Gustul amar al mărului românesc (4)

Altfel, Radu se poartă frumos cu noi, nu e unul din acei şefi care vrea cu tot dinadinsul să-i simţi prezenţa în coaste şi superioritatea. Mă rog, el e şi mai şcolit faţă de ceilalţi din echipă. A făcut un liceu de construcţii, apoi a muncit la combinatul siderurgic din Reşiţa. Avea apartament acolo, familie, fierul curgea din furnal şi el o ducea bine. Erau vremuri frumoase. Până când combinatul şi-a dat duhul, tot trecând de la unul la altul, într-o serie de privatizări fără nici un folos pentru stat. Atunci, după 18 ani de muncă, şi-a vândut apartamentul din Reşiţa şi s-a întors în Balta Arsă, în Botoşani. La pământ. Aici nu mai era ca la furnal, unde muncea şase ore, după aceea ieşea în oraş la bere, pus la cravată şi cu ceas la mână. La pământ, munceşti până intri-n el. Asta nu i-a plăcut nevestei, învăţată cu binele. Într-o noapte, a luat-o tiptil prin păpuşoi şi s-a întors în Reşiţa, la trai pe vătrai, unde s-a luat cu altul. Iar Radu a rămas singur, muncind cu ziua pe la alţii. Ori să fie şef.

El e şi suflător în fanfara satului, dar nu poate trăi din muzică fiindcă pe acolo, prin Botoşani, lumea a sărăcit de tot, nu se mai fac nunţi cu fanfară. "Acum vine unul cu un calculator în braţe, pune muzică pe CD şi gata. Calculatorul ne-a omorât pe noi, muzicanţii", zice Radu. Şi mai zice că este o victimă a societăţii. Lucrurile au mers în aşa fel în această lume tehuie, încât l-au împins până jos de tot şi nu a mai putut să se ridice decât până la genunchiul broaştei, ca şef peste o mână de zilieri.

Dacă Radu Matei se crede victimă a căderii industriei, nea Aurel Bracău, un bătrânel de 60 şi ceva de ani, spune că el e o victimă a căderii agriculturii. 25 de ani a fost mecanizator la ceapeu în comuna Curteşti, judeţul Botoşani. Era un om respectat. Când s-a desfiinţat colectivul, s-a trezit că nu mai este salariat cu banul în mână la avans şi la lichidare, devenise proprietarul unei bucăţi de pământ, jumătate de hectar, de pe care nu scotea nici mămăligă pentru câini. Copiii s-au dus pe la casele lor, toţi cinci, cu necazurile lor, şi el a rămas cu nevastă-sa, Aurelia, să se spetească muncind pe apucate pentru te miri ce. "Astă-vară, povesteşte bătrânul, am fost la sădit puieţi în Albeşti. Era cu cinci sute de mii pe zi şi cu mâncare. Am fost şi la prăşit cu ziua. Mă durea sufletul când eu prăşeam cu sapa şi trecea pe lângă mine vreun tractor".

Acum, nea Aurel şi cu tanti Valeria sunt amândoi la cules mere. Nu au găsit nimic de lucru în satul lor fiindcă a fost un an prost, nu s-a făcut mai nimic la câmp. Casa lor stă mai tot anul pustie. "N-are nimeni ce ne fura", zice bătrânul. "Un televizor şi-atât". Nevasta culege mere, el e pe tractor. Staţiunea de cercetare şi dezvoltare nu mai are decât un singur mecanizator la şase tractoare, aşa că un tractorist calificat ca Aurel Bracău e binevenit. Toate cele şase tractoare sunt vechi, unul are chiar 40 de ani, şi nici unul nu are pornire. Nea Aurel trebuie să aibă grijă, seara, să parcheze tractorul în pantă, încât dimineaţa să îl poată porni împins la vale. După ce a pornit cum-necum un tractor, acela îl trage pe altul până porneşte şi aşa se trag toate unul pe altul, ca nişte ologi care se ajută la mers, şi oamenii fac treabă aşa cu ele.

La fel se întâmplă când moare motorul la vreo rablă din asta: vine altul şi-l porneşte sau îl trage până la garaj. O dată pornit motorul nu mai este oprit până seara. Toată ziua duduie şi arde motorină, fiindcă nu se găsesc bani pentru reparaţii şi pentru baterii - de tractoare noi nici nu poate fi vorba. Aşa că săracul, ca de fiecare dată, plăteşte mai mult.
Alin Luca şi Gabriel Miron, din oraşul Botoşani, amândoi abia trecuţi de 20 de ani, spun că lor nu li s-a dat nici o şansă: "Noi am fost învinşi înainte de a începe bătălia". Au terminat o şcoală profesională şi nu au găsit un loc de muncă, asta e o raritate acum în Botoşani. Alin spune că "ăia de la de la forţele de muncă bagă pe internet un post liber pe la 4 dimineaţa şi când te duci acolo cu o oră înainte de deschidere, jobul ăla e deja luat". Au vândut bilete la bingo şi îngheţată, au încărcat camioane cu marfă.

