EXCLUSIV/Valentin Plătăreanu se destăinuie

În anii ’80, un foarte talentat actor român – Valentin Plătăreanu (foto), alegea să părăsească România.  Povestea de viaţă a unui artist despre care puţini ştiu că este tatăl Alexandrei Maria Lara (foto), actriţă de renume internaţional. Destinul a făcut ca fiica să fie mai celebră decât tatăl,  dar tot ceea ce ştie a învăţat de la el, de la Valentin Plătăreanu.

În 1983, actorul împreună cu soţia şi cu fetiţa lor, Alexandra, în vârstă de 4 ani, părăseau România. Valentin Plătăreanu a luat atunci o decizie care avea să le schimbe total viaţa.
Şi, cum face destinul uneori, celebritatea copiilor o ia înaintea celebrităţii părinţilor. În 2004, rolul secretarei lui Hitler, Trudle Junge, din filmul "Căderea" îi aducea Alexandrei – mai precis Alexandra Maria Lara, recunoaşterea pe plan internaţional. La acea vreme, puţină lume din România ştia că ea este fiica îndrăgitului actor Valentin Plătăreanu! La vârsta de 10 ani, Alexandra, care a moştenit talentul tatălui, juca deja în seriale de televiziune. Încă nu absolvise gimnaziul când i s-a oferit primul rol principal în serialul tv "Mensch, Pia" (1996). Şi de atunci a jucat în peste 40 de filme. În ultimii trei ani Germania i-a acordat frumoasei Lara Premiul Golden Camera, numind-o cea mai bună actriţă într-un film german. Trofeul Bild- Medienpreis Osgar i-a fost înmânat în prezenţa cancelarului Merkel şi a fostului cancelar Helmut Schmidt. A cucerit destul de repede şi Hollywoodul, ajungând să lucreze cu regizori de calibru: Francis Coppola, Spike Lee, Quentin Tarantino... Tot ceea ce ştie a învăţat de la el, de la Valentin Plătăreanu.

LUMINA. Pe părinţii Alexandrei Maria Lara, respectiv pe Valentin şi Doina Plătăreanu, i-am cunoscut anul acesta, într-o plăcută seară de august. Printr-o minunată coincidenţă, i-am întâlnit pe aceşti doi oameni fermecători pe Coasta de Azur, unde îşi petreceau vacanţa. În acea seară, nu ştiu exact de ce (ba ştiu, din cauza emoţiei!) nu am realizat din primele clipe că stau de vorbă cu marele nostru actor, care a jucat până în 1983 pe scena Teatrului de Comedie şi pe cea a Teatrului Naţional din Bucureşti. Apoi, povestea şi-a început deapănul. "Avem un copil minunat, care ne luminează în fiecare zi viaţa", spun soţii Plătăreanu la un moment dat, cu o modestie rar întâlnită. Numele fiicei lor, Alexandra, abia şoptit, pe malurile Mediteranei (căci domnul Plătăreanu se îneacă de emoţie când vorbeşte despre ea), mi-a sunat balcanic, dar îndepărtat, ca numele unei domniţe de pe vremuri, cu părul lung şi cu pielea albă ca laptele. Poate o să spuneţi că sunt ciudată, însă poezia cu care se exprimă şi gesturile atât de fine ale actorului m-au trimis cu gândul la alte vremuri, nicidecum la frumoasa actriţă Alexandra Maria Lara.
Doina Plătăreanu mă introduce, binevoitoare, în viaţa lor: "Locuim la Berlin din 1983. Fiica noastră, Alexandra, este actriţă. Suntem atât de mândri, fiindcă anul acesta a făcut parte din juriul Festivalului de la Cannes". Se lasă întreruptă de un chelner, căruia îi răspunde într-o franceză perfectă, melodioasă, literară. O complimentez şi aflu că este dr profesor universitar de limba franceză. Şi-a pregătit doctoratul la Sorbona. Subiectul tezei de doctorat a fost "Teatrul de idei al lui Albert  Camus"! "A fost o perioadă tare agitată. Dădeam teze peste teze, iar plecările mele la Paris erau întotdeauna sub semnul întrebării. În acea perioadă l-am cunoscut pe Veve" (n.r. – aşa îi spune lui Valentin). "Nu eram niciodată sigură dacă pot ieşi din ţară pentru a-mi termina studiul. Am adorat limba franceză, mi-a plăcut să predau literatura acestei limbi, însă, din păcate, după aceea, la Berlin, n-am mai putut să continuu această meserie."

