Grănicerii români, "anesteziaţi" cu whisky şi Marlboro

Spiritul Phoenix – supravieţuitor în ciuda cenzurii, conflictelor interne sau vechilor ranchiune

După ce a reuşit să strângă şuruburile la adăpostul cărora aveau să fie formaţia Phoenix şi gravida, cărora le-a dat câte un Valium pentru a fi sigur că vor rămâne calmi în orele care urmau, Covaci s-a pregătit pentru înfruntarea cu grănicerii români. Se făcuse deja 10 seara. "Am coborât. Şeful Vămii: Covaci?! Te vom per­ch­eziţiona la chiloţi, scoate tot! Zic: Scoateţi voi! Se duce unul cu Ka­laş­ni­kov, deschide uşa la camion, până sus erau numai boxe. Se certau între ei care să aducă o macara. Eu am luat un cârnat, o bucată de pită şi mân­cam. I-am dat la un soldat o bucată de cârnat, la altul altă bucată, am scos damigeana să tragă şi o gură de vin. S-a încins un chef acolo!

Aveam pentru şeful Vămii o pungă cu whiskey, o pungă cu Marlboro. Zic: Nene, asta e. Acuma plec. Stăteau soldaţii pe boxe şi cântau. Ţăndărică mi-a po­ves­tit că unul stătea pe boxa lui şi dă­dea cu piciorul exact în dreptul ca­pului, de nu mai ştia unde să-şi pună capul. La un moment dat, şeful Vămii s-a săturat, când a văzut că nu-i mai dau nimica. A început să urle: «În viaţa ta nu mai treci pe aici! Cară-te, să nu te mai prind vreodată pe aici!». Am zis: «Nu se poate, îmi reuşeşte!». Pusesem camionul de-a curmezişul, pentru că dacă ne prindeau, voiam să-l arunc în lacul de acumulare, cu noi înăuntru cu tot. Băieţii habar n-aveau că voiam să-i omor, dar eu am zis că e mai bine aşa decât să ne împuşte grănicerii dacă ne prind."

În boxe, bucuria succesului a fost trăită pe muteşte, spune Kappl: "Auzind acestea, mi-a căzut nu o piatră, ci un munte întreg de pe inimă. Covaci a trântit uşile din spate ale maşinii, după care se auzeau paşi care se-ndepărtau de maşină. S-a făcut dintr-o dată o linişte de mor­mânt. Nu auzeam nimic în afară de paşii monotoni ai unui grănicer care patrula în apropierea maşinii noastre. Trecuseră deja cam cel puţin vreo două ore şi jumătate de când ne aflam în boxe şi deşi eram într-o poziţie yo­ga, începuseră să-mi amorţească uşor picioarele. Şedeam cu capul pe ge­nunchi şi cu corpul întors pe-o parte pentru că altfel n-aş fi încăput în boxă.
Mi s-a părut o veşnicie până la auzul celor două bătăi în caroserie care împărtăşeau reuşita acţiunii vamale. Cei doi s-au urcat în maşină, au trântit uşile, Alex a pornit motorul şi-am luat-o din nou din loc.
Nu-mi venea să cred. Îmi venea să strig de bucurie. Cred că şi ceilalţi aveau aceleaşi simţăminte ca şi mine. Dar ne abţineam, pentru că ştiam că la următoarea oprire la frontiera iugoslavă ni se putea spulbera bucuria dacă am fi fost descoperiţi de grăniceri, pentru că în acea vreme iugoslavii trimiteau refugiaţii români înapoi în ţară."


