Guvernul vrea să controleze universităţile

Proiectul legii educaţiei frizează ab­sur­dul, reglementând foarte strict exact domeniile în care prevede că uni­versităţile au libertate deplină de decizie. Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, Andrei Marga, spune că pro­iec­tul legii educaţiei, promovat de ac­tuala conducere a ministerului, este unul "peticit, diletant şi anacro­nic" şi că intenţia celor care l-au ela­bo­rat este de a restrânge drastic autonomia universitară şi a controla politic învăţământul superior.

Autonomia universitară - condiţie a civilizaţiei
Proiectul de lege a educaţiei 2010 a reuşit nu numai să stârnească indignarea generală - părinţi, elevi, studenţi, cadre didactice, decani, rectori, responsabili politici - ci şi să creeze confuzii. Prin concepţia anacronică (asociată voinţei vizibile de a instala controlul de partid asupra educaţiei) şi funcţionărească (obsesia fiind birocratizarea acolo unde alte ţări accentuează "valoarea profesorilor"), acest proiect vrea să facă uitat felul în care se înţeleg universităţile în societăţile civilizate. În intervenţia de faţă arăt ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră cu "autonomia universitară", pe care proiectul o anihilează (după cum alte proiecte vor să distrugă pluralismul din societatea românească actuală!), amintind, succint, istoria problemei.

După 22 decembrie 1989, Marian Papahagi a devenit secretarul de stat pentru învăţământ superior în guvernul Petre Roman şi a pregătit legiferarea "autonomiei universitare", după ce Proclamaţia (1989) noii puteri consacrase termenul. Aşa cum a arătat el însuşi într-o comunicare tipărită (vezi volumul Academic Freedom and University Autonomy: Two Perspectives, CEPES UNESCO, 1995), noul demnitar a numit "o echipă universitară condusă de Andrei Marga" (p. 25), care a lucrat la proiectul "legii autonomiei universitare".

Echipa desemnată a studiat tradiţia românească interbelică, legislaţia diferitelor ţări (Italia, Germania, Anglia, S.U.A. şi altele) şi reglementările internaţionale (care rămân, de altfel, valabile şi astăzi): Declaration of Rights and Duties Inherent in Academic Freedom, (Siena, 1982); The Lima Declaration on Academic Freedom and Autonomy of Institutions of Higher Education (1988); The Magna Charta of European Universities (Bologna, 1988); The Dar es Salaam Declaration (1990); The Kampala Declaration (1990).

Ca urmare a acestei acţiuni, a fost elaborată reglementarea "autonomiei universitare" pentru ţara noastră. Atunci (după cum se poate observa din textul Autonomia universitară în România. Situaţia, problemele, soluţiile, tipărit ulterior în Andrei Marga, Explorări în actualitate, Apostrof, Cluj, 1994, pp. 130-137) s-a asumat un concept întreg al autonomiei, preluat din documentele internaţionale deja citate. Astfel, prin "autonomia universitară" se înţelegea "competenţa şi dreptul recunoscute instituţiilor de învăţământ superior de a lua şi aplica decizii cu privire la administrarea internă, organizarea şi desfăşurarea instrucţiei, cercetării şi activităţilor aferente, în deplină libertate în raportul cu statul şi forţele politice şi economice ale societăţii" (p. 130). În acelaşi context, grupul nostru a distins speciile autonomiei: "organizatorică", "financiară", "funcţională", "didactică", "ştiinţifică" şi "jurisdicţională". Este de reţinut că Legile învăţământului (1995 şi reformularea din 1999) au folosit această conotaţie şi distincţia amintită, chiar dacă le-au preluat în felul lor.

Am amintit această istorie pentru a face convingătoare trei idei:
1.    legislaţia (1995 şi 1999) universitară din România a preluat ceva mai restrâns "autonomia universitară", încât problema care se pune astăzi pentru oamenii responsabili nu este de a limita această autonomie, ci de a o lărgi în pas cu lumea civilizată;
2.    proiectul de lege a educaţiei 2010 restrânge până la desfigurare autonomia universitară şi scoate ţara noastră în marginea lumii civilizate;
3.    astăzi ar trebui revenit la conceptul întreg sau, altfel spus, la înţelegerea nerestrictivă a autonomiei universitare.


