In memoriam Mircea Iorgulescu.

Ne-a parasit recent Mircea Iorgulescu. Ultimele sale proiecte sunt legate de Jurnalul National si de colectia Biblioteca pentru toti. Articolele din suplimentul Scinteia, prefetele la volumul de teatru I.L. Caragiale si la editia definitiva a romanului "Fetele tacerii" de Au­gus­tin Buzura si doua interviuri impresionante prin valoarea lor testamentara, prilejuite de aceste aparitii editoriale. Publicam astazi si maine cateva evocari despre Mircea Iorgulescu, unul dintre criticii si istoricii li­terari reprezentativi ai ultimelor decenii.
Ana-Maria Vulpescu

Modelul Iorgulescu
Am intitulat astfel candva un articol in care vorbeam despre trasaturile criticului, pe deplin ilustrate, printre altii, de Mircea Iorgulescu, in anii in care isi exersa la "Romania literara", impreuna cu alti confrati, profesiunea de baza, aceea de publicist si critic literar. Trasaturile la care ma refe­ream, poate mai vizibile la el decat la altii, pentru ca tineau si de temperament, erau: dinamismul, intransigenta, tenacitatea, capacitatea de mobilizare integrala pentru atingerea unui tel, spiritul ofensiv si polemic. Nu erau uitate de cititorii sai, dupa cum nici de cei care il auzisera vorbind in adunarile scriitoricesti, in Consiliile Uniunii Scriitorilor, dinainte de 1989, faimoasele executii iorgulesciene, spectacole intelectuale de anvergura. Si poate mai ales aspectul acesta fusese retinut, din manifestarea publica a lui Mircea Iorgulescu, din critica si eseistica sa, felul cum ducea el o lupta de idei, felul cum isi dobora unul dupa altul adversarii cu rafale de argumente logice, nicaieri fisurate si cu neputinta de respins. Actiunile acestea de "lichidare" a adversarului de idei, Mircea Iorgulescu le ducea la capat cu o extraordinara dexteritate tehnica, sa-i zic astfel, dar si inspirat, o desfasurare spectaculoasa, demna de urmarit, fiindca exprima o vocatie si un destin.

Am urmarit de aceea cu strangere de inima fazele luptei pe care Mircea Iorgulescu a fost nevoit sa o poarte cu boala devastatoare care l-a invadat. Cu strangere de inima, dar si admirandu-l, la fel ca pe vremuri, pentru felul in care isi duce lupta. Nemintindu-se nici o clipa si nemintindu-ne, spunand raului pe numele sau, cancerului ca este cancer, analizandu-si simptomele, efectele tratamentelor, observandu-si reactiile trupului riguros, facand legaturi logice si tragand concluzii care altfel decat amare nu puteau fi.

Dar mai bine decat pot sa spun eu cum a fost ultima sa lupta o poate fa­ce el, a facut-o, lasand impresionan­te marturii. Imi iau ingaduinta sa tran­s­criu aici cateva crampeie din me­sa­jele pe care mi le-a trimis in ulti­mul timp, inregistrate pe computer si carora le-am raspuns de fiecare data.

Imi scria in ianuarie: "…a trecut si operatia, sunt din nou acasa. Asa cum speram, ma simt mult mai bine, "problemele' mele de respiratie s-au redus mult, chiar uimitor ca viteza (la 48 de ore dupa operatie!) si efecte (pot merge aproape ca un om normal, acum o saptamana ma miscam ca un copil de trei-patru ani – incet, temator, nesigur, gata sa cad). Termenul de garantie e de patru-sase luni, cand, daca e nevoie, se reface interventia…

M-am tot gandit la voi. Uite, peste cateva zile, Gabriel face, Dumnezeule, 75 de ani! Veti fi in Bucuresti? As incerca sa telefonez la voi… Ce repede, ce repede a trecut…si cate au trecut peste noi…'

Imi scria in martie: "Pot merge de la pat la birou, ba chiar sa stau cate o jumatate de ora, in mai multe reprize pe zi, la computer. Nimeni nu va sti in ce chinuri am scris prefata la Fetele tacerii (urmeaza sa apara in BPT) […] de cate sute de ori am facut naveta intre pat si birou, clatinandu-ma si spe­riat sa nu ma prabusesc. Dar asta ma tine. E o terapie macar pentru creier".

