Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Capitolul I
Prietenii au venit, unul cate unul, la Muzeul National al Literaturii Romane. Prietenii, cititori, admiratori. Au venit unul cate unul pentru Fanus. Si toti fiind prieteni ai celui mai mare prieten al tuturor, s-au imbratisat asa cum ar fi facut cu Fanus. Au adus flori. Multe flori de primavara. Le-au primit, in numele celor 80 de ani ai lui Fanus Neagu, Anita si Stela, cele mai importante femei din viata scriitorului.
Pe zidurile Rotondei 13 a Muzeului Literaturii sunt zeci de fotografii din care zambeste sau ne ironizeaza Fanus Neagu. Fiecare fotografie are un comentariu scris chiar de mana sa. Cu autograful sau.
Vorbitorii (academicianul Eugen Simion, criticul Lucian Chisu, dramaturgul Mihai Ispirescu si ceilalti invitati), povestesc despre Fanus ca si cand el a uitat ca este ziua lui sau a uitat ca are invitati, a plecat sa se plimbe putin si urmeaza sa-si faca aparitia din clipa in clipa.
Le este foarte greu sa admita disparitia pamanteana a lui Fanus. Trebuie, insa, sa fie, undeva, un loc, unde spiritele inalte, irepetabile, sa se intalneasca.
Dramaturgul Mihai Ispirescu citeste cateva dintre convorbirile pe care le-a avut de-a lungul timpului cu prietenul sau, Fanus Neagu. Le ascultam in premiera aceste destainuri despre dragoste, despre prieteni (stiu ca acest cuvant l-am folosit foarte des, dar a fost invocat de cei veniti pentru cei 80 de ani ai lui Fanus, mult, mult mai des), despre cum a intrat in fiinta lui seva de scriitor. Cu ochii inchisi ascultam. Si vedem totul ca intr-un film. La final, o mare emotie. Si o mare tacere...
Povestesc, toti, zambind... cu lacrimi in ochi aventuri cu Fanus.
Citește pe Antena3.ro
Pentru un privitor(din afara) asa cum am fost eu, toate acestea constituiau o scena de familie. Marea familie de prieteni a celui mai mare prieten al tuturor.
Capitolul II
Am avut norc. Mihai Ispirescu mi-a permis sa public cele cateva convorbiri. Iar Muzeul National al Literaturii Romane mi-a dat acordul sa public fotografiile din expozitie. E o mare bucurie. Ma simt un pic prietena cu Fanus Neagu.
“Fanus Neagu, prin cuvintele lui
Iata ca Fanus ne aduna si astazi, asa cum a facut-o ani de-a randul, la fiecare cinci aprilie, alaturi de credincioasa familie, dimpreuna cu alaiul celorlalte rude, al numerosilor prieteni. Poate ca si acum ne priveste din inaltimi, reuniti intru cinstirea sa, aceluia caruia-i placea s-o scrie si s-o spuna deseori, cu toata indreptatirea: ?u sunt cuvantul si vinul bun!'
(...)Pentruca, intocmai oricarui mare scriitor, Fanus Neagu si-a transformat viata in literatura, a trait pentru a scrie, n-a lasat sa scape neincorporat operei nici-un moment semnificativ, nici-un personaj aparte n-a ratat, nici-o amintire n-a ramas nefixata in memorabilele lui povestiri sau romane. De aceea am crezut nimerit astazi sa-i readucem printre noi spiritul si stilul irepetabil, redandu-va si cateva fragmente din convorbiri inregistrate de-a lungul timpului; unele adunate intr-o carte aparuta, altele, precum cele urmatoare, redate prima oara.
APRILIE 1994
Fanus: primele povesti, mie mi le-au spus bunica, iarba si vantul. Pe bunicii dinspre tata, nu i-am cunoscut. Au murit in timpul primului razboi mondial. Bunicul pe front, bunica acasa, de tifos. Bunicii dinspre mama erau amandoi analfabeti. Se numeau Petrache si Nastasia, din comuna Gradistea, judetul Braila. Bunica a avut 13 copii. Parca o aud:
4 MAI 1994
“(...)Din Gradistea, mi-a ramas toata poezia simtirii si vorbirii taranesti. Au ramas cativa salcami, maluri de rachita, foltanele de stuf ale baltilor in care pescuiam cu parintii, viile, duzii. Am pierdut cei mai buni prieteni: caisul care batea cu flori la geamul odaii in care dormeam, (parca ma vad deschizand fereastra si inhatand fructele alea parguite) si marul cu doua crengi in forma de sa, in care urcam sa citesc nemuritoarele carti cu povesti. Satul meu de azi e ca un colind cantat de copii peltici. El traieste fabulos numai in gandirea mea. Aproape ca-mi vine sa plang de disperare cat de jerpelit arata. Mai este acolo un invatator pe care il iubesc foarte mult, un nepot stapan peste o livada pazita de fluturi si carciuma Zalutei, pusa peste drum de casa unde a locuit Che Andrei. Da, pe care l-am facut personaj in
MARTIE 1996
Fanus: ...) Da-mi voie sa-ti spun ceva: eu, fara Scoala de literatura, n-as fi ajuns scriitor. Si-ti mai dau niste exemple: Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, Alexandru Andritoiu. Cel mai stralucit exemplu este Labis. N-ar fi existat fara Scoala de literatura. Aici, in perioada ei fasta, predau George Calinescu, Tudor Vianu, Ion Coteanu, Mihail Sadoveanu. Vreau sa-ti spun insa ca nu eram admisi la Scoala de literatura pentru a fi transformati in scriitori, ci pentru a deveni redactori de editura, reviste literare, ziaristi. Nu si-a propus niciodata Scoala de literatura sa fie o scoala de poeti si prozatori, fiindca, vorba lui Sadoveanu:....'
