In memoriam Mircea Iorgulescu.

Continuam evocarea personalitatii lui Mircea Iorgulescu. Dupa ce in editia de ieri am publicat marturiile criticului Gabriel Dimisianu – coleg in redactia revistei Romania Literara – si ale prozatorului Augustin Buzura, astazi gazduim textele scrise in exclusivitate pentru Jurnalul National de fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu si istoricul Adrian Niculescu.

Mircea Iorgulescu nu mai este. A disparut, trist si discret, dintr-o lume pe care s-a straduit s-o inteleaga si sa o faca inteleasa si altora.
L-am cunoscut demult, in biroul lui Marin Preda de la Cartea Ro­maneasca. Omul mi-a confirmat, atunci, impresia pe care mi-o facusera cronicile lui: inteligent, de-o evidenta eleganta, un spirit ascutit si un impatimit de literatura pana in ultima fibra a constiintei sale. Tin minte ca subiectul primei noastre discutii a fost Panait Istrati. Iar ca o stranie coincidenta, ultimul semn pe care
l-am primit de la Mircea Iorgulescu a fost ultima editie a monografiei lui dedicata lui Istrati, Celalalt Istrati.
Peste cativa ani de la acea prima intalnire, cartile sale de referinta, avand ca subiect trei figuri figuri emblematice ale lumii romanesti, si nu numai, Dinicu Golescu, I.L. Caragiale si Panait Istrati, mi-au confirmat ca subtilul cronicar literar este un critic de anvergura, capabil sa citeasca literatura romana in profunzime. Am regretat nespus faptul ca, la putina vreme dupa eseul despre "marea trancaneala" a lumii lui Caragiale, a ales calea exilului. Insa am inteles ca un spirit democratic si independent, ca Mircea Iorgulescu, nu mai putea suporta absurdul ceausist.
Dupa Revolutia din Decembrie l-am regasit cu aceeasi placere in ipostaza de gazetar, adesea politic. Chiar daca nu i-am impartasit intotdeauna convingerile, am apreciat mereu inteligenta analitica a scrisului sau. Darurile criticului erau acum intrebuintate pentru analiza unui text mult mai involburat si, in fond, mai tragic: scena publica romaneasca din ultimele doua decenii.
Plecarea sa lasa un gol care va fi greu de ocupat, caci in lumea de azi intelectuali devotati si onesti ca Mircea Iorgulescu sunt tot mai putini.
Ion Iliescu

Mircea Iorgulescu sau firescul ca exceptie
Mircea Iorgulescu sau firescul ca exceptieS-a stins din viata Mircea Iorgulescu, eminent critic literar, eseist iar, in ultimii 22 de ani, si un acut – dar, mai ales! - lucid analist politic. Cateva secvente, in ordinea importantei, pentru mine:

1. Exilatul. Cronologic, in septembrie 1989, cu trei luni inainte de Revolutie, a fost cel de pe urma nume important venit din tara, care s-a alaturat Exilului democratic romanesc. Impreuna cu tatal meu, Alexandru Niculescu, ce-l cunostea de mult, din anii cind acum noul exilat fusese unul dintre stalpii revistei Romania Literara, am fost, intr-un fel, martor al sosirii sale la Paris. Eu am raspuns la telefon cand ne-a sunat sa ne spuna ca, insotit de o parte dintre ai sai, a ajuns, ca locuia, conjunctural, intr-un camin din cartierul Montmartre, si, mai cu seama, ca intentiona sa nu se mai intoarca niciodata in Romania comunista. Tata s-a dus atunci, imediat, sa-l vada, cateva zile mai tarziu a venit el pe la noi, cu stiri proaspete - si dramatice – din tara… Aflasem doar ca, inca in tara fiind, publicase, sub pseudonim, cu sprijinul lui Mihnea Berindei - cel mai dinamic om al exilului nostru - un percutant eseu politic despre situatia din Romania, intr-o importanta revista occidentala de relatii internationale. Daca s-ar fi aflat cine era autorul, ar fi putut sa-l coste mult. Eram inca in plina vreme a ciumei si, in special, nu stiam, de fel, cat putea sa mai dureze… Din fericire, n-a mai tinut mult dar aceasta, repet, la vremea aceea, n-aveam cum s-o stim... Din pornire, exilul era de la sine inteles ca fiind pentru totdeauna, un drum fara intoarcere... In momentul respectiv, in fata noastra, eu, sosit de 7 ani, sau el, de cateva zile, aveam exemple de mari oameni ce se aflau in refugiu de peste patru decenii: Ion Ratiu, din 1940, de la venirea legionarilor la putere, adica de la instituirea, la noi, a primei veritabile dictaturi, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, din 1947, Neagu Djuvara si Mihai Korne, din 1948, etc. etc… Nimic nu ne indrituia sa visam, macar, ca exilul nostru avea sa fie mai scurt. Ca urma sa apucam ziua, in timpul vietii nostre, in care sa vedem tara eliberata… Si totusi, incredibil de curand, a venit izbavirea: nesperata, dar, de fapt, indelung asteptata, in sinea noastra, eroica, Revolutie. 22 Decembrie 1989! In chiar acea zi, exilul a luat sfarsit…

