Franţuzoaica din mijlocul ţiganilor.

Degetele i se plimba pe clapele acor­deo­nului, atingand fin muzica. Ale­xan­dra canta in iarba. Si aerul miroa­se a liliac alb si violet. Aurelian, fiul ei de numai 2 ani si jumatate, arunca in aer manutele mici si le plesneste apoi de genunchi in jocul ancestral, invatat de la tataia lui, bulibasa. Fe­me­ia cu ochi verzi si cu par lung, blond, rade fericita. Cand canta se sim­te eliberata de orice. I-au ramas inti­parite in minte povestile bunicii ei des­pre traiul de odinioara, in partea de nord a Frantei, locul unde s-a nas­cut, nu mult diferit de cel de acum al tiganilor.

Stie ca dragostea ei pentru cai si pentru carute isi are, cu siguranta, radacinile de la stramosii ei, despre care, spune ea, zambind, "au un pic de sange tiganesc in ei". Privirea agera, vorba sigura si plina de vioiciune ii dezvaluie firea iscoditoare. Curioasa si libera. A plecat de acasa la 12 ani. Pur si simplu. S-a aga­tat de un grup de oameni care hota­ra­sera sa locuiasca in munti si a inva­tat sa traiasca in natura. Mama, functio­nara la banca, si tata, angajat al armatei, nu au putut sa accepte ca fiica lor, premianta la matematica si la fizica, sa plece de-acasa si sa traias­ca printre oameni "cu fara prea mari am­bitii". In timp ce sufletele parin­ti­lor ei se inchideau, strangand su­pa­ra­re, inima Alexandrei se deschidea. Simtea ca incepe sa traiasca. Trei ani a stat in munti. A invatat ce fructe de pa­dure sunt bune, care sunt cele mai sa­natoase flori din care poti sa faci sa­lata sau care ciuperci sunt comestibile.

Alexandra Beaujard vorbeste cu fiul ei in maghiara. Cu tiganii din Ceuas, de unde e sotul, rromanes. In romaneste se roaga. De cand a popo­sit in satra, isi spune, simplu, Alexandra. Desi "parca pe nicaieri romanii nu m-au facut sa ma simt atat de mult frantuzoaica, ca aici. Eu, in inima mea, sunt muzicanta. O femeie care si-a gasit fericirea alaturi de un tigan", descrie tanara mama starea de bine. Cinci ani a cutreierat lumea in trei carute trase de sase catari. Alaturi de sapte prieteni. Au traversat Franta, Italia, Slovenia si Ungaria, calauziti de gandul ca mai devreme sau mai tarziu vor ajunge in India, locul mult visat de Alexandra. Isi alegeau cate o pajiste aflata in preajma unei ape, isi intindeau corturile si se pregateau de spectacol. "Faceam jonglerii, trapez. Acolo am invatat sa cant la chitara, apoi la acordeon", povesteste femeia de 37 de ani. Ca sa poti sa-i intelegi firea, trebuie sa-i asculti vocea.

Cand puternica, cand suava si trista. Pe Edith Piaf si pe Maria Tanase le are in fata ochilor ca pe icoane. "Eram permanent in cautare de autentic. De cultura populara din toata Europa. Cand am ajuns in Ungaria, am aflat de trupa condusa de cel care avea sa devina sotul meu, Tocila. Mi-a fost de-ajuns sa aflu ca ei canta mu­zica lasata de mosi-stramosi, nealterata si ca imbina toate culturile si traditiile oamenilor adunati intr-un singur loc, sasi, unguri, romani, tigani, evrei." In 2000, Alexandra si cu trupa ei ajungeau in locul de bastina al lui Tocila. In miez de noapte, tiganii de acolo s-au adunat, au inceput sa stranga caramizi, au injghebat un cuptor la care sa se incalzeasca, le-au dat mancare si le-au urat bun sosit, de parca fratii li se intorsesera de departe. "Dimineata, cand ne-am trezit, am observat ca animalele aveau mancare si apa. Pe nicaieri pe unde am fost nu am fost tratati asa", rememoreaza Alexandra vremuri trecute.

