Fosta elită comunistă: drame suspecte la porţile justiţiei

Tentative de sinucidere, decese în condiţii neelucidate şi alte întâmplări tenebroase
Revoluţia din Decembrie 1989 i-a trimis de-a valma în faţa justiţiei, indiferent că erau demnitari cu funcţii mari în ierarhia de partid ori militari de rang foarte înalt. Acuzaţi fie pentru că stătuseră lângă Ceauşescu până în ultima clipă, fie pentru că ar fi participat la reprimarea mişcărilor de protest, mulţi dintre aceştia au trecut, la un moment dat, prin  puşcăriile patriei. Ajunşi pe mâna justiţiei,unii dintre ei au fost eroii unor întâmplări ciudate, neelucidate nici până în ziua de azi.

"Am avut un şoc. Atunci când am vrut să mă sinucid, nu mi s-a acordat asistenţă medicală." Aceste vorbe dramatice au fost rostite în toamna anului 1990 de Ion Radu, fost membru al CPEx şi vicepreşedinte al Guvernului, trimis în judecată alături de majoritatea foştilor săi colegi. Aflat în boxa acuzaţilor, el a reclamat "relele tratamente" la care ar fi fost supus chiar şi atunci când era internat în Spitalul Penitenciar Jilava.

În 1990, la fel ca şi acum de altfel, tentativa de sinucidere a unui deţinut, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un arestat preventiv, era un eveniment deosebit de grav, care ar fi trebuit să declanşeze o anchetă internă amănunţită. Totuşi, atunci, singura replică a judecătorului a fost: "Dvs. aţi raportat despre tratamente inumane folosite la anchete; le veţi in­voca în cursul procesului". Bine­înţeles că opinia publică nu a aflat mai nimic despre acea întâm­plare. Singura urmă se regăseşte între fi­lele unui dosar penal. Acolo, raportul medico-legal nr. A5/4227/ 05.04.1990 menţionează: "Din fişa medicală de observaţie nr. 313/Spitalul Penitenciar Jilava rezultă că inculpatul Radu Ion a fost internat pe 07.01.1990, cu diagnosticul «Fractură a membrelor superioare. Tendinţă de suicid. Stare depresivă cu elemente interpretative». Inculpatul menţionează că în ziua de 25.12.1989, prin cădere de la înălţi­me, în scop de suicid, a sufe­rit fracturi radio-carpiene deschise la ambele braţe". O fi fost acea tentativă de sinucidere doar o expresie a fricii de pedeapsă? Ori a unui sentiment de vinovăţie pe care Ion Radu şi l-o fi asumat? A disperării  de a fi pierdut o poziţie privilegiată? Sau poate că el era deţinătorul unor secrete care-l făceau incomod pentru noua putere? Nu o să mai aflăm niciodată. La cinci ani după acea primă tentativă de suicid, a urmat o a doua, "reuşită" de astă dată: în 1995, Ion Radu şi-a luat viaţa cu ajutorul unei arme de vânătoare. Atunci însă, într-o perioadă extrem de dinamică din punct de vedere politic, moartea lui a trecut aproape neobservată, un fapt divers printre multe altele.

Ioan Totu, fost ministru de Externe al României până la ultimul Congres al partidului, preşedinte al Consiliului de Stat al Planificării, membru al CC al PCR şi membru în CPEx, a fost şi el trimis în judecată, alături de membrii forului suprem al Partidului. La testul de inteligenţă dovedise că poseda "un intelect mediu-bun", cu un IQ de 107. Iar după cum apreciau specialiştii care l-au evaluat, Totu nu prezenta "su­fe­rinţe psihice care să-i altereze capacitatea de apreciere a conţinu­tului şi consecinţelor faptelor şi acţiunilor sale". Să se fi înşelat ei? Aflat încă în puşcărie, fostul ministru de Externe Ioan Totu s-a spânzurat la 21 aprilie 1992, luând poate cu el în mormânt cine ştie ce secrete pri­vitoare la situaţia internaţională premergătoare Revoluţiei din Decembrie '89.  