SERBIA, RAIUL EVADAŢILOR
După graniţa de la Orşova urma frontiera iugoslavă. Acelaşi risc, aceleaşi emoţii. Nicu Covaci povesteşte: "Era vreo 4 dimineaţa când am ieşit din România. La sârbi am găsit bariera închisă. Începuse să se lase ceaţa uşor. Nu era nici un soldat, era întuneric în vamă. M-am dus, am dat cu pumnii în geamuri şi în sfârşit a ieşit unul înjurând de mamă: «Ce e?». «Trebuie să plec repede, că mă grăbesc.» Mi-era teamă că încep ăia să urle în boxe. «Ce ai în camion?» «Instrumente». Mi-a aruncat nişte formulare să le completez. M-am chinuit să completez corect, cu seriile de la muntele ăla de instalaţii. Ziceam: «Dacă ăştia caută şi găsesc o greşeală, după aia încep să mă caute ca lumea». Iar bat în geam, iar îl scot pe ăla să vadă lista, iar iese cu înjurături. Când deschide uşa şi vede numai boxe, a luat nişte ceară roşie, a pus nişte sigilii şi ştampile, a fluie­rat, a venit un soldat care a deschis bariera şi am tăiat-o. Am stat în vamă la sârbi cam până pe la 5 jumate".

Odată intraţi în Iugoslavia, Covaci şi şoferul Alex n-au mai avut decât un lucru de făcut: să gonească printre munţi către graniţa austriacă, şi momentul eliberării. După câ­teva ore de viteză maximă, Covaci a crezut de cuviinţă că a venit momentul ca şi colegii săi să respire aerul de dincolo de graniţă: "Mer­geam prin munţii ăia cu viteză aproape maximă. La un moment dat, văd un vârf de munte cu trei brazi, de după care începea să iasă soarele. Era vreo 6 dimineaţa. M-am oprit şi am început să-i scot pe ăştia unul câte unul. «Unde suntem? Unde suntem?» «În rai sunteţi!»".

Kappl derulează înapoi şi el cu uşurinţă timpul: "În sfârşit am putut să ieşim din boxele care ne făceau impresia că se micşoraseră între timp. Eram parcă anchilozaţi şi aveam senzaţia că nu ne mai putem îndrepta trupul din poziţia pe care o abordasem în boxe. Afară se făcuse lumină. Era o zi minunată. Cerul era de un albastru nemaivăzut. Ne aflam pe vârful unui deal, la marginea unei păduri şi eram înconjuraţi de nori. Aveam impresia că ne aflăm pe o insulă înconjurată de spumă".


ŢĂNDĂRICĂ, ÎNVINS DE CLAUSTRO­FOBIE
După ce au simţit gustul de ciocolată şi fericire, au intrat la loc în boxe. Mai aveau de trecut un hop: vama aus­triacă, motiv pentru încă o rundă de luptă cu propriii nervi pentru Co­vaci, dar şi pentru Ovidiu Lipan Ţăn­dă­rică, aşa cum povesteşte Kappl: "După vreo 30 de minute de mers, îl apucă pe Ovidiu claustrofobia şi începe să urle şi să ţipe ca din gură de aspidă: «Daţi-mi drumul, nu mai pot, daţi-mi drumul!».
Îmi închipuiam că era îngrozitor pentru Ovidiu, dar din păcate nu-l pu­team ajuta oricât mi-aş fi dorit-o. Cei doi din faţă nu puteau să audă strigătele lui în timpul mersului. De-abia când s-a oprit maşina la parca­rea stabilită pentru întâlnirea cu soţul femeii care ne-nsoţea au putut cei doi să audă strigătele disperate ale lui Ovidiu, care între timp deveniseră adevărate răcnete". Într-un moment de noroc, toboşarul a fost auzit din faţă de Covaci, care l-a şi eliberat, după care s-a pregătit să dea piept cu vameştii austrieci:

"Între Iugoslavia şi Austria am stat încă 30 de ore. Nu ne-au lăsat austriecii să intrăm.Ne-au făcut semn să trecem. Eram «no man's land» deja, când ne-au cerut să plătim vama la instrumente. Zic: «Ce vamă, că am plătit când le-am cum­părat şi în România». Nu ne-au lăsat. Ne-au cerut 24.000 de mărci. Am tras camionul în ţara nimănui, lângă o margine de pădure, şi m-am pus pe dat telefoane. Aveam nişte prie­teni în Germania şi pe ei i-am ru­gat să facă rost de bani. Au căutat, au găsit un marinar pe mare care avea un cont, soră-sa a luat banii din cont, a să­rit într-un BMW, a venit.