Să explicăm ceva mai detaliat.
1.     "Autonomie" înseamnă, la propriu, "dreptul de a guverna prin legi proprii" (cum spune dicţionarul Petit Robert), "auto-guvernare" (Oxford Advanced Learners Dictionary), "guvernare cu legi proprii" (Devoto Oli, Dizionario della lingua italiana), cum insista regretatul meu coleg. Deja Kant a arătat, de altfel, că "autonomie" este compusul lui "auto" şi "nomos" - ceea ce înseamnă "să îţi dai legi proprii". Această înţelegere a autonomiei se găseşte în legislaţiile şi în declaraţiile internaţionale menţionate, chiar dacă unele nu insistă asupra conotaţiei. De pildă, în Declaraţia de la Lima, se scrie: "autonomie înseamnă independenţa instituţiilor de învăţământ superior, faţă de stat şi toate celelalte forţe ale societăţii, în a adopta decizii privind guvernarea internă, finanţele, administrarea şi în a stabili politicile proprii de educaţie, cercetare ştiinţifică, servicii (extension work) şi alte activităţi pendinte" (vezi Academic Freedom and University Autonomy..., p. 53). Cine observă funcţionarea universităţilor americane, germane, engleze, australiene, mai nou chineze şi multe altele, îşi dă seama că în sfera autonomiei universitare intră toate domeniile de decizie, inclusiv stabilirea procedurii de alegere a conducerii sau managementul resurselor umane.

S-a putut constata că în România a existat mereu o ezitare în a duce până la capăt autonomia universităţilor. Îmi amintesc cât a trebuit luptat atunci când, în 1997, am preluat Ministerul Educaţiei Naţionale al României şi am dispus imediat patru măsuri: trecerea admiterii la studii în competenţa exclusivă a universităţilor, trecerea la sistemul euro-american al finanţării globale, desfiinţarea vechimii drept criteriu de acces la posturi didactice, transferul studenţilor străini în competenţa completă a universităţilor. Astfel de paşi spre lărgirea autonomiei universităţilor ar fi trebuit - după cum trebuie şi astăzi - să fie completaţi de alţii, şi nu abandonaţi, cum se încearcă acum.
2.    Din păcate, astăzi societatea românească cheltuieşte energii să respingă un proiect de lege a educaţiei peticit, diletant şi anacronic, promovat prin încălcarea regulilor parlamentare, de către un guvern ce vrea să restrângă drastic autonomia universitară şi să ia universităţile sub control.

Nu stărui aici asupra numeroaselor articole (incriminate deja de mulţi alţii, până astăzi) care nimicesc autonomia universitară existentă şi fac universităţile mai dependente ca oricând după 1989 de minister, de guvern, de partidul ce guvernează. Nu insist asupra faptului că, vizibil, autorii proiectului de lege nu ştiu ce este autonomia universitară. Iau în atenţie doar câteva articole, dintre multele de-a dreptul hilare (dacă nu ar fi triste!), şi fac trei remarci.

La articolul 111 se scrie:. "Ministerul Educaţiei........controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară....". Aşadar, autonomia care se asigură este cu control! La articolul 113, care reglementează autonomia, se afirmă: "Autonomia universitară dă dreptul comunităţii academice universitare să-şi stabilească misiunea proprie, strategia institutională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare". Această încheiere a articolului de lege îi anulează chiar conţinutul, iar articolele ulterioare blochează exercitarea de fapt a autonomiei! Mai departe, structura universităţii este reglementată prin art. 121 123,188, organizarea şi funcţionarea sunt reglementate prin art.122, 123, 140, 143, 148, 161, 189, 192, activităţile fiind reglementate prin art. 127, 138, 144, 162, iar gestionarea resurselor umane este abordată prin art.156, 193, 194. Cu aceste articole, autonomia, invocată verbal, se estompează cu totul.

A doua remarcă este aceea că, în conformitate cu proiectul de lege, Senatul universităţii este implicat în luarea deciziilor numai cu titlu consultativ, chiar şi în probleme care ţin de autonomia universitară. De exemplu, conform articolului115 (b), "rectorul se revocă prin Ordin al Ministrului cu consultarea Senatului", sau articolului 122 (3), guvernul "poate să înfiinţeze şi să finanţeze cu consultarea Senatului universitar.....un program de studiu", şi altele.

