Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Încă din secolul al XVII-lea, o dată cu dezvoltarea plantaţiilor de trestie de zahăr, ideea unei băuturi exotice (care nu putea încolţi decât în mintea francezului, celebru, deja, pentru expertiza distilării vinului în coniac) plutea în aer. Père Labat, un misionar dominican care şi-a petrecut vreo zece ani în Indiile de Vest, a descris primii săi paşi care aveau să-l ducă la descoperirea celui mai bun rom de pe planetă. El a perfectat procesul distilării cu ajutorul alambicului de cupru. Trestia de zahăr este mai întâi presată, pentru a extrage siropul; după ce e filtrat, acesta fermentează până la 4-5 grade tărie, moment în care se trece la distilare. Lichidul rezultat în urma distilării trebuie să aibă, tradiţional, o tărie între 50-59 de grade. 10 kilograme de trestie ajung pentru un litru de rom. O parte din romul obţinut se toarnă la învechit, în butoaie, consfinţind astfel alianţa dintre trestie, lemn şi alcool. Romul vechi are culoarea caramel, mai deschis ori mai închis, în funcţie de vârsta de păstrare optimă, care poate atinge chiar şi 15 ani.
Epoca de înflorire a romului de Guadelupa a început în secolul al XIX-lea. În primul război mondial, romul din Indiile de Vest ajunge să încălzească soldaţii francezi, în tranşee, comercializarea lui luând proporţii incredibile în ciuda existenţei a mai puţin de 50 de distilerii (în 1939, numărul lor avea să urce la 107). Motivul pentru care romul de Guadelupa avea (şi încă mai are, deşi cererea a scăzut, iar în insule au mai rămas 17 distilerii) o reputaţie atât de mare este aroma unică a trestiei de zahăr de acolo, iar secretul producerii lui s-a păstrat zeci de ani.
Vechi sau tânăr, romul de Guadelupa are o certă vocaţie socială, pentru că îi face pe oameni mai prietenoşi. În patria lui, susţine o adevărată cultură, în toate sensurile termenului. Romul face parte, totodată, dintr-un ritual fundamental care solicită o lungă iniţiere. Băutura naţională a Guadalupei îi imbată pe cei care abuzează, dar îi înveseleşte pe cei care o consumă cu moderaţie. De altfel, în funcţie de varietăţile sale, de felul mâncărurilor cu care se asociază, dar şi de momentul zilei când este servit, romul guadalupez e alintat cu mai multe denumiri populare. Astfel, dimineaţa, servit cu o felie de lămâie, i se spune „wake-up call” (deşteptarea), la ora 11 „ti-lagoutte” (micuţ aperitiv), iar seara poartă numele „pété-pié” (ultimul pahar). Seara, se serveşte, de regulă, un rom mai vechi; după-masă, la prânz, un rom sec cu puţină lămâie, iar dimineaţa, pentru cei care vor să respecte până la capăt cermonialul, e de preferat, lângă rom, ca „amortizor”, un pahar (mare) de apă. Legendele în jurul romului de Guadelupa nu se sfârşesc aici: în diferite combinaţii şi prin diverse tehnici, se spune despre el că vindecă rănile provocate de insecte, tratează reumatismul, bolile de stomac şi conferă vigoare... îndrăgostiţilor frenetici.v
Citește pe Antena3.ro