Între timp au venit grănicerii cu câini-lupi. For­maţia nu mai era în boxe, era în spa­te în camion. Nu se vedeau de boxe, dar dacă intrau cu câinii dădeau de ei. A venit câinele la mine, am luat un cârnat şi i l-am băgat în gură. Ce bă­taie a luat! Au plecat ăia înjurând. S-au dus. Băieţii tremurau de frig, iar pe nemţoaică au mai apucat-o şi du­rerile facerii. I-am scos în Austria pe jos prin pădure, m-am întors în vamă, a venit femeia cu banii, am plătit şi am plecat. I-am găsit în Austria la un han: «No, Covaci, ai venit şi tu?»".


EPILOGUL LUI KAPPL
La 33 de ani de la fugă, Iosef Kappl face un bilanţ amar al decizii­lor luate atunci. Încă marcat de de­za­mă­girile din Germania, în care Phoe­nix în loc să spargă piaţa s-a lăsat fărâmiţat de lipsuri şi orgolii, basistul are o concluzie simplă: "Cu cât trecea timpul şi cu cât înaintam mai mult spre ţelul propus, cu atât deveneam mai trist la gândul despărţirii de cei dragi, la gândul pierderii valorilor lăsate în urmă, fiind nevoit de a părăsi ţara în culmea succesului. De-abia mai târziu mi-am dat seama că de fapt evadarea a însemnat sfârşitul.
Din tot ce-a fost a rămas doar le­genda".


BANICIU, 18 ORE FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU SECURITATEA
Era 2 iunie, iar România începuse deja să simtă unda de şoc a cutremu­ru­­lui cultural din 1977: fuga Phoeni­xi­­lor, misiunea imposibilă îndeplini­tă de Covaci şi formaţia.
Pentru Mircea Baniciu, cel rămas în Timişoara, ziua avea să-şi anunţe tensiunea încă de dimineaţă. "Eram în bermude, îmi făceam cafeaua când a ciocănit cineva la uşă. Erau doi în civil. Îi vedeam pe vecini bucuroşi că în sfârşit m-au umflat şi scapă de mine: n-o să mai vină nici o gagicuţă, nici un golan, nici o vodcă n-o să se mai bea la el în casă. M-au luat: «Haideţi, veniţi cu noi, nu e nevoie să vă îmbrăcaţi, că vă aducem noi cu maşina înapoi». Eram în papuci de casă, bermude şi maiou.

M-au dus la Securitate în beci, la interogatoriu." Solistul are şi acum proaspăt în memorie peisajul sinistru al beciului: "Aveau nişte geamuri sus cu gratii. Era un birou cu dulap de fier şi două scaune. M-au lăsat vreo oră să stau aşa să mă coc, la fezandat. Apoi, au început joaca: unul cald, unul rece. Ăla cald mă întreba: «Ştii ceva de ăştia, cum au plecat?». Apoi venea ăla rece: «A spus ceva?». «Nu.» «Mă, futu-te, să te fut, băga-mi-aş, vezi că nu ieşi de aci viu! Scrie ce ştii!» Ce să scriu, când nu ştiam nimic? Am scris că i-am văzut ultima oară atunci, că m-am despărţit de ei atunci. Când au început cu ame­ninţările şi înjurăturile, m-am căcat pe mine. Aşa să scrieţi, că m-am căcat pe mine".

În orele care au urmat, Baniciu spune că n-a făcut decât să repete, de sute de ori, ceea ce nu ştiuse niciodată. "Cred că n-am scris atâta în 10 examene pe care le-am zis. De nu ştiu câte ori acelaşi lucru. Cred că de o sută de ori. Începuseră cu miştouri: «Ce scris ai, domnu' architect». Toată chestia asta s-a întâmplat de la 10 dimineaţa până a doua zi dimineaţa, pe la 3 jumate-4. Timp în care mi-au dat o cafea şi o ţigară Amiral şi vreo trei pahare de apă.

Îmi ghiorţăiau maţele de foame. La un moment dat mă umflase plânsul. Dar am zis: «Hai, futu-vă muma în cur de nenorociţi!». Până la urmă, văzând că nu scot nimic de la mine, au zis: «Auzi, mă, în morţii mă-tii! Ieşi şi du-te acasă». În papuci, la ora 3 jumate-patru şi în maieu. Asta a fost povestea".