FRF vrea să condamne Craiova la moarte, în loc să-şi ia putregaiul şi să plece

De mai bine de jumătate de veac, în fotbalul românesc a apărut o problemă. Ea se numeşte Universitatea Craiova. La început, i se zicea ştiinţa. Din dragostea unei Oltenii întregi, din abnegaţia unor exponenţi locali ambiţioşi, din talentul înnăscut al copiilor din Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt, din năduful celor mai fierbinţi dintre români, împotriva sărăciei, împotriva dictatului, împotriva terorii şi a scenaristicii ministerelor de forţă, s-a ridicat, la performanţa naţională şi internaţională, cea mai populară şi iubită echipă civilă a sportului din această ţară, Universitatea Craiova.

Toate datele caracteristice ale acestei echipe s-ar mai fi putut acomoda cu epoca şi cu ţara, dacă n-ar fi fost cele două năravuri olteneşti: talentul şi mândria.

Ocolind, pe măsura puterilor şi a oamenilor care au condus-o, orice tranzacţionism ruşinos, clubul universitar de pe Jiu a contribuit în câteva rânduri, decisiv, la schimbarea mentalităţii din fotbalul intern şi la ieşirea fotbalului românesc în Europa. Defecte au toţi oamenii, aşa că, nu rareori Craiova a fost, nu numai vulcanul reînoirii acestui sport al patimilor şi inteligenţei, ci şi viesparul tuturor zâzaniilor, arţagului şi incompatibilităţilor. Au fost şi sunt momente în care toţi, în Oltenia, sunt certaţi cu toţi. Şi, tocmai când lipsa de speranţă apare în oribila ei splendoare, cei care au de împlinit un ideal - politic, artistic, sportiv, cultural - trec peste toate cele care îi despart şi aşază, în ediţie definitivă, punctul pe i. Dar cea mai semnificativă parte a istoriei Universităţii Craiova este cea dedicată luptei cu abuzul, cu şantajul, cu teroarea, pentru supravieţuire.

Că au fost la putere securiştii, că au fost la putere miliţienii, că au fost nomenclaturiştii de partid, că s-au mobilizat, împotriva Universităţii, Gărzile Patriotice, Căştile ONU, precupeţii şi analfabeţii. Gripiştii aviari sau porcini, şefii ferefişti şi pompierii apei de toaletă, coloneii anchetatori ai lui Dinamo şi coloneii mobilizatori ai trupelor de lângă Steaua, ţinta lor a fost belirea Craiovei. Desigur, şi slăbirea celuilalt club al oamenilor simpli, Rapid Bucureşti. Unii dintre teroriştii de după 1944 au devenit samsari capitalişti, după decesul partidului unic, cu securitatea şi miliţia lui cu tot, şi şi-au pus în practică, şmechereşte, cu cinism şi bonomie mincinoasă, capodopera ruinării Craiovei. Au pârjolit terenul şi, tocmai când îşi frecau lăbuţele, de satisfacţia că Universitatea Craiova s-a dus dracului, a răsărit din cenuşă, pusă la cale de şantajişti, o altă serie de talente olteneşti, imposibil de strivit.

Ţin minte o scenă apocaliptică, petrecută cândva, în celălalt veac într-o dimineaţă tulbure. Fostul şef al Securităţii, Tudor Postelnicu, l-a sunat pe Nicu Ceauşescu, în biroul acestuia, în care mă aflam şi eu, înaintea unui turneu al Cenaclului Flacăra. Care a fost conţinutul convorbirii? Postelnicu se lăuda că i-a pus pe cei de la Federaţie să dea meci pierdut Craiovei, după o întâlnire de Cupă cu Minerul Certej, câştigată în teren de Craiova, pe motiv că un jucător, Cioroianu, cred, ar fi fost introdus în teren, în ciuda unor cartonaşe galbene pe care le primise. Deşi nu era un om nedrept, Nicu Ceauşescu s-a bucurat că Postelnicu "rupsese coada pisicii", în problema acelei echipe nesupuse şi mândre care era Craiova.