În sfârşit, ca a treia remarcă, ministerul vrea să controleze universităţile, în loc să se ocupe de ceea ce trebuie. În articolul 192, de pildă, se spune că "Senatul este garantul autonomiei universitare". Aşadar, ministerul îşi declină calitatea de garant al autonomiei universitare, delegând Senatului această calitate, care oricum, prin acest proiect de lege, are atribuţii limitate! Articolul 196 afirmă: "Ministerul elaborează reglementările de organizare şi funcţionare a sistemului de învăţământ superior". Este evident faptul că în acest proiect de lege nu se face distincţie între instituţii şi sistem şi că ministerul vrea să se substituie comunităţii academice, în loc să se ocupe de sistem. Or, un minister care vrea să se ocupe atât de ceea ce intră în autonomia comunităţilor academice, cât şi de sistem, sfârşeşte prin a le bloca pe toate, precum în zilele noastre.


3.    Discuţia din ţară asupra proiectului legii educaţiei 2010 s-a concentrat asupra a două puncte: alegerea rectorului şi pensionarea forţată a profesorilor universitari de vârf. Este de spus, de la început, că o astfel de discuţie este inutilă şi nu se poartă într-o ţară civilizată, în care nici un partid nu încearcă să îşi adjudece şi să controleze universităţile.

Este destul să spun că la Harvard regulile de alegere a preşedintelui universităţii (rector în limbajul european) sunt mai vechi decât Constituţia S.U.A. (vezi Richard Bradley, Harvard Rules..., Harper Collins Publishers, 2005), că în Germania sunt multe reglementări privindu-i pe cei care sunt în serviciul public (precum profesorii universitari), dar rectoratele pot decide folosirea personalităţilor de vârf. Se pot aduce multe alte exemple. Nu întâmplător, legislaţia din România - cu excepţia măsurilor luate de dictaturi, sub Carol II, în 1948 şi sub Ceauşescu - a lăsat aceste probleme în seama autonomiei universitare. În plus, Canada şi S.U.A, de pildă, au legi contra discriminării pe criterii de vârstă, iar Uniunea Europeană recomandă folosirea personalului de înaltă calificare din universităţi, regândind limita de vârstă. De altfel, şi în România, peste 70% din producţia ştiinţifică şi din proiectele europene sunt realizate de cei pe care proiectul legii 2010 vrea să-i înlăture!

Dincolo de orice considerent, atât procedura prin care se alege conducerea departamentelor, facultăţilor şi universităţilor  cât şi folosirea personalului de înaltă calificare sunt parte a autonomiei universitare. Desigur că se poate recurge la externalizarea  alegerii liderilor academici - în ceea ce mă priveşte, am apărat şi apăr externalizarea - dar procedura externalizării (care nu are nimic de-a face cu simulacrul din proiectul legii educaţiei 2010 în cauză!) este parte a autonomiei universitare şi se stabileşte, aşadar, de universitate. Externalizarea nu este ceva impus de altcineva (nici măcar de stat!) decât de universitatea însăşi! Să privim în jur, la practicile autonomiei nerestrânse, din universităţile lumii şi putem înţelege acest fapt. În orice caz, nici stabilirea conducerilor academice şi nici managementul resurselor umane nu au nevoie de articole speciale în corpul legii generale a educaţiei.

Este un aspect de constituţionalitate şi de sincronizare cu practicile societăţilor civilizate să se asume, la propriu - nu doar verbal, precum în acest proiect nefericit de lege - autonomia universitară. Răspunderea publică a universităţilor - care nu începe nicidecum cu proiectul în cauză, cum se sugerează demagogic - nu se poate exercita decât pe fondul autonomiei universitare înţeleasă matur. Se ştie prea bine, dintr-o experienţă universală, că numai în condiţii de autonomie deplină, răspunderea publică este completă, după cum nu este responsabilitate unde nu este libertate de decizie. Desigur că "autonomia universitară" nu este ceva simplu (folosirea ei presupunând viziune, competenţă managerială, spirit antreprenorial, capacitate de a avea consens, preocupare de integrare a diversităţii etc.), dar rămâne o valoare indispensabilă a lumii civilizate.

Aşa stând lucrurile, o lege a educaţiei, care vrea să fie sincronă cu lumea civilizată şi cu practicile contemporane, nu are de reglementat cum se desemnează şeful de catedră, decanul, rectorul sau ce se face cu profesorii universitari de performanţă. Ea are de consacrat autonomia universitară în înţeles deplin şi, astfel, de racordat, pe această cale, universităţile din România la ceea ce fac ţările civilizate, prin recunoaşterea până la capăt a autonomiei universitare şi prin elaborarea de mecanisme ale răspunderii pentru performanţe. Iar dacă, totuşi, nu se poate face un pas înainte în raport cu legislaţia care este la această oră, se face bine lăsând lucrurile cum sunt, în loc să fie stricate de-a binelea.
Andrei Marga