Greviştii foamei din "Golania"

Au flămânzit pentru punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara

Puşi în faţa lipsei de dialog a auto­rităţilor, unii dintre manifestanţii din Piaţa Universităţii au recurs la forma cea mai dură de protest: greva foamei.

Dincolo de imaginea de festival cultural nonstop, mitingul-maraton din Piaţa Universităţii a avut, mai mult sau mai puţin explicit, şi un ca­racter politic. Iar asta în condiţiile în care liderii "Golaniei" afirmau totuşi că protestul lor nu este îndreptat contra vreunui partid sau a unei persoane anume. Susţinerea perseverentă a punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara şi teama aproape obsesivă  faţă de "neocomunism" au fost două dintre faţetele politice ale fenomenului. Iar în aceste condiţii, refuzul constant al autorităţilor de a intra într-un dialog real cu reprezentanţii manifestanţilor nu a îmbunătăţit cu absolut nimic situaţia şi a dus doar la ra­dicalizarea formelor de protest. Iar de aici până la greva foamei nu a mai existat decât un pas. Care a şi fost făcut la 30 aprilie 1990, zi în care 14 ma­nifestanţi, atât bucureşteni cât şi "Golani" veniţi din provincie, s-au prezentat la camera de gardă a Spitalului Colţea, unde au anunţat că intră în refuz total de hrană.

Atunci, primii grevişti ai foamei au fost Dumitru Dincă, Beatrice Andrei, Dumitru Sion, Anton Cătălin Burcea, Claudia Zaharia, Carmen Rădulescu, Viorel Popa, Hereş Gheorghe, Victor Dumitrescu, Marius Borza, Dan Nedelescu, Ştefan V. Popa, Adrian Duimovici şi Nicolae Bucşenescu. Apoi, în noaptea de 4 mai 1990, în Piaţa Universităţii erau deja 56 de grevişti ai foamei. În zilele care au urmat, numărul lor s-a ridicat la peste 70. Iar de atunci şi până în ultima zi a "Golaniei", ei au fost o prezenţă constantă în "Zona liberă de neocomunism".

Chestionaţi de reporterii unui ziar bucureştean care le era favorabil, câţiva dintre greviştii foamei au declarat că recurg la această formă extremă de protest mai ales pentru că doresc introducerea în textul Legii electorale a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. O altă cerere a lor s-a referit la o mass-media obiectivă, concret, la înfiin­ţarea unei televiziuni libere. Unul dintre ei a susţinut însă şi că guvernele occidentale ar trebui să impună României un boicot economic, pentru că, în loc să ajungă la populaţie, ajutoarele umanitare trimise din Vest au fost utilizate mai ales de reprezentanţii Puterii de la Bucureşti.

Încă de la început, Ion Iliescu i-a catalogat pe manifestanţii din Piaţa Universităţii drept "golani". Ceva mai târziu, el a recunoscut că a fost un termen nepotrivit pe care a şi susţinut că îl regretă. Dar asta nu a însemnat că autorităţile au comunicat vreodată în mod real cu oamenii de acolo.

La 12 mai 1990, purtătorul de cuvânt al CPUN a comunicat oficial că o delegaţie parlamentară a aşteptat, timp de 45 de minute, începerea unui dialog cu reprezentanţii Pieţei Universităţii, dar că aceştia nu s-au prezentat la tratative. La rândul său, Constantin Ticu Dumitrescu, purtătorul de cuvânt al celor din Piaţă, a declarat că întâlnirea nu a avut loc din cauză că nu s-a ajuns la nici o înţelegere cu privire la locul, ora şi condiţiile de desfăşurare a întâlnirii.

Apoi, la 14 mai, a avut loc ultima şedinţă a CPUN înaintea alegerilor din acel an. Atunci, la capitolul "Di­verse", acelaşi Ion Iliescu a stabilit com­ponenţa delegaţiei CPUN care urma să dialogheze cu  reprezentanţii manifestanţilor, subliniind, în acelaşi timp, caracterul nedemocratic, chiar ceauşist al punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara.

Iar în ceea ce-i priveşte strict pe gre­viştii foamei, lipsa de comunicare a fost chiar şi mai accentuată. Conform uzanţelor internaţionale, a­tunci când fie chiar şi o singură persoană de­clară că intră în greva foamei, starea sănătăţii sale trebuie atent monitorizată de personal specializat. Iar în Piaţa Universităţii au fost câteva zeci.

Cu toate acestea, Crucea Roşie din România a refuzat, încă de la început, să le acorde asistenţă me­dicală obligatorie în astfel de situaţii. Prestaţia oficială a fost totuşi înlocuită de medici care s-au prezentat şi au lucrat acolo benevol. Primul dintre aceştia a fost dr. Lucaci Alexici, de la Spitalul de Urgenţă. Ulterior, acestuia i se vor alătura mai mulţi colegi, inclusiv un grup de la Medecines de France.

Puşi în faţa indiferenţei au­torităţilor române, la o zi după ultima şedinţă a CPUN din 14 mai, li­derii demonstranţilor au cerut protecţia ONU şi asistenţa Crucii Roşii Internaţionale pentru greviştii foamei, al căror număr trecuse de 70. Asta cu atât mai mult cu cât mulţi dintre aceştia erau afectaţi de boli mai vechi.  

Pe măsură ce numărul greviştilor foamei a crescut, pe scuarul din faţa Teatrului Naţional s-au ridicat mai multe corturi în care greviştii foamei se adăposteau atât de arşiţa soarelui din timpul zilei, cât şi de răcoarea nopţilor. Atunci, ziarele favorabile puterii au afirmat insistent că acolo ar fi adevărate focare de infecţie şi un pericol pentru sănătatea publică. Mai mult decât atât s-a spus că, pe timpul nopţii, "la corturi" ar fi avut loc nenumărate orgii puse la cale chiar de greviştii foamei. Iar asta în condiţiile în care medicii aflaţi acolo prezentau buletine de analize ce demonstrau clar că, zile la rând, greviştii chiar nu mâncau nimic. Totuşi, acele zvonuri conţineau şi o anumită doză de adevăr. De fapt, în spatele lor se ascundea o diversiune pusă la cale special pentru ca întregul fenomen să poată fi aruncat în derizoriu. Prosti­tuatele, care existaseră şi pe timpul regimului comunist, începuseră deja să se mişte liber prin tot oraşul. Iar unele dintre ele, ajunse chiar şi prin acea zonă, îşi serveau "clientela" la adăpostul boscheţilor din faţa Teatrului Naţional. Iar asta chiar sub ochii poliţiştilor, care le lăsau să-şi vadă de "afaceri", exact pentru ca întreaga zonă să poată astfel fi discreditată. Cum, din acelaşi motiv, bişniţarii şi hoţii de buzunare erau şi ei lăsaţi să-şi facă de cap acolo.

Alegerile din "Duminica orbului", câştigate la un "scor" zdrobitor de FSN, au demonstrat clar că electoratul român nu a dat nici două parale pe punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. De altfel, la scurt timp după alegeri, Liga Studenţilor a anunţat că se retrage din Piaţa Universităţii. Iar o dată cu plecarea unuia dintre principalii organizatori, între­gul fenomen a început să degenereze. Singurii care au rămas, în mod constant, "pe baricade" au fost greviştii foamei. Dar tot ceea ce mai cereau ei, la fel de insistent, a fost înfiinţarea unei televiziuni independente. Lucru care avea să se şi întâmple, dar abia peste un an, când "monopolul" naţional deţinut de TVR avea să fie spart de SOTI.