De ferma de la Fălticeni şi de faptul că nu se găsesc muncitori la cules de mere au aflat de pe internet şi n-au mai stat pe gânduri. Mama lui Alin munceşte în Italia, dar el nu vrea să stea la banii ei. Are şi o prietenă pe care trebuie din când în când să o mai scoată în oraş la o terasă şi consideră că e ruşinos pentru un băiat, fie el şi unul cu metale înfipte în sprânceană, să nu aibă în buzunar bani măcar pentru asta. Iar Gabi e mulţumit că aici are bani de ţigări, un loc unde să pună capul şi un blid cu mâncare, lucruri greu de obţinut în Botoşani.

Iliuţă Miron, colegul meu de pat, un băiat de 17 ani, subţirel şi ruşinos ca o fată mare, se pune în rând cu Gabi şi cu Alin, adică printre cei cărora nu li s-a dat nici o şansă, dar nu se consideră un învins. E orfan. A fugit de la casa de copii în clasa a treia fiindcă, spune el, nu învăţa decât rele acolo: să fumeze - fumează şi acum -, să fure, să înjure. Nu-i plăcea acolo. Şi din clasa a treia şi până acum a muncit mereu pe unde a găsit şi s-a întreţinut singur. Îl văd zi de zi cum dă din mâini la cules, se aburcă prin rămuriş, se târăşte ca şarpele prin buruieni ca să adune merele căzute pe jos, cară găleţi, nu stă cum nu stă apa la vale.

Citește pe Antena3.ro

Imagini fără precedent cu suprafața Soarelui, la cea mai înaltă rezoluție de până acum: „Arată în detaliu frumusețea câmpului magnetic”

Şi abia în ultima zi aflu de ce se sileşte atât: acasă, casa rămasă de la părinţi, în Suceava, are o soră de 9 ani. Iliuţă şi cu fratele lui Remus, mai mare cu un an, muncesc amândoi cu ziua şi îşi cresc sora mai mică, o ţin în şcoală. Toată vara băieţii au muncit în construcţii, acum la cules de mere. Cu banii câştigaţi îşi cumpără pe iarnă alimentele de bază: fasole, cartofi, varză. Vor mai fi şi doi saci de mere: numai bine, e sănătate curată să mănânci iarna câte un măr.
Remus a răcit şi acum e acasă, dar se va întoarce când se va înzdrăveni. Fraţii vorbesc la telefon. Iliuţă e bucuros că doamna Aguriţa, inginera, tocmai i-a adus o cartelă de telefon. Dar nu are timp să sune chiar acum. Şefu' Radu strigă să înfulecăm mai repede şi să ne întoarcem în depozit la sortat.

Iar sortăm mere. Staţiunea pierde mulţi bani dacă nu sortăm bine, dacă punem mere frumoase printre alea mici. Cele de calitatea întâi pleacă din staţiune la un preţ de 1,5 lei. Ajung în magazine de trei ori mai scumpe. Iar merele mici, pentru industrie, se vând cu 30 de bani kila. Sunt preţuri în bătaie de joc, dar asta e piaţa. Merele din Fălticeni merg pe piaţă la concurenţă cu merele din import. Nu-mi trebuie mult să înţeleg de ce merele pe care le culeg şi le sortez eu nu pot face faţă concurenţei.
Acum plouă şi noi sortăm mere până seara. "Hai, siliţi!", strigă Florin Bostan. Şi iar pomeneşte de Maria. Şi Carmen a lui nu zice nimic.

Seara, aceeaşi mâncare de la amiază: supă de cartofi şi fasole. Mănânc tot. Primesc şi salamul acela cleios pentru dimineaţă şi-l pun frumos sub cap, să nu mi-l ia guzanii. Mă dor toate oasele, parcă am fost bătut de-a mărunţelul cu ciocanul de şniţele. Maria se întoarce cu faţa la perete, cu spatele la noi, leapădă hainele de lucru şi pune pe ea altelele, oarecum curate. Eu mă întind îmbrăcat în pat. Mi-e jenă să mă schimb de faţă cu femeile astea care se tot fâţâie printre paturi, dar sunt şi atât de obosit, încât nici nu-s în stare să trag hainele mudare de pe mine. Adorm instantaneu, chiar înainte de a închide ochii. Şi toată noaptea tremur de frig şi visez că sunt în redacţie, la căldurică, joc table cu Victor Ciutacu şi mănânc salam de Sibiu.