Cantareata a inceput sa vorbeasca cu femeile in varsta, sa se imbrace cu fuste vechi de 150 de ani, cusute ma­nual, cum nu multe tiganci mai poarta. A studiat zi de zi cultura si arta lor populara. Ba mai mult, ca sa aprofundeze tehnica cantului, s-a inscris la scoala populara de arta din Targu-Mures. Doua saptamani a re­zis­tat. Regulile stricte, practicile rupte de realitate au determinat-o sa-si urmeze inima si sa invete strabatand kilometri de sate. Asa cum s-a obis­nuit. Mergand la nunti, la botezuri, culegand folclor de peste tot. Si-a unit talentul cu Tocila. El a venit cu vioara, ea cu acordeonul si impreuna cu alti patru oameni au infiintat formatia Nadara, in limba tiganeasca "nu-ti fie frica".

Vorbese sase limbi: franceza, engleza, italiana, maghiara, romana si tiganeasca. Si-a dorit mereu sa traiasca simplu. Printre oameni care isi fac painea in casa, care nu isi pun bani sub saltea si nu se zgarcesc sa ofere o masa calda si unui nevoias. A trait de pe o zi pe alta ani in sir. La fel face si acum. S-a imbracat cu lucruri capatate. Dar a vazut lumea, nu prin ochii altora, ci prin ai ei. A cules de peste tot versuri, traditii pe care acum le transpune in muzica sa. A plecat din Romania, o perioada, prin 2004. In Italia. A crezut ca acolo este locul in care poate sa inceapa o viata noua. Nu a rezistat. Dorul de oameni, de casele acelea mici, batranesti, cu cerdac, asa cum este cea in care traieste acum, si mai ales de sunetul magic al viorii lui Tocila au determinat-o sa faca cale intoarsa.

Pentru totdeauna. Atunci l-a intalnit si pe regizorul Tony Gatlif (cel care a regizat si Gadjo Dilo) care i-a propus sa il ajute la realizarea filmului "Transylvania". "Am jucat si eu in film", spune cu mandrie cantareata. In 2008, trupa Nadara a fost invitata sa deschida Festivalul de la Cannes, intr-un show exceptional, avand ca tema muzica de film. "Am devenit cunoscuti in intreaga lume. Oamenii vin la spectacolele noastre. Am participat la un bal care a avut loc la Monaco, dat in cinstea capetelor incoronate. Am cantat alaturi de formatia Ciorcarlia, de Gipsy Kings. Atunci, ne-am simtit regi."

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament

Dupa ani intregi de tacere grea asternuta intre ea si familia din Franta, parintii Alexandrei au cautat-o. O vazusera pasind pe covorul rosu al celebritatilor. Al oamenilor rea­lizati. I-au aratat pentru prima oara ca sunt mandri de ea. Desi, spune cu amaraciune, "atunci cand le vorbeste prietenilor si rudelor despre mine, le spun ca sunt casatorita cu un maghiar, nu cu un tigan". La fel s-a intamplat si in cazul sotului ei. Tatal, bulibasa, a fost mandru sa afle ca in neamul lor intra o frantuzoaica frumoasa si, mai ales, talentata. Mama insa s-a aratat mai rece si mai tematoare ca "straineza" o sa-l indeparteze pe fecior de ea si de neamul lor. A ramas uimita sa vada insa ca Alexandra doftoriceste un cal mai bine ca un veterinar cu studii inalte sau ca stie sa-i potcoveasca si sa duca orice munca la bun sfarsit fara sa se vaite. Si mai cu seama ca iubeste tot ce este tiganesc, ca si cum ar fi facut parte din fiinta ei de cand se stie.

Planuri mari pentru tigani
In comunitatea de tigani unde tra­iau, Alexandra ajunsese sa fie cea care ducea bolnavii la spital, fiind printre putinii care aveau masina. Tot ea facea pe veterinarul.
Bucuria unei fapte bune se amesteca cu su­fe­rinta unor pasiuni lasate sa moa­ra. Asa au inceput sa apara planu­ri­le pentru asociatia Nadara. "Cu ajutorul banilor strainilor am reusit sa cumparam materiale de construc­tie, le-am adus in Ceuas si i-am pus pe tigani sa munceasca. Asa au apa­rut fantani, podete, un camin cul­tural.
Un alt plan pe cale sa devi­na realitate in vara este infiintarea unei cooperative in care fiecare fa­milie, in functie de cati membri nu­mara, sa aiba o parcela de pamant pe care sa o munceasca. Noi vrem sa aprecieze ce au si sa munceas­ca", povesteste Alexandra. Viseaza sa faca o scoala de muzica pentru copii, mai cu seama ca sunt foarte multi talentati, dar nu au instru­men­te si nici un profesor care sa le cizeleze vocea.