In aprilie: "De vineri tot caut (astept) un moment «bun» pentru a va scrie un mesaj de aducere la zi. De ce vineri?! Fiindca e ziua cand am venit acasa dupa o noua spitalizare, de aproape doua saptamani (…) Mo­ment «bun» apoi, inseamna sa pot ajun­­ge din pat la scaunul de la birou, pe care sa pot ramane, in fata compu­te­rului macar 15 minute, cat sa scriu un mesaj. Fiindca sunt inca foarte slabit".

In mai. “La birou (computer) ajung greu si nu in fiecare zi; obosesc sa stau mai mult de o jumatate de ora. Si am si mari probleme de respiratie din cauza unei infectii rebele, careia medicii nu reusesc sa-i vina de hac; din cauza ei am suportat un soc de antibiotice foarte puternice, din cauza careia era sa ma cam duc…
Dar nu sunt deprimat si sper ca pauza de chimioterapie preconizata sa-mi faca bine'.

In 1 iunie (ultimul mesaj): "Mi s-a facut, cum era de prevazut, sedinta de chimioterapie, a fost a 12-a din tratamentul inceput in septembrie, voi face o pauza […] Cu infectia insa, care e la originea problemelor de res­pi­ratie, raman in stare de alerta ma­xi­ma. Daca fac febra sau daca am cri­ze de sufocare prea lungi, imi iau ba­ga­jul, chem ambulanta si plec imediat la spital, pentru o internare de urgenta de 15 zile […]
Acum, insa, sunt cam (!!!) moale dupa chimioterapia de ieri, am obosit deja, scriu cand mai pot".

Nu a mai putut. Sa nu uitam totusi: aceste mereu mai dificile, chinuitoare apropieri de computer au facut sa apara Postalionul cu boi, ultima carte a lui Iorgulescu, prefata la noua editie din Fetele tacerii, noul studiu despre teatrul lui Caragiale cu atatea puncte de vedere noi si cu acea trimitere la putin cunoscutele referiri ale lui Trotki la lumea caragialiana. Pasiunea criticii nu l-a parasit pe Mircea Iorgulescu nici in aceste cumplite imprejurari ale unei vieti incheiate in felul aratat.
Gabriel Dimisianu

