Îşi umplu timpul nesfârşit cu poze decupate şi cuvinte copiate din reviste, fraze întregi în care efortul creator se materializează în greşeli de exprimare. Lipesc toată colecţia de gânduri pe care le-au adunat timp de o lună, gânduri mai mult ale altora decât ale lor, pe foi albe de hârtie. Astfel, pe piaţa minusculă a închisorii Jilava apare un nou număr din revista “Globus” a secţiei I, cu regim semideschis.
Am ajuns la Penitenciarul Jilava în căutare de deţinuţi-poeţi şi am găsit deţinuţi-plagiatori; un termen exagerat pe care îl foloseşte Florin Nedelcu, bibliotecarul care ne-a explicat că, aşa cum melodiile seamănă între ele, şi poeziile beneficiază uneori de aceeaşi calitate. Seamănă atât de bine între ele, încât de fapt sunt una şi aceeaşi, numai că una e scrisă cu litere de tipar într-o carte, iar alta e copiată de mână în revista închisorii.
HOŢUL DE MAŞINI
“Abia m-apuc să scriu şi-odată tresar!/ La uşă prin noapte, un sunet bizar/
Ascult şi mă-ncearcă un val de fiori;/ Mi-aduc aminte de negre-nchisori.//...
Intrând triumfalnic abia mă privesc/ mai ştiu eu ce dracu’ de mine gândesc?/ Şi-i
văd nu prea grabnici în ceea ce vor.../ Doar ştiu că de-acuma-s în mâinile lor.”
După ultima strofă a poeziei ce poartă titlul “Cu mâna pe condei şi ochii la uşă”, urmează
semnătura înflorită: Bâtcă Daniel Marius. Daniel are 24 de ani, a furat o Dacie
într-o seară “doar pentru o plimbare”, poliţiştii l-au prins imediat şi aşa a
ajuns să primească o pedeapsă de trei ani pe care a început să o ispăşească
acum vreun an jumate. Mărturiseşte că are o pasiune de nestăvilit pentru
sistemele electronice de securitate, dar mai ales pentru maşini şi şofat,
pasiune pe care nu şi-o poate reprima nici când i se suspendă permisul. În
mintea lui există însă o scuză pentru asta: destinul a vrut ca el să vadă
lumina zilei într-un taxi. Profunzimea de care dă dovadă în versurile mai
sus-citate devine diafană când, într-un târziu, înţeleg că pentru băiat “a
scrie poezii” e echivalent cu a “transcrie poezii”.
UN GEST “NOBIL”
“Un vecin care a fost deţinut politic avea o carte pe care
mi-a făcut-o cadou; e o carte cu poezii despre cum a trăit el prin puşcării, cum
era bătut, ce mâncare primea.” George Zamfir, cum spune băiatul că îl cheamă pe
vecin, i-a dat cartea acum cinci-şase ani şi acum, când tema ei a devenit de
actualitate pentru Daniel, i-a cerut mamei să i-o aducă la închisoare. “Aici nu
prea ai multe de făcut ca să-ţi ocupi timpul. Mă plictiseam la tot felul de
activităţi, iar un prieten din cameră mi-a propus să scriu nişte rezumate
pentru revista secţiei noastre. Când am început să scriu la revistă, m-am gîndit să scriu şi poezii.” Povesteşte că a încercat de
mai multe ori să compună şi el versuri: “N-a ieşit, pentru că n-am avut inspiraţie”.
Şi totuşi, Daniel are o operă, realizată, e adevărat, în proporţie de 70 %: “Scriu
acolo despre viaţa mea, începând cu vârsta de 15 ani, când am început să umblu
cu un anturaj şi să nu-mi ascult părinţii. Am vrut să o public şi să se dea
prin şcoli, să vadă elevii şi să nu repete greşelile mele”. Un gest nobil. Am
vrut să citesc şi eu cartea, iar Daniel mi-a spus că e la sora lui şi, ezitând
o clipă, mi-a dictat numărul ei de telefon. “Debitează! El ştie măcar să scrie?
Vă rog să mă credeţi că n-a scris nimic!”, ne-a spus sora, şi astfel, pe lângă
plagiat, “poetul” de la Jilava a dovedit că pentru o secundă de celebritate e capabil şi de-o mică înşelătorie.
AUTORUL ANONIM
“Pentru aceste activităţi, se fac propuneri ca ei să
primească pachete suplimentare sau alte recompense. Dar ei simt şi nevoia de
recunoaştere şi vor să iasă din anonimat; prin faptul că fac revista asta le
creşte stima de sine”, spune Cristina Păduraru, purtătorul de cuvânt al Penitenciarului
Jilava. Totuşi, în afară de Daniel, ceilalţi doi deţinuţi care mi-au povestit
despre munca lor la revistă au refuzat să îşi dea numele şi să se lase
fotografiaţi. Am înţeles motivul pentru care C. a preferat să fie de această
dată autorul anonim: ajuns la închisoare dintr-o “copilărie, o prostie: a fost
o bătaie de stradă şi de aici până la tâlhărie nu a mai fost decât un pas”,
le-a spus apoi tuturor prietenilor că e în străinătate. Numai părinţii săi ştiu
că “străinătatea” se află la numai câţiva kilometri sud de Bucureşti.