2. Lucidul analist politic. Cel care, in ultimele luni dinainte de Revolutie, ajunsese deja una dintre vocile de varf ale exilului, la Europa Libera si la Radio France Internationale a devenit, imediat dupa Revolutie, in post-exil, o voce distincta, afara din cor, printre colegii sai din fostul exil, ce s-a facut imediat remarcata prin analiza rationala si lipsita de isteria - la moda atunci! - nu numai in randul multor fosti exilati, ci si a majoritatii jurnalistilor post-revolutionari improvizati sau vechi scribi ceausisti din tara (unii grabiti sa-si refaca o virginitate!), de la principalele publicatii, si cu precadere a celor, sositi dupa 1989, fie la Europa Libera (care, in ciuda aparentelor, nu trebuie considerat un post strain!), fie la diferite alte radiouri occidentale cu programe in romana (BBC, Vocea Americii, RFI, Deutsche Welle). Vocea sa, independenta, de multe ori contra-curentului, critica inclusiv cu mult cocolosita, de atunci, opozitie (rezultatele mangaierii pe crestet s-au vazut…) - asta nu i-au iertat unii… Este, in schimb, ceea ce am admirat eu mai mult la el, impartasindu-i, adeseori, opiniile. Nu intamplator, dupa parerea mea, se intalnea, in acest registru, al realismului si al luciditatii, numai cu oameni precum dl Andrei Plesu, cu mult-regretatul Mihai Botez (dovada si colaborarea lor, indelungata, la Dilema) ori cu dl Nicolae Manolescu… Daca ar fi trait si la fel de mult regretatul Vlad Georgescu, probabil ca s-ar fi regasit si cu el de aceeasi parte a baricadei inteligentei…

3. Fara a trece, decat aparent, pe alt palier, exegetul marelui Dinicu Golescu. Dinicu Golescu constituie o autentica personalitate solara a lumii romanesti. Mircea Iorgulescu, prin postfata sa intitulata Dinicu Golescu sau firescul ca exceptie (Editura Minerva, 1977), ne-a dat cea mai interesanta editie a Insemnarii Calatoriei Mele, cartea care marcheaza nivelul zero, cel de pornire, al modernitatii romanesti, incepand de la care s-a edificat nu atat 'Romania moderna' (ar fi reductiv si anacronic!), ci Romania, ca realitate, pur si simplu! Este o carte ce depaseste cu mult cadrul literar propriu-zis, pentru a constitui un veritabil, fundamental, document istoric si sociologic al civilizatiei romanesti in sine. Mai precis, este ilustrarea si descrierea nivelului de calcare de la care a pornit aventura modernitatii romanesti, adica occidentalizarea noastra, modernizarea si occidentalizarea fiind, conceptual, sinonime absolute. Mutatis mutandis, 1824 este 1989: deschiderii spre Occident, din anii 1820, a trebuit, din nefericire, din pricina regimului comunist, sa i se adauge o noua deschidere, in 1989, sa o luam, cu alte cuvinte, de la capat.A scrie, cum face Iorgulescu, in 1977, ca 'marele logofat Dinicu a fost un geniu al normalitatii intr-o vreme cand anormalitatea instituita devenise imprejurare curenta a vietii' si 'Venit dintr-o lume aberanta, cum era cea constituita in Principate dupa indelunga dominatie otomana, si dupa un secol de fanariotism, Constantin Golescu descopera, calatorind in Apus, o lume fireasca in care spiritul sau, amortit, poate, pana atunci, dar nu si deformat, se trezeste… Permanenta comparatie […] intre cele bune ce am vazut si cele ce rau se urma in patriia noastra situeaza in extraordinar trecutul amintirii, nu prezentul calatoriei […] Abia acum, cind are un termen de comparatie, descopera el anomalia lumii din care venea […] Calator in Apus, marele logofat isi descopera, de fapt, tara lui', constituie, in sine, un mare curaj. Aluzia la regimul comunist este evidenta. Paralela cu retrograda tara turcita este transparenta. Totodata, este si descrierea exacta a ceea ce simtea orice roman inainte de 1989, cand ajungea in Occident…