Am protestat şi pe loc, şi în Flacăra, împotriva felului inchizitorial în care era privită Universitatea Craiova, de către oameni care reprezentau instituţii semnificative ale statului român de atunci. Gâdilat în amorul propriu şi în orgoliul Sportului său Studenţesc, Nicu Ceauşescu nu a înţeles că i se întinde o capcană, în care cândva avea să cadă fără putinţă de recurs. Eu nici pe Postelnicu nu l-am urât după 1989, dar nu am cum să nu depun această mărturie: Dinamo - ca echipă a Miliţiei şi Securităţii - nu s-a împăcat niciodată cu existenţa Craiovei, acolo, între fruntaşele fotbalului naţional. Chemările intempestive şi pedepsitoare în armată erau metoda preferată a celeilalte trupe a forţei nenuanţate Steaua. Greu de uitat felul în care l-au terorizat generalii pe Iordănescu devenit student la Craiova şi l-au şi readus la Steaua!

Vor rămâne în istorie poveştile privitoare la felul cum, cu o zi-două înaintea meciurilor Craiova - Dinamo, la "un colţ de cotitură", prin mijlocirea Miliţiei şi Securităţii locale, sau direct, câte unul dintre jucătorii olteni era convocat, ca din întâmplare, de un colonel de la cercetări penale, care îi spunea, cu multă dragoste, că e păcat ca el, fotbalistul atât de talentat, să aibă probleme cu nenorocitul lui de dosar, în care, de exemplu, sunt aceste poze, din momentul în care tu, dragul nostru prieten, primeai nişte bani de la Braşov sau de la Iaşi sau de la Constanţa, pentru a fi binevoitor cu echipa adversă la acel meci. De aceea te rugăm, scumpul nostru, joacă, măi, corect, în meciul de poimâine cu noi. Dar corect, măi. Să nu cumva să nu joci corect. Înţelegi tu? Sau tu, celălalt, ai şi tu grijă, că uite ce dosar are cumnatul tău. Şi, dacă nu joci corect cu noi, odată porneşte dosarul ăsta. Atunci, dragule, ce mai poţi să faci! Acum, e rândul tău să fii corect. Joacă măi cinstit, măi, Aurică, Iliuţă, Costică! Se poate aşa ceva? Corect, măi, cinstit, cu dăruire! Cuvintele îşi pierduseră sensul. Ce mai însemna cinstit?

Cu sufletul purificat de şantajul ordinar la care erau supuşi, unii dintre cei vizaţi înţelegeau aluzia, alţii se ambiţionau şi îi băteau pe caralii, până la şantajul următor. Dar şantajul cel mai grav se exercita la nivelul liderilor de ministere sau de judeţe. Şefii ministerelor de forţă îl reclamau pe Ştefan Andrei şi mă reclamau pe mine, ca redactor-şef la Flacăra, care avea pagini dedicate fotbalului, pentru că nu eram suficient de obiectivi în raporturile cu echipele din campionatul de fotbal. Nicolae Ceauşescu îi cerea lui Ştefan Andrei să termine cu intervenţia în apărarea Universităţii Craiova, făcându-se a nu înţelege că îndrăzneala fostului mare ministru de externe nu însemna nimic mai mult decât opoziţia lui deschisă ori subtilă faţă de tropăitul Miliţiei, Securităţii şi Militarismului prin sportul românesc. Ştefan Andrei apăra Craiova de agresiunea şi teroarea dinamovisto-stelistă. Flacăra ­ pe care o conduceam -, de asemenea, era vinovată de iubirea pentru Craiova. Exercitam, în mod derivat, o anumită autoritate civilă asupra FRF şi a arbitrilor care răspundeau mereu, fără transparenţă la ordinele unor autorităţi şi lideri de partid şi de stat.

Am crezut, mulţi ani, după 1989, că fotbalul românesc se va purifica şi va lăsa loc întrecerii oneste din teren, prin sportivi legitimaţi în mod meritat şi echitabil de cluburile aflate în competiţie. N-a fost. Nu e aşa. De 20 de ani, putregaiul se întinde asupra bazelor fotbalului românesc şi viciază vocaţia reală pentru performanţă a cluburilor civile Rapid, Timişoara, Braşov, U. Cluj, Arad, Bacău, Baia Mare, Iaşi, Petroşani, Oradea. Iar lupta împotriva Craiovei continuă pe toate căile, în toate felurile, cu toate mijloacele. De ani şi ani, U. Craiova, trebuie să învingă în fiecare meci adversarii din teren şi, pe deasupra, adversarii de dincolo de marginile terenului.