ÎNTÂLNIREA CU OSHO
B. are 32 de ani şi, în urma unei întâmplări – “Am bătut pe
cineva şi acea persoană a murit” – a ajuns în Penitenciarul Jilava, unde stă de
opt ani. Speră ca după vreo doi ani jumate să se libereze şi apoi să plece din ţară,
pentru că “România, la ora actuală, este o ţară
străină pentru mulţi dintre noi”. El citeşte în special literatură ezoterică, gen
spre care l-a împins mama lui.
“Am început cu ezoterismul occidental; am citit Eliade şi Noica.” Poeţi? “Da, dar vorbim aici de poezii care au ceva de transmis. De exemplu, Eminescu transmite o anumită stare.” Pentru el, scrisul e “un mod de a te elibera psihic; rar îi interesează pe alţii ce scrii”. B. a descoperit în închisoare o “persoană”, un guru indian. “Osho. Vorbesc de persoană, pentru că el nu a scris nimic, dar a susţinut conferinţe şi au scris alţii. El m-a făcut să mă schimb total. Gândeam ca un om normal; nu mă gândeam niciodată la nemurirea sufletului. Mi-am dat seama că nu ne preocupă decât lucrurile foarte mici, iar că ceea ce e important ne sperie şi preferăm să ne ascundem.”
Nici el nu crede că va continua să scrie odată ieşit din închisoare; vor rămâne în urma lui teancuri de reviste “Globus”, pagini albe de hîrtie umplute cu scrisul său de mână, colorate cu markere şi fotografii decupate din reviste, mici “oracole” ce răspândesc puţină speranţă în secundele moarte ale celor ce îşi duc traiul, pentru o vreme, în claustrare.
“Pentru aceste activităţi, se fac propuneri ca ei să
primească pachete suplimentare sau alte recompense. Dar ei simt şi nevoia de
recunoaştere şi vor să iasă din anonimat; prin faptul că fac revista asta le
creşte stima de sine”
Cristina Păduraru, purtătorul de cuvânt al Penitenciarului
Jilava
“Calmează-te, să nu faci «Poc!»“
C. a stat un an în Penitenciar şi mai are de stat încă vreun an, iar când nu e la muncă, la făcut curăţenie la Palatul de Justiţie, scrie “articole mai diversificate, despre problemele de zi cu zi care apar”. Îşi alege o temă pe care o dezbate cu educatoarea, se documentează urmând sugestiile ei, se consultă şi cu Daniel Bâtcă, redactorul-şef, apoi se pune pe scris. “Am gustat un pic din munca de jurnalist şi am văzut că nu e aşa uşor. Scriind, am învăţat să pun ideile cap la cap”, mărturiseşte bărbatul de 30 de ani care a urmat un liceu industrial, dar şi vreo doi ani la o facultate particulară de drept. El îşi alege rar pentru articolele lui teme de ştiinţă, nu pentru că nu ar vrea acest lucru, ci pentru că publicul lui ţintă, ceilalţi deţinuţi, nu ar aprecia prea tare acest gen. Mai interesante sunt pentru cititori sfaturile pentru o viaţă sănătoasă. Iată ce află ei dintr-un articol numit “Calmează-te să nu faci «Poc!» – O viaţă fără atacuri cerebrale”: “O alegere potrivită la vârsta de 25, 35 sau 45 de ani poate face diferenţa atunci când împlineşti 60, 70 sau 80 de ani. Tocmai deaceia vă prezentăm strategii de luptă împotriva atacurile cerebrale.” Strategiile sunt: “1) Consumă Anticoagulant Natural; 2) Renunţă la Băuturi carbogazoase; 3) Trage aier în piept şi numără până la 10”. C. nu crede că va continua să scrie după ce va ieşi din închisoare: “Principala mea problemă, când ies, va fi să mă integrez în societate şi să înţeleg ce se întâmplă pe lumea asta. E adevărat că aici avem acces la ziare, dar nu poţi vedea relitatea sută la sută din ziare şi de la televizor”. El a prins şi gustul lecturii tot în puşcărie: “Înainte nu citeam, pentru că lucram într-un mediu care nu avea legătură cu asta. Eram agent de ordine publică; timpul liber era limitat şi nici nu era interesul. Aici citesc cam tot ce îmi cade în mână, dar mai ales romane poliţiste”.