IUNIE, 2000
Fanus: ...) Cate veri n-am trait eu in Gradistea, pe malul baltii Ciulnita, cu undita-n mana si eram fascinat de cei mai frumosi nuci pe care i-am vazut vreodata - nucii dascalului Neagu Popescu, din via lui care se-ntindea pana la via babei Ghisa. Aceasta baba locuia in plina campie, pe malul baltii, la distanta de cel putin 5 kilometri de orice sat. Avea un baiat, Ene Lelea, ajuns mai tarziu eroul unui sir de povestiri din volumul meu,?n vapaia lunii Tot acolo, mai in fiecare seara, pe malul dimpotriva al baltii aparea, la asfintitul soarelui, iesind din alte vii, sau dintr-o livada de piersici, o fata goala. Parguit de pojarul soarelui in asfintit, trupul fetei parea de arama. Pot sa jur ca si acum o vad printr-o frunza rosie de stejar. Aparitia ei stranie si fermecatoare am cautat sa o pastrez in povestirea mea , din volumul
Fanus (Mai tarziu, in aceeasi zi): ...)Vreau sa-i cer iertare sotiei mele, dar trebuie sa-i spun: cea mai frumoasa pagina de dragoste pentru ea am trait-o cand eram tineri insuratei si a trebuit sa plec de la Movila Miresei spre Gemenele, unde ea ma astepta. Eu veneam de la Bucuresti si am mers pe jos vreo 10 kilometri printre lanuri de grau, baute de luna. Si printre acele lanuri de grau batute de luna, eu vedeam chipul nevestei mele cum pasea pe deasupra celui mai frumos zid al lumii, graul. Nu pot sa nu fiu liric pentru ca iubirea este un fluviu mare in care se ineaca, in fiecare noapte, toate ratacirile noastre. Veniti de pe paraie de munte, de pe paraie de campie, ne amestecam in acest fluviu, si nu stim cu ce ne alegem pana la urma. Ne alegem cu neveste, cu iubiri pierdute, cu lautarii care ne-au tesut matasea acestor drumuri, cu viata care se scruge, s-a scurs, se sterge sau ia nastere...'
OCTOMBRIE , 2004
“( Toti scriitorii mari au baut vin, incepand cu Rabelais, Creanga, Sadoveanu. Cei mai mari ai nostri, toti au baut vin.
INTREBARE: Daca ati fi fost bautor de bere si nu de vin, ati fi scris altfel?
Fanus: Da! As fi scris tampenii. Vinul iti da atingerea altoiului de 2000 de ani, cu Dumnezeu.
NOIEMBRIE, 2004
Fanus: Eu sunt un bautor de vin. Imi place vinul, starea de euforie care mi-o da, ma bine dispune, ma farmeca si imi da o fericire, sigur de multe ori artificiala, dar o fericire. De cate ori scriu, nu pun nici un strop pe limba, nu pot, mi se duce orice idee din cap si orice scanteie a verbului. Asta-i motivul pentru care, in timpul scrisului, nu consum decat apa.'
Tot NOIEMBRIE 2004
Fanus: ...) Scriu asa cum curge raul si asa cum se inclina salciile, si asa cum ninge in Baragan, asta e stilul meu.'