MOMENTUL. Domnul Plătăreanu intervine glumeţ: "Am cunoscut-o pe Doina la Marea Neagră, în timp ce filmam cu Mariana Mihuţ pentru emisiunea «Clubul Tinereţii». Era cu o prietenă, frumoase amândouă, dar mi-au părut prea serioase, aveau o grămadă de cărţi pe plajă".
Le-a invitat la un expreso şi... doi ani mai târziu s-a căsătorit cu una dintre fetele serioase! În ’83 au hotărât, de comun acord, să părăsească ţara: "Am plecat exact când mă aflam într-un moment culminant al carierei mele, fiindcă eram director adjunct la Teatrul National, lângă Radu Beligan, care era şi este o mare personalitate. A fost o hotărâre grea! Dar în acea perioadă totul era absurd... chiar şi în conducerea unui teatru. Se întâmplau tot felul de lucruri tragicomice: ne confruntam cu normele de cenzură, cu o serie de restricţii pentru materiale. Nu existau cherestea şi hârtie de demachiat pentru actori... ne loveam de birocraţie la orice pas în ceea ce privea repertoriul. Stăteam ore-n şir la discuţii cu oameni fără nici un fel de pregătire în domeniu, ca să stabilim dacă e corect un cuvânt sau altul din texte. În turnee nu puteam să lucrăm, pentru că veneau muncitorii de scenă la mine şi se plângeau: «Domnule Valentin, nu putem să cumpărăm pâine, că n-avem buletin de localitate». Pentru cei care iubeam teatrul şi colegii, era  din ce în ce mai greu de suportat. Nu mai vorbesc despre cenuşiul din jur, despre frigul din teatre iarna, când publicul spectator rămânea îmbrăcat cu paltoanele. Aş fi făcut-o în continuare, pentru că iubeam teatrul, dar pentru Alexandra ne-am dorit o altă viaţă".

PLECAREA. Aşa au pus punct şi au luat-o de la zero. Cu un copil de 4 ani, fără vreo promisiune, fără aranjamente. Au plecat la Berlin, de fapt cu intenţia de a ajunge în Canada, dar în acel an se depăşise cota de imigrare, aşa că au cerut azil politic şi au rămas în Germania. În primele luni i-a ajutat o prietenă, singura lor cunoştinţă, la care au şi locuit o vreme. "Primele slujbe au fost la negru", povesteşte Doina. "Am curăţat un restaurant vietnamez împreună cu Veve, am lucrat la un salon de cosmetică, apoi iarăşi m-am angajat într-un restaurant grecesc ca barmaniţă. Îţi dai seama că nu era chiar plăcut de la «doamna profesor, vă rog...» la «drăguţă, dă-mi şi mie o bere!». Totuşi,
ne-am păstrat buna dispoziţie şi eram multumiţi că putem câştiga bani prin muncă cinstită." Veve zâmbeşte, uşor melancolic: "Mie mi-a făcut plăcere să muncesc, orice am făcut. Am fost şi grădinar, am lucrat şi la o centrală telefonică, însă munca asta şi umorul m-au salvat. Sigur că în Germania ne-am trezit într-o situaţie pentru care nici unul din noi nu era pregătit. Dar seara, după ce terminam munca, luam ce câştigasem şi mă duceam la ai mei mulţumit. Puteam să beau o bere rece. Îmi amintesc că înainte, în ţară, eram cu Amza, cu Fănică, şi ne duceam să mâncăm ceva după spectacol. Ni se spunea: «Bere nu avem», dar apoi, ca o mare favoare pentru «actorii noştri iubiţi», ni se servea băutura răcoroasă nu în halbe,  ci în ceşti de ceai, ca să nu observe ceilalţi clienţi."

VISUL. Nu a regretat niciodată decizia luată în 1983? "Ba da. Am regretat scena şi publicul românesc. Dorul ăsta de teatru!", oftează domnul Plătăreanu. "Am jucat prea puţin. Şi teatrul a fost visul vieţii mele. După aceea s-a rupt. Am predat actorie la Berlin, am făcut film, dar în limba germană. Dorinţa mea a fost să joc în limba ţării mele, limba pe care o iubesc şi am vrut s-o slujesc." Valentin Plătăreanu a realizat că vrea să devină actor când l-a văzut pe Laurence Olivier în "Hamlet". "Deşi în anul acela eram la Liceul Mihai Viteazul şi aveam excelent pe toată linia, puteam să intru la orice facultate fără să dau examenul de admitere, dar am vrut la teatru. Am auzit colegi care ziceau că n-au intrat la Construcţii sau la Medicină, au încercat la Institutul de Teatru şi întâmplător au şi reuşit, dar nu cred în actorii care au o asemenea biografie. La mine a fost o mare dragoste, de când am jucat primul rol, pe la 15 ani. Eram în liceu şi profesorul de franceză mi-a dat să-l joc pe Caţavencu." Oficial a debutat în teatru mai târziu, la vârsta de 22 de ani, cu rolul Henry Higgins, în "Pygmalion", de Bernard Show. Rolul preferat? Serghei din "Platonov" de Cehov. Îndrăgitul actor nu a avut ocazia să-l cunoască personal pe idolul său, Laurence Olivier, însă l-a strâns în braţe pe Sir Anthony Hopkins, care a jucat cu Alexandra în "The City of Your Final Destination" (2007). Odată, Alexandra i-a făcut altă surpriză: "Tata, stai o secundă!" şi i l-a dat pe... Coppola la telefon.