Furia de a trai
Trebuie dat timpului timp, cum spunea Mitterand, pentru a analiza cu luciditate contributia decisiva a Generatiei ’60 la schimbarea la fata a literaturii romane, la restabilirea legaturii cu marea noastra traditie, infruntand cenzurile si opacitatea activistilor de partid cu sau fara uniforma. Deocamdata, ea este lovita cumplit de inevitabila moar­te dupa ce, in toti anii postrevolu­tio­nari, a suportat si continua sa suporte revolta periferiei literare, agresiunea noilor novicovi, vitneri si rolleri. Nu stiu cum se face ca, la noi, periodic se pune totul sub semnul intrebarii, dar nu de catre cei ce sunt indreptatiti sa o faca. Ranile si nedreptatile pe care le produc mai ales in lumea noastra atat de stramba lasa urme foarte adanci. Si pentru ca raul sa fie deplin, apar tot mai frecvent, boala, cancerul, care le anuleaza unora pana si sansa minima de a se apara. Iata, dupa Fanus Neagu a venit randul lui Mircea Iorgulescu, criticul si istoricul literar de mare clasa, din ceea ce s-ar putea numi, fara nici o ezitare, "generatia de aur" a "Ro­ma­niei literare", si jurnalistul stra­lucit de la "Europa libera" si "Ra­dio France Internationale". Mircea Iorgulescu, ucis de cancer la 67 de ani, este dintre cei ce merita cu prisosinta o judecata dreapta ce, sunt sigur, nu va intarzia. A fost, nu am nici o indoiala, cel mai bun cunoscator ai lui Caragiale, Panait Istrati si Dinicu Golescu. Despre ei a scris carti de referinta. "Marea trancaneala", de exemplu, este un reper in cunoasterea biografului natiunii noastre. In acelasi timp a fost, ceea ce se numea pe vremuri, critic de intampinare si judecatile sale, facute fara partinire, sunt modele de informatie culturala, responsabilitate si cinste. Dupa cum textele polemice sunt imposibil de uitat. Scriu despre Mircea Iorgulescu cu imensa durere, caci m-au legat de el patru decenii de prietenie si de solidaritate intelectuala. Tot lui ii datorez mai multe pagini de analiza consacrata cartilor mele. Despre "Absentii", romanul meu de debut, interzis chiar in anul aparitiei, a scris, impreuna cu alti patru mari critici ai "Romaniei literare", pagini imposibil de uitat. Dupa cum nu pot sa nu-i fiu recunoscator pentru ultimul sau text scris, prefata la "Fetele tacerii", roman aparut recent in Biblioteca pentru toti. In ciuda distantelor, posta electronica ne-a ajutat sa pastram legatura si sa fiu la curent, uneori zi de zi, cu marea lui suferinta pe care a tratat-o cu un curaj uluitor si cu multa demnitate. Pana in ultima clipa, mortii i-a opus proiecte lite­rare. Si texte din care ecourile psihice ale tragediei sale erau absente. "Daca Domnul sau cel care hotaraste asupra vietii mele imi va ingadui, in trei luni dau gata ceea ce mi-am propus." Avea, cum spuneau francezii, rage de vivre. Furie de a trai. Sau, mai exact, "turbare de a trai". Fiindca "unde nu e revolta, nu e nici speranta", imi scria la un moment dat. Mircea Iorgulescu a fost lovit cu brutalitate chiar si pe patul de suferinta, caci ura si lipsa de omenie nu tin seama de nimic. A sperat pana in ultima clipa ca va avea timp sa-si dovedeasca adevarul. Dar n-a fost sa fie. Acum, cand moartea s-a aliat cu agresorii, sper ca acestia sa se simta, in sfarsit, foarte bine. Doar este sezonul lor! Dumnezeu sa-i dea odihna de care in viata sa pamanteana nu a avut parte.
Augustin Buzura
Despre un epifenomen invadator: "viata politica"
La 20 decembrie 2010, cu prilejul aparitiei cartii Teatru, I.L. Caragiale, Mircea Iorgulescu a acordat un interviu Jurnalului National din care redam un fragment: "Sunt vreo zece ani, poate mai mult, de cand am avut brusc sentimentul ca Romania de azi (de atunci) e pentru mine o tara «straina», o tara pe care, vreau sa spun, nu o mai inteleg. Veneam rar, o data, de doua ori pe an, stateam putin, cate o saptamana, si aveam de fiecare data senzatia ca, desi vorbesc limba, stiu o multime de lucruri despre Bucuresti si Ploiesti (orasele unde mergeam), recunosc un colt de strada, o cladire etc., de fapt nu (mai) sunt de-al locului. Apoi, de aproape doi ani si jumatate, imprejurari de viata personala m-au obli­gat la o drastica restrangere a cercului de interese. Mi s-a diminuat energia, ma deplasez greu sau chiar deloc din Paris, am avut vreo 6-8 luni in care nu am putut citi nici macar scurte note prin reviste… In aceste conditii, prefer sa fac economie de energie si, cata mai e, sa o re­zerv literaturii romane, nicidecum acestui epifeno­men invadator care e ceea ce se cheama «viata politica»".