţişti. Există?

La început sau acum 15-20 de ani era altceva. La FBI credeam întotdeauna că sîntem cei mai buni tocmai datorită instructajului, antrenamentelor, a banilor de care dispunea agenţia şi era într-adevăr o animozitate între Poliţie şi agenţie. Era o atitudine curentă şi nici nu prea se schimbau informaţii tocmai din cauza factorului corupţie. Poliţiştii nici nu ne spuneau mare lucru.
Acum e altceva. În cariera mea am fost tot timpul aproape de Poliţie, oriunde am lucrat şi e bine că a început să scadă neîncrederea altor agenţii în Poliţie. Au început şi în Poliţie un alt sistem de instructaj şi antrenament, mai apropiat de al nostru. Acum, pentru a intra în Poliţie trebuie să fi absolvit facultatea. Sînt antrenaţi ca la FBI. Hollywood-ul continuă acest stereotip tocmai pentru că aduce rating, mai ales dacă se arată că ne luptăm între noi pentru cazuri. Atacurile din 11 septembrie 2001 au adus însă toate forţele la un loc, dar FBI a spart aceste bariere cu ani în urmă. Poate nu la nivel înalt de conducere, dar la nivel de stradă trebuie să lucrezi cu Poliţia pentru că într-un caz în care eram sub acoperire ca negru nu aş fi putut supravieţui dacă nu era Poliţia. Am învăţat de-a lungul anilor că trebuie să colaborăm cu alte agenţii. Cooperarea şi schimbul de informaţii sînt tot mai bune, deci nu mai avem probleme de acest fel.

• Mai există teamă, frică după cîteva acţiuni sub acoperire?

Totul stă în antrenament. Aşa cum am spus, la început nu erau antrenamente speciale, dar biroul a înţeles că pînă la urmă cineva va muri dacă nu există antrenamente şi instructaj specializat. Au început un program de training şi foloseam scenariile prin care trecuserăm, făceam repetiţii ca pe o scenă de teatru. Acum există tot felul de exerciţii pentru a vedea cum reacţionezi în diferite situaţii şi dacă cineva vrea să lucreze sub acoperire trebuie să treacă prin mai multe etape. Biroul se uită la experienţa de viaţă, trebuie să fi absolvit cel puţin facultatea, mai nou se cer studii master sau avansate. Este o muncă extraordinară, lucrezi cu oameni extraordinari. După 11 septembrie ne-am dat seama că trebuie oameni care să cunoască cultura arabă, să vorbească arabă sau farsi şi s-au căutat oameni care au acest background. În mod normal, poţi intra în FBI la 23 de ani, dar rareori se întîmplă asta, pentru că se cere experienţă în domeniul în care eşti calificat. Agenţia caută oameni specializaţi şi îi antrenează. Dacă vrei să lucrezi cu crima organizată, te antrenează numai pentru asta şi continuă să te instruiască numai pentru asta. Acum este un program voluntar, dar la început nu era. Mie mi s-a spus: Steve, pentru că tu eşti sicilian, vrem să lucrezi la asta. Ca tînăr crezi că eşti ca James Bond, dar nu este aşa. Nu umbli cu femei, nu ai viaţă care să iasă aşa în evidenţă, cele mai multe grupuri de infractori nu te vor în preajmă dacă ieşi în evidenţă pentru că atragi atenţia autorităţilor. Munca nu este atît de strălucitoare, sînt multe ore de aşteptat ca să faci un singur lucru şi în programul ăsta nu au ce căuta cei care vor să aibă parte de foarte multă acţiune. Ne trebuie oameni liniştiţi şi care ştiu să inspire încredere. Este exact ca şi meseria de jurnalist. Trebuie să faci oamenii să-ţi vorbească, să te placă. FBI are o bază de date şi, dacă le trebuie un fizician nuclear care să lucreze sub acoperire, sigur îl vor aborda şi dacă vrea să facă parte din echipă îl vor antrena.

• În timp, duce un agent lipsa unei operaţiuni sub acoperire?

Nu! Cînd m-am retras, ştiam că va veni vremea. Pierzi un pic din tine la fiecare operaţiune, pentru că au loc tot felul de situaţii, iar familia suferă pentru că nu eşti cu ea. Eu nu mai vorbisem cu fata mea de mult timp din cauza meseriei, apoi şi stilul de viaţă te cam doboară. Am învăţat din tot prin ce am trecut. Acum FBI monitorizează familia şi se interesează dacă are nevoie de ceva cît timp soţul e în vreo operaţiune sub acoperire. Avem cel mai bun program, pentru că sîntem o instituţie mare. Scoatem imediat un agent de sub acoperire în cazul în care se întîmplă ceva cu familia. Familia este mai importantă decît operaţiunea! Aşa că nu mai avem parte de dezastre cum s-au întîmplat în trecut.

Despre cooperarea poliţie-presă

• Ce trebuie să facă oamenii legii pentru ca şi cetăţenii de rînd să înţeleagă că ne afectează pe toţi crima organizată?

Să ducă la bun sfîrşit cazurile. Noi trebuie să mergem la proces în Statele Unite şi să depunem mărturie. Să luăm ca exemplu New York City, unde se construieşte foarte mult, iar mafia italiană deţine mare parte a companiilor de construcţii. Dacă vrei să lucrezi în acest domeniu, trebuie să plăteşti taxe de protecţie. Aceste taxe date la mafioţi se regăsesc în preţul construcţiei. Mai nou, se pune un membru al mafiei drept consultant, iar banii se întorc pentru coruperea oficialităţilor în ideea de a obţine tot felul de avize, permise.
Este foarte interesant că Poliţia şi jurnaliştii pot lucra împreună la aceste cazuri, pentru că este foarte important ca ele să fie făcute publice. Cineva din Poliţie poate da un indiciu, o informaţie, dar jurnaliştii trebuie să continue ancheta, arătînd cum sînt afectaţi financiar, şi nu numai, oamenii din cauza crimei organizate. În Statele Unite, numele tuturor celor care sînt arestaţi sînt făcute publice integral, la fel şi unde a fost arestat, pentru ce, unde se judecă. De la un număr de înmatriculare poţi afla cine e proprietarul şi e informaţie publică. Există ziare care publică liste cu cine, pentru ce şi cînd a fost arestat. Apoi, poţi urmări lejer toate etapele cazului. Trebuie să existe o relaţie de încredere între jurnalişti şi sursele lor din Poliţie, o relaţie care se poate întări în timp.