Fabrica de urne

POLITICIENII SÎNT FORJAŢI LA COOPERATIVA "CARTONAJUL"
Pentru că se apropie alegerile electorale, angajaţii "Cartonajului", în parte persoane cu diverse dizabilităţi, lucrează la confecţionarea cutiilor de carton care, nu peste multă vreme, vor servi drept urne în secţiile de votare din toată ţara. De altfel, Cooperativa Cartonajul e unul dintre puţinele locuri care dau de lucru acestor oameni. Şi asta chiar dacă a fost abrogată legea care instituia scutiri fiscale firmelor care ar fi angajat persoane cu diverse handicapuri.   

LA "CARTONAJUL" ● Unde aflăm despre nişte personaje şi ce fac ele în viaţa lor
Nu ştie prea multe, iar ceea ce află nou uită repede. Tot ce poate să facă bine e să repete mecanic gesturi, dar şi asta doar pînă nu uită, că dup-aia iar. Şi de asta are nevoie de cineva care să stea lîngă ea să-i amintească ceea ce era de uitat. Lucica are certificat de handicapat "cu capu’". Într-o lume neîndurată, Lucica îşi execută conştiincios sentinţa.

Sentinţa ei care-i cere să trăiască. Cum-necum, dar numai să trăiască. Din muncă cinstită, cum altfel? O găseşti la "Cartonajul" îndoind nişte cartoane care vor să devină cutii în toată regula. Cînd uită ce să mai facă, îi mai arată o doamnă care stă lîngă ea. Adică nu stă doamna, ci munceşte. "Am uitat ce să fac." Şi vine doamna şi-i arată ce şi cum, şi astfel Lucica e mulţumită. Îndoaie la cartoane toată ziua, şi pe urmă pleacă acasă. Dacă nu era "Cartonajul", nici asta n-ar fi putut să facă. Prin urmare, ar fi fost foarte posibil ca Lucica să rămînă o dramă pe drumuri şi nimic mai mult. Pentru că nimeni nu stă să se uite după Lucica. Are treabă mai importantă de făcut. Lucica nu e eficientă. Pe Lucica n-o duce capul prea departe. Lucica are nevoie de sprijin. Lucica s-a născut aici, în lumea asta împietrită în obsesii şi prejudecăţi şi angoase. Bine măcar că există "Cartonajul" S.A. Numai aici sau la "Munca" mai putea să lucreze cîte ceva, că altundeva unde? Cine s-o angajeze. Ca să facă ce. Dar destul cu patetismele de doi bani. Oricum, Lucica nu trăieşte ca şi cum cine-ştie-ce colosală greutate ar turti-o.


LUCICA. A fost o vreme în care "Cartonajul" dădea de lucru la 1.800 de oameni, dar acum mai lucrează doar 50. Pe vremea lu’ împuşcatu’ era mai bine, bineînţeles, se lucra, erau comenzi, veneau schilozii să se angajeze, se angajau, munceau schilozii cot la cot cu toată lumea, era bine, era bine, ce să mai vorbim. Cel mai bine ştie Cristinel Andrei (unde "Cristinel" e prenumele), preşedinte al "Cartonajului" şi angajat aici din ’72 şi care pe toate le-a văzut, şi cu bune, şi cu rele. Domnul Andrei ne povesteşte cîte vrei. Lucica e doar un caz. Azi e o zi frumoasă afară. A fost şi ieri frumos, dar astăzi parcă e mai frumos ca ieri. Deşi ceva mai cald, dar totuşi frumos.

Uite, în secţia asta de aici se ia un ditamai cartonul şi se bagă în maşina asta care-l ştanţează. Uite, un om stă aici, la primire, uite, vezi? Da. Uite, aici vine omul, da?, să zicem că beneficiarul e o pizzerie, vezi cartoanele astea?, văd cartoanele-astea şi mă gîndesc că multe sînt nimicurile cărora nu le dau nici o importanţă în enorma mea existenţă din enormul meu univers. O cutie de pizza. Nu m-am gîndit niciodată la o cutie de pizza, sincer, deşi ar trebui, mă gîndesc, să mă intereseze mai mult aceste nimicuri care mă înconjoară, de care mă folosesc şi de care nu-mi pasă. Nu, nu m-am gîndit niciodată la o cutie de pizza, la faptul că poate Lucica a îndoit cartonul care avea să ajungă o cutie de pizza pe care o arunc eu la gunoi mai tîrziu. E un bucătar bărbos, simpatic, cu mutră de boem şmecher, o ştii sigur, dar n-ai băgat-o-n seamă, în enorma ta existenţă de o importanţă colosală pentru tot universul.


