Funeraliile lui Stalin

Dispunem de amintirile a doi oficiali români care s-au aflat în ziua fune­raliilor lui Stalin la Mos­cova. Alexandru Bâr­lă­deanu, în calitate de mi­nistru al Comerţului Exterior, era atunci cu treburi la Moscova, iar Sorin Toma, redactor-şef al Scînteii, a făcut parte din delegaţia oficială.

Dispunem de amintirile a doi oficiali români care s-au aflat în ziua fune­raliilor lui Stalin la Mos­cova. Alexandru Bâr­lă­deanu, în calitate de mi­nistru al Comerţului Exterior, era atunci cu treburi la Moscova, iar Sorin Toma, redactor-şef al Scînteii, a făcut parte din delegaţia oficială.

Ambii martori redau aceeaşi versiune a incertitudinilor. Oamenii erau convinşi că vor urma mari schimbări, dar nu ştiau în ce direcţie. În martie 1953, nici unul nu ar fi îndrăznit să pună la îndoială, cu voce tare, “genialitatea lui Stalin”. Abia în 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, “raportul secret” al lui Hruşciov deschide “cutia Pandorei” în lagărul socialist.

“Mulţimea era isterizată”

În convorbirile ce le-am avut cu Alexandru Bârlădeanu (reeditate recent de Editura “Compania”, împreună cu dialogurile cu I.Gh. Maurer şi C. Mănescu, în volumul “Partea lor de adevăr”), se află şi următorul dialog:

Citește pe Antena3.ro

Imagini fără precedent cu suprafața Soarelui, la cea mai înaltă rezoluție de până acum: „Arată în detaliu frumusețea câmpului magnetic”

“Cum aţi primit vestea morţii lui Stalin?

Alexandru Bârlădeanu: Întâmplarea a făcut să asist la funeraliile lui Stalin împreună cu Maurer. Maurer lucra la o instituţie ce răspundea de răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice, eu cu treburile mele de comerţ exterior. Ne aflam, din întâmplare, amândoi la Moscova. Anunţarea bolii şi a morţii lui Stalin ne-au surprins în acelaşi hotel. Am fost şi în garda de onoare de la sicriul lui Stalin, împreună cu membrii ambasadei noastre din Moscova. Am fost de faţă când s-au ţinut în Piaţa Roşie cele trei cuvântări de către Molotov, Malenkov şi Hruşciov. Şi moartea lui Stalin, şi moartea lui Dej m-au găsit împreună cu Maurer.

Care au fost reacţiile mulţimii?

Pe Dej aveam impresia că lumea îl regreta sincer. La Bucureşti lumea era mai liniştită şi mai îndurerată, la Moscova, mulţimea era isterizată. Au fost mulţi morţi. Oamenii s-au călcat în picioare din cauza aglomeraţiei. Sentimentul de zăpăceală venea şi din aceea că nu ştiai ce va urma. Nu eram bucuros nici eu, nici Maurer, ci îngrijoraţi.

În ce fel l-a surprins pe Dej moartea lui Stalin – pozitiv sau negativ?

Faţă de Stalin era evident că avea frică. Desi­gur, avusese nevoie de aprobarea acestuia ca să-i elimine pe ceilalţi. Cum a discutat el între patru ochi cu Stalin despre Ana Pauker nu am cum să ştiu. Dar aşa s-a întâmplat. Ulterior a povestit Apostol că, fiind la masă, la Stalin, acesta a spus vorbind despre Ana: “Voi aţi tărăgănat-o atât cu ea. La noi am fi teminat mult mai devreme” – şi aici Stalin a făcut gestul împuşcării în cap. Atunci a avut Miron acea intervenţie în care l-a numit pe Dej “sentimentalnâi celovek” (om sentimental, n.n.).

(...) De remarcat că şi Ana (Pauker) este elibe­rată din închisoare, în urma morţii lui Stalin. Când Moghioroş i-a adus la cunoştinţă moartea lui Stalin, Ana a început să plângă. Moghioroş a tre­zit-o la realitate cu replica: «Dacă Stalin ar fi trăit, tu erai moartă!»

În orice caz, cât a trăit Stalin, Dej s-a simţit şi el ameninţat. Putea oricând intra în rând cu Tito, Rajk sau Kostov, ca naţionalist. După cum s-a văzut, nu era greu să ai mari neplăceri. Dimpotrivă, foarte uşor. Uşor a fost şi pentru Kostov, din conducerea partidului bulgar să ajungă, din nimic, la execuţie. Cam tot aşa se afla la o şedinţă la Stalin, cum mergeam noi. Kostov avea nişte ochelari cu lentile foarte groase şi Stalin, vorbind şi plimbându-se prin cabinet, s-a apropiat de Kostov, i-a smuls ochelarii de pe nas şi i s-a adresat: «De ce te ascunzi după ochelari? Ai gânduri duşmănoase» (...) şi de aici a început persecuţia lui Kostov, mergând până la executarea lui.

Ce măsuri politice s-au adoptat în Ro­mânia, după moartea lui Stalin?