Ce club din România a mai pierdut, prin vicii formale, niciodată analizate de autorităţi, 12 jucători de bază, într-o zi oarecare? Există, în momentul de faţă, presiuni asupra unor conducători de cluburi şi arbitri, ca şi asupra unor conducători ai FRF, pentru lămurirea unor fapte de corupţie, despre care semnatarul acestor rânduri a vorbit de la începutul anilor '70, în anii '80, de la începutul anilor '90 sau după anii 2000, atât în Parlamentul României, cât şi în Flacăra, Săptămâna, Magazin, România liberă. Sportul Românesc, Fanatik, Antena 1, Tele 7 ABC, Realitatea. Mi s-a răspuns în permanenţă că fotbalul este autonom şi că nimeni nu se poate amesteca în treburile lui. Pe mine, însă, nu păcatele locale sau individuale mă interesează, ci tocmai cele sistemice, lipsa de ruşine a conducătorilor centrali ai sportului şi, implicit, a fotbalului românesc.

Căci, iată, tocmai cei care ar fi trebuit destituiţi imediat, pentru ca o cu totul altă echipă de manageri să preia conducerea fotbalului românesc, pregătesc astăzi o nouă cinică nedreptate împotriva Universităţii Craiova, încercând să o retrogradeze pentru nişte păcate inventate, ca să ducă, probabil, la bun sfârşit, vechea ofensivă a răului împotriva binelui. Universitatea Craiova a demonstrat, în multe meciuri, excepţionalul său potenţial, bogăţia de talente şi de susţinători, dreptul său de a reprezenta România în Europa. Craiova a învins Rapid în Giuleşti în stil de mare campionă, reiterând parcă propriul meci de la Craiova împotriva echipei Dinamo Bucureşti. Pe cine vrea FRF să scoată din campionat, chiar izvorul cel mai generos şi curat al talentelor româneşti? Putregaiul nepedepsit pedepseşte!

De ce nu bombardează, atunci, Mircea Sandu, Florin Prunea şi alde domnul Duru casele părinţilor celor doi excepţionali Costea? De ce să nu dea cu napalm peste Craiova? Să încendieze localităţile mai mari sau mai mici ale Olteniei, vinovate de producerea unor talente excepţionale! Sigur că nici străinii, aduşi în echipă şi atât de organic înşurubaţi în ea, nu trebuie iertaţi. Să se termine odată cu această problemă delicată a fotbalului românesc: Universitatea Craiova. Să fie provocat publicul Olteniei să-şi iasă din fire şi să comită gesturi imprudente, pentru ca faptele să se judece numai de la consecinţe încolo, nu de la fapte! Simpla retrogradare a Craiovei din prima în a doua divizie nu ajunge. Trebuie otrăvite rădăcinile, trebuie infestate fântânile, trebuie încăieraţi oltenii între ei, Mititelu cu Solomon, Cămătaru cu Balaci, Doljul cu Gorjul, toţi cu toţi, iar ce mai rămâne să treacă sub comanda ministerelor strâmbe din statul de drept!

Concomitent, să fie deposedaţi de încă 6 puncte timişorenii, pentru că poartă ciorapi negri şi pijamale în dungi! Ce vor aceşti timişoreni să sugereze? Să fie obligaţi să joace meciurile următoare cu paltoane pe ei şi cu bocanci puşi invers. Că şi Timişoara s-a obrăznicit! şi era cât pe-aci să câştige campionatul!

Urmărită, umilită, persecutată şi dezmembrată în perioada socialistă, când oamenii de la Dinamo şantajau, iar cei de la Steaua încorporau, de oriunde, pe cine voiau şi când voiau, şantajată de purtătorii de arcan şi de anchetatorii feroci, în toate timpurile, singură, astăzi, în epoca feudalistă, când puterea politică e aghezmuită cu puterea banului, Universitatea Craiova ar trebui apărată de toţi oamenii morali din această ţară şi opusă deschis dominanţei abjecte a importurilor cu orice preţ, de defectele cărora se resimte întregul nostru sport. Copiii Craiovei - fie că sunt nativi doljeni sau nu ­ demonstrează că şi copiii Moldovei, şi copiii Maramureşului, şi copiii Ardealului, şi copiii Dobrogei, şi copiii Munteniei, ar avea ceva important de spus în această târzie încercare de redeşteptare naţională. FRF face o nouă diversiune, vrând să condamne Craiova la moarte, în loc să-şi ia putregaiul în braţe şi să plece!

Pe de altă parte, cred că nu e cel mai potrivit lucru cu putinţă ca în primă epocă de sărăcie, nevoi, necazuri ale oamenilor, FRF să încerce din nou răbdarea românilor. S-ar putea ca oltenii să-şi iasă din fire.