URNA. Şi uite, aici. Aici, de pildă, asistăm la efectuarea urnelor pentru. Cum pentru ce, pentru cînd se votează. Vine omul, votează frumos, bagă buletinul de vot în această cutie pe care o coase această doamnă la maşina asta ţac-ţac-ţac, care ţăcăne încontinuu, "nu vă ţăcăne, doamnă, şi capu’ acasă?", la care doamna zîmbeşte cu un zîmbet iremediabil, "ba da, îţi dai seama", ba da, îmi dau seama, numai o zi să stau în ţac-ţac şi gata, să moară Tzac şi Pac dacă te mint, "roata morii se-nvîrteşte ţac-ţac-ţac/ Inima-mi se...."... ăăă... "inima mi se...".... ăăă.... nu mai ştiu, oricum, ceva cu ţac-ţac-ţac, asta e clar, se ia acest carton îndoit, se pune aşa, pe această şină, da?, vezi?, văd, şi ţac-ţac-ţac, se bat aceste cuişoare ca nişte ghilimele şi gata urna, sînt multe urne?, sînt multe urne, da, sînt urne multe pentru ca oamenii să voteze, ţac-ţac-ţac, şi pe urmă interceptează Gabi, care Gabi ia cutia, are mişcări lente, ai zice că mişcările ei sînt calculate, dar nu, aşa sînt mişcările ei, lente, Gabi ia cutia asta şi eventual şi pe ailaltă de lîngă ea şi le duce frumos de tot pe un ... ăăă... d-ăla care nu ştiu cum se numeşte, adică ba da, un cărucior dintr-ăla, d-ăla, mă, care arată ca o trotinetă mai mare, ca o trotinetă imensă şi nu prea, pe care poţi să te dai, dacă vrei, de ce nu, uite băiatu’ ăsta se dă, da, şi pune Gabi cutiile pe trotinetă, nu, nu stă bine cutia pe trotinetă, cu mişcările ei încete, Gabi apucă cutia cu un fel de drag şi o mută imperceptibil mai încolo, ia să vedem stă bine cutia, nu, nu stă bine nici acum, ia s-o mai modificăm o dată, ia, acuma stă bine cutia?, da, în sfîrşit, cu mişcările ei lente, Gabi a aranjat cutia foarte frumos cutia, acum ia altă cutie şi, cu drag, se apleacă asupra ei, încercînd s-o aşeze pe trotinetă într-o poziţie fără cusur, Gabi, cu mişcările ei lente cu tot, aşază cutia cu maximă de precizie, cutia aia, care de fapt e urna în care poate chiar tu o să-ţi bagi buletinul de vot, ei bine, urna asta, cutia asta sau cum vrei să-i spui, stă frumos aşezată pe trotineta cu care va fi transportată la maşină.


GABI. Are 42 de ani, se trezeşte dimineaţa la ora opt şi jumătate, locuieşte împreună cu mama sa, dimineaţa deretică prin casă şi pe urmă pleacă la serviciu, vine cu tramvaiul pînă aici, nu stă departe, absolventă de şcoală profesională, a venit la "Cartonajul" să se angajeze şi a angajat-o, are certificat de handicapat, "ce fel de handicapat", fac eu de colo, "cu capu’, zice, "aha", zic, "bine", aici aranjează cutiile pe cărucior şi mai face şi ea ce poate, ce-o mai pun oamenii să facă, nu lucruri grele, ceva aşa, ca să poată ea, nu cine-ştie-ce de dificil, îi place la "Cartonajul", de fapt, nu, iubeşte "Cartonajul", e singurul ei loc de muncă de vreodată, n-a mai lucrat niciodată în altă parte şi oricum, cine ar angaja-o pe Gabi, ca să facă ce?, desigur, cînd pronunţă "Cartonajul" îi tremură vocea, "am şi un defect de dicţie", "serios?, nu mi-am dat seama", posibil să aibă defect de dicţie, dar eu una n-am semnalat nimic deosebit în dicţia ei, pe bune, nu vorbesc aiurea, "n-aş putea să mai lucrez în altă parte, uite, îi vezi pe colegii mei?, colegii mei sînt ca fraţii mei", face Gabi-cea-cu-capu’, o emoţie abia perceptibilă îi sugrumă vocea, Gabi pleacă, Gabi are de aranjat urnele pe cărucior.


MARIUS. A venit şi el, într-o doară, cică "vreau să m-angajez aici", "bine", face domnul Andrei, "hai" şi l-a luat şi de atunci Marius gata, şi-a făcut rost de un loc de muncă, îl privesc cum se dă pe trotineta aia imensă, are 31 de ani şi se însoară cu Magda, surdă, de asemenea, s-au cunoscut aici, s-au văzut, s-au plăcut, "casă de piatră, domne", "mulţumesc", face Marius, "că să venim şi noi la nuntă la voi" "da’ veniţi, nici o problemă, de ce să nu veniţi, veniţi", e brici băiatu’, e spirt, acum e aici, acum e dincolo, se mişcă în spaţiu de zici că e mînuit de un păpuşar nevăzut lîngă el, dar ce zic eu, normal că e, sigur că e un păpuşar nevăzut lîngă el, "de bunăvoie şi nesilit de nimeni?", de bunăvoie şi nesilit de nimeni.