Iernile de altădată

Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureştiul era foarte animat pe timpul iernii, deşi frigul aprig de aici îi speria pe oaspeţii străini veniţi să ne viziteze oraşul. Iar sărbătorile de iarnă erau trăite din plin de bucureşteni, care respectau tradiţiile, primeau colindători sau se strângeau cu zecile la colindat, de Crăciun şi de Anul Nou, deşi zăpada le trecea uneori de genunchi.

Mărturiile unor călători celebri ale acelor vremuri arată că oamenii ştiau să se distreze de minune, ignorând condiţiile neprielnice ale anotimpului şi n-ar fi renunţat, indiferent de temperatură, la o plimbare cu sania, la Şosea (Şoseaua Kiseleff), sau la o întâlnire la patinoar, în Cişmigiu.

Dacă pe timpul verii, la Şosea ieşeau amatorii de distracţie, spre seară, acelaşi loc era preferat de bucureşteni şi iarna, de la amiază până la lăsarea întunericului, adică puţin după ora 16:00. Programul de distracţii era, conform documentelor vremii, stabilit atât de moda epocii, cât şi de motivele economice.

În iarna anului 1870, lacul din Parcul Cişmigiu a devenit principalul loc de întâlnire pentru bucureştenii amatori de patinaj, iar alegerea lor a transformat lacul în primul patinoar natural al Capitalei. Deşi locul era frecventat de mulţi iubitori ai acestui sport de iarnă, perceput la început ca distracţie, patinoarul din Cişmigiu a intrat, oarecum, într-un con de umbră după aproape patru decenii de la înfiinţare, când, sub administrarea lui Niţă Berechet, începând din 1908, a început să fie evitat, pentru un timp, de publicul bucureştean, atât din cauza tarifelor mari, cât şi din cauza lansării, în presa vremii, a unui curent de opinie defavorabil. Patinajul era “un sport imprudent şi chiar necuviincios”, se scria în “Revista Automobilă”, în anul 1913, însă, după un timp, când s-a trecut la stabilirea regulilor acestui sport de iarnă în întreaga Europă, descoperindu-se patinajul artistic, ştirile despre serbările pe gheaţă au început să fie prezentate de presa epocii într-o lumină pozitivă, iar patinajul a redevenit o modă. Aşa se face că, la sfârşitul anului 1924 a luat fiinţă şi prima echipă bucureşteană de hochei, numită Hockey Club, care se antrena tot pe lacul îngheţat din Cişmigiul. Şi, pentru că acest sport s-a dezvoltat în perioada interbelică, s-au mai deschis încă patru patinoare naturale: unul în actualul Complex Dinamo, unul lângă Operă, unul în Parcul Carol şi altul pe Mihai Bravu.

Micii întreprinzători din parcuri şi de la Şosea

Iarna era timpul prielnic şi pentru micii întreprinzători din Bucureştiul vechi. Fotografii ambulanţi erau cei mai avantajaţi de tendinţele vremii, sporindu-şi câştigurile în parcurile pline de oameni, care mergeau la patinaj ori la promenadă. Erau la modă pozele la minut, făcute cu mare greutate, la temperaturile ce scădeau mult sub zero grade, dar care nu-i dădeau duşi de la locul de muncă pe fotografi. Pe aceşti mici întreprinzători dedicaţi câştigurilor din anotimpul rece îi descrie Paul Morand, în cartea sa, intitulată chiar “Bucureşti”, menţionând că îşi suflau în mâini pentru a se încălzi, iar clişeele erau developate deasupra unei plite cu cărbuni de lemn.

Pe străzile înzăpezite, caii înhămaţi la sănii, împodobiţi cu zurgălăi pe spate şi pe gât şi având cozi de vulpe la urechi îşi aşteptau, alături de vizitii cu şube groase şi căciuli de blană, clienţii eleganţi, din lumea bună, amatori de o plimbare  cu sania prin urbe. Iar centrul Capitalei era împânzit de negustori ambulanţi de sirop de migdale şi de “ţărani ducând în coşurile lor late de nuiele, pe care le ţin în echilibru precum cărăuşii de apă din Pekin, piramide de mandarine îngheţând sub crengi de brad acoperite cu zăpadă... sau miei spânzuraţi de picioare pe un braţ de balanţă”, menţionează tot Paul Morand, în aceeaşi carte. Veneau până la Bucureşti şi negustorii bulgari, care vindeau, începând dela ora cinci dimineaţa, “salep”, o băutură de iarnă fierbinte, dulceagă şi cu piper, tocmai bună pentru cei care aveau nevoie de ceva care să-i încălzească. Mai erau şi negustorii de “cren-wurşti”, un fel de cârnaţi cu hrean, care începeau să circule pe străzi, în căutare de clienţi, încă de la începutul toamnei, purtând cu ei o sobiţă de tablă şi strigându-şi sloganul celebru în epocă pentru cei înfometaţi: “Caaarne-vici-vici!-vici!”. Dar şi vânzătorii de castane coapte, care purtau acelaşi gen de sobiţe după ei. Dacă pe timpul zilei, străzile din centrul Capitalei erau pline de oameni dornici de distracţie în aer liber, toţi se retrăgeau seara la baluri şi recepţii sau la serate dansante în “săli afumate, în care primează pitorescul”, aşa cum menţionează Ulysse de Marsillac, în cartea “Bucureştiul în veacul al XIX-lea”.