GENERAŢII. Ştiu deja că, în 1990, maestrul Plătăreanu a instaurat şcoala de teatru Schauspielschule Charlottenburg la Berlin, unde a pregătit câteva generaţii de actori. În primăvara viitoare, instituţia îşi sărbătoreşte "majoratul" (18 ani) fiind considerată cea mai bună şcoală de actorie privată din Germania. Îl rog să-mi spună ce crede despre tinerii actori români din ziua de azi. Zâmbeşte, parcă să mă asigure că e de bine: "Talente sunt în România şi se simte, este o generaţie nouă, unii dintre ei care acum sunt actori mari mi-au fost şi studenţi: Răzvan Vasilescu, Claudiu Bleonţ. Sunt mulţi. Marea noastră dramă este că avem prea multe talente pe metru pătrat, mai multe decât orice ţară din lume... Dar cu cât sunt mai mulţi, parcă îi şi distrugem mai cu poftă!". "La ce vă referiţi?" "Din păcate, nu ne recunoaştem talentele când le descoperim... nu le îngrijim, nu le dăm atenţia cuvenită. Dacă mă întrebi despre tinerii actori români, cred că sunt foarte talentaţi, dar ar trebui să slujească frumuseţea limbii noastre scenice... şi ce ar trebui să nu se piardă este nobleţea actorului, pe care generaţia mea a dobândit-o de la marii maeştri români. Nobleţea în limbaj, în conduită, în meseria noastră este un reper, un exemplu pentru public."

TINEREŢE. A avut-o ca profesoară pe marea actriţă Irina Răchiţeanu Şirianu. "Domnule Plătăreanu, cum vă amintiţi promoţia de actori din 1958?" Iar oftează, de data asta cuprins de nostalgie: "Eram tineri, aveam elan... Îmi amintesc cum am deschis teatrul de la Piatra-Neamţ. Ce buchet de actori: Mihai Dogaru, George Motoi, Leopoldina Bălănuţă, Cosma Braşoveanu, Florin Piersic... Nu ne convenea, pentru că voiam fiecare un aranjament mai călduţ, unul la Bucureşti, altul la Ploieşti. Puteam să mă duc la Toma Caragiu, care voia să mă ia la Ploieşti, dar ministerul ne-a obligat pe toţi să mergem la Piatra-Neamţ. Şi a fost o iniţiativă frumoasă ca destinaţie de teatru, care a rămas. La acea vreme, teatrul era susţinut, fiindcă era mijloc de propagandă! S-a investit mult, eu ca actor atunci aveam salariul mai bun decât un doctor. După aceea s-au introdus normele pentru actori. Ce absurd! De exemplu: dacă un actor îl juca pe Hamlet o dată pe lună şi altul avea  cinci roluri mici, cel care îl juca pe Hamlet nu îşi primea salariul. Apoi, actorii care nu aveau norme erau obligaţi să lucreze pe şantier...".

ALĂTURI. Valentin Plătăreanu a revenit pentru scurt timp în ţară imediat după Revoluţie. Şi-a îmbrăţişat familia, colegii, prietenii. Şi-au amintit de vremurile bune, când Teatrul de Comedie era vedetă în lume şi făcea furori de la Tel Aviv până la Stockholm, de la Malmö la Paris. În 2005, regizorul Didi Danquart turna în România filmul "Offset", cu Valentin Plătăreanu şi cu Alexandra în rolurile principale. Pentru actor a fost o experienţă unică să joace alături de fiica sa adorată în limba română. În prezent, maestrul filmează pentru televiziunea germană, în "Ora Nutriei". Alte proiecte? Da, tocmai a terminat colaborarea cu postul tv ARTE, care va difuza la începutul anului viitor un documentar despre viaţa Alexandrei Maria Lara....
Maestrul a obosit. Şi parcă s-a întristat. Vrea să scrie o carte de amintiri. Şi se pare că o va face, fiindcă o editură de prestigiu i-a propus deja un proiect în vederea publicării biografiei sale. Un "remember tragico-comic", glumeşte dumnealui. Ce bine îi stă când glumeşte! Se simte în elementul lui. Dar ce păcat că nu  poate fi văzut mai des! De fapt, nobleţea unui actor este ceva rar.