România şi celelalte ţări din lagăr au conti­nuat să copieze ceea ce se întâmpla în URSS. (...) După moartea lui Stalin au fost închise Canalul, lagărele de muncă iar consilierii sovietici au putut fi trimişi acasă.”

De gardă la catafalc

În amintirile publicate la Editura Compania în 2004 (“Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist”), Sorin Toma povesteşte şi participarea sa la ceremonia despărţirii de Stalin. Reproducem câteva dintre impresiile sale de la faţa locului: “Moartea lui Stalin a fost percepută în lumea comunistă – care atunci, în 1953, cuprindea o treime din popu­laţia globului – ca un cataclism de proporţii gigantice. Pentru mulţi, ea era aproape de neînţeles. Cum a putut să dispară El, Conducătorul, Prietenul, învăţătorul proletariatului mondial, al poporului sovietic şi al popoarelor din ţările de democraţie populară? Cum va fi fără el?

În una şi aceeaşi familie, unii erau sincer îndu­reraţi. Alţii, dimpotrivă, răsuflau uşuraţi. Perso­nal – nu văd de ce aş ascunde –, eram foarte impresionat. S-a format o delegaţie de partid şi de stat, în frunte cu Dej şi cu Groza, care avea să participe la funeralii. Mi-i amintesc, printre alţii, pe Chivu, Apostol, Bodnăraş, Miron şi Ceauşescu. Am fost anunţat că şi eu voi face parte din delegaţie. La Moscova am fost cazaţi într-un hotel si­tuat foarte aproape de Sala Coloanelor, unde avea să fie expus corpul lui Stalin, aşa încât drumul până acolo l-am făcut pe jos. Un popor imens se îndrepta spre aceeaşi sală ca să-şi ia rămas bun de la marele cârmuitor. Străzile erau barate de mari camioane militare, aşezate «bot la bot», care lăsau liberă o trecere îngustă, cât să pătrundă o persoană, cel mult două. Delegaţiei noastre i s-a acordat cinstea de a face de gardă lângă catafalc de două ori, la un interval de şase ore.

O mulţime fără sfârşit se perinda prin faţa catafalcului: bărbaţi, femei, militari, elevi. Mulţi, mai ales dintre femei, lăcrimau. După înmor­mântare, se vorbea că la unele puncte de trecere din barajele amintite se adunaseră cu timpul mulţimi atât de mari, încât forţele de ordine obişnuite nu le mai putuseră ţine piept şi făcuseră apel la miliţia călare. Mult mai târziu, dintr-un roman al unei scrii­toare sovietice am aflat ce se petrecuse de fapt. Ea scotea în evidenţă contrastul dintre atmosfera de calmă gravitate a solemnităţii de bun rămas din Sala Coloanelor şi sălbăticia scenelor ce se desfăşurau pe străzi, unde poliţia călare călca, lovea, strivea, zdrobea sub copitele cailor pe cetăţenii veniţi să aducă celui decedat un ultim omagiu. În acest oribil constrast scriitoarea vedea un simbol al epocii care se încheia. (...)

Funeraliile au fost, desigur, impunătoare, dar au avut un caracter rece, strict oficial, ca şi cu­vân­tările rostite de la tribuna de pe mausoleul din Piaţa Roşie. S-au ţinut trei cuvântări. Singurul vorbitor în glasul că­ruia s-a simţit o autentică emoţie a fost Molotov. (...) Primii doi vorbitori au fost Ma­len­kov şi Beria: faptul că Malenkov, cel mai tânăr, vor­bea primul nu era o surpriză – se putea presu­pune că însuşi Stalin văzuse în el un posibil suc­cesor. Senzaţională a fost însă prezenţa, în acest cerc atât de restrâns, a lui Be­ria, temutul şef al organelor de represiune. (...) Asistasem la un spectacol menit să pregătească opinia publică internă şi externă pentru mari schimbări în conducere şi, probabil, în politica sovietică. Ce schimbări? În ce sens? Nu puţini plecau de la această solemnitate cu un sentiment de incertitudine.”

Precauţiile lui Dej

O întâmplare cu tâlc povesteşte Sorin Toma:

“La hotel, Dej ne-a luat la o parte pe Miron Constantinescu şi pe mine şi ne-a spus să întocmim punctajul unei scurte cuvântări pe care el urma s-o ţină la întoarcere, pe aeroport. Ne-a sugerat să ne gândim la cuvântarea-jurământ rostită de Stalin în 1924,

lângă sicriul lui Lenin. Ne-am gândit, ne-am sfătuit şi, în avion, i-am prezentat punctajul. Dej a citit hârtia noastră şi a stat câteva clipe pe gânduri. Apoi, adresându-se şi celorlalţi a spus:«...Nu e rău. Dar cred că e preferabil fără cuvântare. Ce ziceţi?»

Atunci m-am întrebat de ce oare se răzgândise. Mai târziu am înţeles. Finul simţ politic al lui Dej îi spusese: «Nu e momentul să te repezi. Aşteaptă». Evoluţia evenimentelor a justificat această prudenţă. Începea o perioadă de tranziţie.”