DECEMBRIE 2004
“(...)Am uitat sa-ti mai spun ca Raminski, scriitorul din , romanul, este aproape figura aievea a lui Rautchi, actorul teatrului National. De la el am imprumutat-o, luand si multe trasaturi de la actorul si poetul Vasile Nitulescu. Rautchi avea bucuria vietii, era unul dintre oamenii care se retrasesera din sfera politicului, el, impreuna cu Cozorici si cu Emanoil Petrut, cu Dimitrie Stelaru, cu sculptorul Vlad si cu Ahoe, facusera un conclav al boemei la Restaurantul Pestera pe care il numeau Singapore. Acolo a scris Tudor George Baladele singaporeze. Acea lume de la Singapore s-a mutat la Podgoria pe care ai cunoscut-o si tu, unde ne infratisem atat de bine noi, cu Horia Lovinescu, incat acel local ar trebui sa se cheme. Farmecul romanului
IANUARIE 2005
“( Langa Biserica Cretulescu, este un derdelus, unde mi-am dat fetita, in primii ani ai ei, cu sania. Tot in acel colt de lume era si cofetaria Nestor, cea care s-a daramat. Acea bucla de calea Victoriei si de Luterana, ducand spre cladirea radio si mai departe, catre palatul Stirbey, spre Casa Scriitorilor, pe care toti scriitorii au cantat-o si o regreta, unde servea vestita doamna Candrea, acea parte era strans legata de inima mea, facea bucuria vietii mele. Sau strada Banului, care da spre catedrala Sf. Iosif. Pe strada Banului se afla o pivnita de vinuri, ultima oara a lui Stirbey, acum e a statului, care avea ramificatii pe sub Calea Victoriei, pana sub blocul Macul Rosu. Acolo beam pe vremea aeea cu Cornel Dinu, cu doctorul Conti Barbulescu. Dedesupt, in pivnita. Pe deasupra noastra treceau autobuze, masni. Crama avea ramificatii care duceau candva, spre Cismigiu. N-am ajuns niciodata in Cismigiu, intrucat caile se blocau pe undeva si ne blocam si noi asa cum, de exemplu, cu bietul Velea, in drumurile mele prin podgorii, niciodata nu treceam de al patrulea butoi dintr-o hruba. La Odobesti, intr-o crama care incepe in milocul viilor si se termina la gara, n-am strabatut niciodata mai mult de 7 metri, pentru ca Velea nu se mai misca de la al doilea sau al treilea butoi, si nu avea rost sa ma duc singur spre sdancurile sumbre.'
MARTIE , 2005
“( Prieteniile durabile sunt prieteniile de idei, impletite cu frumusetea sufleteasca. Eu am avut mari prietenii in viata, de exemplu prieteniile mele literare cu Baiesu, cu Eugen Simion, cu tine, cu Mircea Micu, cu Velea. In Italia, cu Nichita Stanescu si cu Constantin Chirita a fost o aventura fermecatoare, din sirul de aventuri ale prieteniei mele cu ei si cu altii.
Imi amintesc ca Nichita care era un bun muzician, un pianist de exceptie, a cantat pentru viitorul meu copil, toata noaptea, la Biblioteca Academiei Romane din Roma. Stiu ca era o luna exact ca in magicele nopti ale sudului si din cand in cand ieseam in acea curte interioara unde exista un cap de berbec al lui Medrea si ne spalam fruntile la jetul pe care il azvarlea aceasta statuie. Prima degustare am facut-o la Venetia. Eu, bajbaind cel mai bine italiana din grup, ?u-te si cumpara niste vin, dar vin bun. mi-a cerut Nichita. Ma duc la prima ?sterie cer conforma principiilor cunoscute: alb, sec, rece, mult.?at e sticla?!intreb. Buteliil erau de jumatate de litru.?ate doriti?! zice. 0!ii raspund. Dar n-am decat sase! tresare jupanul. ?e priveste il avertizez. M-am dus cu ale sase, si zice Nichita:?e-s astea?!Le-am distrus intr-un sfert de ora. ?l Padronea mai venit cu 16. Cu picioarele in Canal Grande, le-am supt si pe acelea, fara sa cadem in apa. Jupanul a tinut neaparat sa ne mai dea pentru drum, pe tren, inca trei butelii, gratis, ca prima din partea casei.'
Si, in sfarsit, un fragment din ultima inregistrare pe care o am eu, datata august 2006 (in primavara lui 2007 i se declanseaza suferinta)
“(...) Noaptea care a trecut am petrecut-o afara, in gradina din fata casei mele, din arhitect Iojn Mincu si am privit cerul. Au stat cu mine pana la o anumita ora, doua sticle Dray Riesling, apa minerala rece, un singur greiere si floarea vantului. Nu stiu ce prevestiri, ce taine s-or fi petrecut in adancurile intunericului, dar stiu precis ca multe zaruri se rostogoleau in necunoscut si zei pagani il asaltau pe Dumnezeu. Poate rastalmacesc eu clipele si pecetluiesc o deznadejde poetica, dar ultima noapte de vara a nului 2006 m-a daruit cu tristete si cu niste ganduri intoarse spre tragediile lui Ovidiu. Am citit trei povestiri din ?etamorfoze apoi sublima gandire a lui Cicero, din care am citit o singura pagina, dupa care m-am inchinat la imaginea lui Iisus din icoana de sticla, de la capataiul patului meu si am adormit visand casa parinteasca, gutuii, crizantemele, ciresii si merii, si iarba din gradina prin care am umblat mereu, numai descult...'
Asa ramane Fanus Neagu fixat pentru totdeauna pe banda amintirilor mele.
Mogosoaia, 5 aprilie 2012.
Mihai Ispirescu “