Constantin Dăscălescu, ultimul premier al României socialiste, a fost arestat la scurt timp după fuga soţilor Ceauşescu. Apoi, după mai puţin de două luni de detenţie, înaltul demnitar a trecut printr-un episod dramatic, care nu a fost anunţat niciodată în mod oficial. Concret, la 12 februarie 1990, Dăscălescu a fost internat în Spitalul Militar Central în stare de comă. Diagnosticul său de atunci menţiona: "Traumatism cranio-cerebral deschis. Contuzie cerebrală. Stare de comă grad II". Iar fişa sa medicală detalia: "Politraumatism, contuzie cerebrală gravă, plăgi contuze frontale", dar şi arsuri de gradul I în zona bărbiei, a cefei şi pe piept. Actele medicale de acum două decenii nu fac nici un fel de referire la împrejurările care l-au adus pe fostul premier în această stare gra­vă. Iar acest fapt ar fi putut duce la ipo­teza unor posibile torturi la care să fi fost supus în cursul anchetei. O ipo­teză dramatică, infirmată însă clar de evoluţia ulterioară a "pacientului". Câteva luni mai târziu, la 22 mai 1990, Dăscălescu a fost internat în Spitalul Penitenciar Bucureşti, cu diagnosticul: "Sindrom psiho-orga­nic cronic cerebral cu elemente de­te­rio­rative şi episoade confuzionale pe fond vascular şi preinvolutiv". Altfel spus, degenerescenţă senilă, agravată probabil pe fondul pierderii statutului său social, pierdere care-l aruncase după gratii, în condiţia de puşcăriaş.

După punerea lor în libertate, foştii colegi de detenţie au relatat că artestat fiind, fostul premier avea momente de criză, când se dădea cu capul de pereţi şi de caloriferul din celulă, lovituri care i-au produs rănile grave care l-au adus în stare de comă. Totuşi, unii dintre acei "colegi" l-au acuzat că ar fi simulat acele crize de nebunie pentru a scăpa mai uşor din mâna justiţiei.

Teama anchetatorilor că unul dintre inculpaţi ar putea simula o boală gravă doar pentru a fi pus în libertate a dus însă la moartea unuia dintre "Baronii roşii". Este vorba despre Nicolae Giosan, fost ministru al Agriculturii. Deşi fişa lui medicală menţiona că, la cei 70 de ani ai săi, suferea de mai multe boli grave, inclusiv afecţiuni cardiace, justiţia nu i-a acordat nici un dram de înţelegere. Nici măcar infarctul sever pe care l-a făcut în mai 1990 nu i-a convins pe magistraţi că viaţa lui s-ar afla în pericol. La 10 iulie 1990, Giosan a depus o cerere de suspendare a procesului, cerere care i-a fost însă respinsă. Poate că magistratul care l-a refuzat ar trebui să-l aibă pe conştiinţă pe bătrânul demnitar: la 31 iulie, Nicolae Giosan a murit în penitenciar. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, unul dintre colegii săi temporari de detenţie, aflat în aceeaşi celulă cu el, a spus ulterior că moartea acestuia a survenit la scurt timp după o injecţie făcută de medicul care se ocupa strict de membrii "Lotului CPEx". Dar poate că asta este doar opinia unui om arestat şi el, dar într-un alt dosar: cel privitor la Mineriada din 13-15 iunie 1990.  

"Baronii roşii" nu au fost singurii care au trecut prin întâmplări dramatice. Cel mai cunoscut este cazul generalului de justiţie Gică Popa, judecătorul care i-a condamnat la moarte pe soţii Ceauşescu. După cum ştim, el s-a si­nucis, conform variantei oficiale, în ur­ma unei crize depresive. Iar Popa nu a fost singurul mili­tar de rang înalt care a sfârşit-o rău în primul an de libertate şi de­mo­cra­ţie. Fostul comandant al Aeroportului Otopeni, gene­ralul Dumitru Puiu, a dispărut la 24 decembrie 1989, la scurt timp după ce anunţase la TVR că deţine imagini filmate din timpul masacrului de la Oto­peni, unde, cu o zi înainte, muri­se­­ră peste 50 de persoane. După câ­te­va zile, a fost găsit umblând dezo­ri­en­tat pe străzile din Timişoara. Apoi a fost internat într-o clinică de psihia­trie, unde a murit în scurt timp. Ul­te­rior, cunoscuţii săi au declarat că ul­timele sale cuvinte ar fi fost: "Salvaţi-mă, că ăştia vor să mă omoa­re!". Care ăştia? Nu s-a mai aflat niciodată.

Tot pe nepusă masă, şi în condiţii niciodată elucidate, au decedat ge­ne­ralul Gheorghe Voinea, fost co­mandant al Armatei I, şi generalul Gabriel Safta, şeful "celulei de comandă" care a funcţionat în Decembrie 1989 în sediul MApN. Ambii au murit brusc, primul chiar în biroul său. Dar, oficial, ambii au încetat din viaţă "din cauze naturale", motiv pentru care condiţiile concrete în care s-au produs decesele lor nu au fost anchetate niciodată.

Lanţul unor evenimente drama­tice la fel de ciudate a continuat în anii următori. Foşti demnitari comunişti, revoluţionari incomozi ori mi­litari cu grade şi funcţii înalte au dispărut, rând pe rând, pe neaşteptate. Dar moartea lor, care le-a închis gura definitiv, face parte din ceea ce numim, chiar şi acum, "misterele Revoluţiei din Decembrie '89".