Scriind acea postfata, cu acel titlu, imprumutat si de noi, lui Iorgulescu i-a venit ideea volumului omonim, publicat cativa ani mai tarziu. Cred ca este cel mai percutant text al sau.4. Curajul in fata mortii. Mircea Iorgulescu ne-a parasit la 7 iunie. Pe 30 mai imi raspundea prin e-mail la o scrisoare a mea din ajun in care il informam despre vizita lui G. M. Tamas la Bucuresti si despre dezbaterile organizate cu acest prilej, la Institutul Revolutiei din Decembrie si la SNSPA (26-27 mai), ocazionate de implinirea a zece ani de la celebra sa Scrisoare catre prietenii romani. In calitate de initiator al vizitei filozofului maghiar la Bucuresti, il invitasem, inca de anul trecut, de cand planuisem evenimentul, si pe Mircea Iorgulescu. Prin toamna 2010, pe cand planificam vizita lui Tamas, si-i cerusem, prin telefon, lui Mircea Iorgulescu, participant activ la dezbaterea de acum zece ani, acceptul, de principiu, de a veni la Bucuresti, dupa ce mi-a spus ca este dispus sa vina, mi-a precizat, totusi, ca el nu mai are decat faze de cinci zile 'bune' alternand cu 'zece proaste', cand este efectiv imobilizat la pat. A adaugat insa si o observatie de o luciditate ce, literalmente, m-a cutremurat: 'tinand cont ca sunt bolnav de un an, si tinand cont de speranta de viata a celor in situtia mea, statistic, eu as fi trebuit sa fi murit de doua luni'… A avut curajul, rarissim, de a-si privi, cu exemplara demnitate, moartea drept in ochi. Fara cuvinte.
Adrian Niculescu

Despre cercul "underground" de lecturi si discutii
La 21 martie 2011, Jurnalul National a publicat un interviu pe care criticul Mircea Iorgulescu i l-a acordat Anei-Maria Vul­pescu. A fost ultimul interviu din care prezentam un fragment:
"Eram student, cred ca in anul II (pe vremea aceea studiile universitare durau cinci ani), nici nu-mi trecea prin cap sa recenzez o carte si sa ma duc asa, hodoronc-tronc, la vreo revista sa ma publice. Nu ma simteam apt si nici nu ardeam de dorinta de a-mi vedea numele tiparit. Nici reviste nu erau prea multe – doua saptamanale, Gazeta literara si Luceafarul, si un lunar,Viata Romaneasca, toate trei cu tiraje indestulatoare insa, editate de Uniunea Scriitorilor. Mai era si Contemporanul, tot saptamanal, un «magazin cultural» cu o suta de mii de exemplare tiraj, care avea o pagina literara si unde G. Calinescu oficia pe-a-ntaia in chip de mare preot supravietuitor al naufragiului limbii romane scrise esuat prin­tre barbari. Revistele au inceput sa se inmulteasca dupa august 1964, cand, la 20 de ani dupa ceea ce in limbajul oficial din epoca se numea «Eliberarea de sub jugul fascist», regimul a procedat la o liberalizare controlata, inclusiv pe plan cultural.

Atunci, din august 1964, au inceput sa apara, cum li se spunea, «reviste regionale de cultura», printre cele dintai au fost Ramuri la Craiova si Ateneula Bacau. Dar asta e o alta istorie, este chiar istorie!, ramane sa o scrie cine se va incumeta.

Nu ma consideram, asadar, in 1963 valid pentru a incerca sa fac publicistica literara si, de fapt, pana pe la 24-25 de ani proiectul meu fusese sa fac istorie literara. Asta nu insemna ca nu dadeam atentie actualitatii, dimpotriva, eram la curent cu tot ce se petrecea in literatura «la zi». Eram student caminist, pe atunci camerele caminelor studentesti aveau dimensiuni de dormitoare de santier (in anul I fusesem 19 intr-o incapere, in al doilea 10, in al treilea 8 etc.). Intamplarea facuse sa ne «selectam» oarecum natural si cativa, nu putini, sa ramanem impreuna ani de-a randul, sa impartim casa si masa, uneori la propriu. In acest «grup», daca ii pot spune asa, erau, intre altii, viitorul critic si istoric literar Laurentiu Ulici, viitorul slavist si medievist Dan Horia Mazilu, viitorul scriitor si jurnalist ploiestean Ioan Grosescu, inca un ploiestean, Mircea Croitoru, care avea sa ajunga unul dintre cei mai buni tehnoredactori de publicatii culturale din Romania. Cum si Ulici, care era nascut la Buzau si avea sa se dea mai tarziu maramuresean, era de fapt prin formatie tot ploiestean, imi dau acum seama ca nucleul dur din ploiesteni era constituit. Cum, necum, formam un fel de cerc «underground» de lecturi si discutii, iar cartile nou-aparute erau prioritare. Cand, in 1966, am terminat facultatea, in materie de literatura contemporana eram iesiti inarmati ca Atena din capul lui Zeus. Stiam tot despre tot – sau macar asa credeam".