In topul de suflet al lui Helmut Schon

Dribling ucigător şi o dezinvoltură a mişcării care innebuneau stadionul. In ierarhia de suflet a celebrului Helmut Schon, selecţionerul Germaniei, Gicu era al treilea după Pele şi Overath.

Dribling ucigător şi o dezinvoltură a mişcării care innebuneau stadionul. In ierarhia de suflet a celebrului Helmut Schon, selecţionerul Germaniei, Gicu era al treilea după Pele şi Overath. Cum il putea aprecia un neamţ altfel decăt după standardul riglei? Criteriul lui Schon era al antrenorului topit după talentul măsurat cu şublerul. Pele, Overath şi Dobrin erau singurii jucători, care, de la 40 de metri, dădeau la milimetru o pasă din intoarcere. Printre multele şanse pierdute de Gicu in viaţă a fost una care venea tot de la Schon. Fascinat de talentul lui Dobrin, Schon il vedea implinit la o mare echipă.N-a fost să fie. Multe n-au fost să fie.

De fapt, Gicu Dobrin a avut două vieţi. Limpezi, lesne de contabilizat. Una, cea petrecută. Cea a geniului care fericea tribunele. A doua, a eşecurilor. O viaţă refuzată. Iată de ce e imposibil să pricepi căt de mare a fost Nicolae Dobrin. Pe vremea unui alt indrăgostit de dribling şi pasă subtilă, l-am numit pe Ozon, ungurii işi făceau un titlu de glorie din legendarul Ferenk Puskas, tunarul Ungariei de aur, care ieşise campioană olimpică şi avea, mai apoi, să joace finala mondială cu Germania. Dacă ar fi avut un dram de noroc, Gicu ar fi intrat in clubul granzilor, şi, implicit, in istoria fotbalului magic: Pele, Maradona, Garincha, Zidane, Ronaldinho, Puskas, Cruiff, Beckenbauer… Acolo unde Puskas intra după revoluţia ungară din ’56. Şi lui Dobrin i-a surăs norocul. Un tren extraordinar numit Real Madrid. N-a vrut Ceauşescu. Deşi (amănunt familiar acum şi celor care nu l-au prins pe Gicu jucănd), preşedintele Realului Santiago Bernabeu, cunoscut mai degrabă ca nume al celebrului stadion, ii oferise lui Ceauşescu două milioane de dolari (sumă extraordinară la acea vreme) şi o nocturnă la Piteşti, pentru venirea Prinţului din Trivale la Real.

N-a vrut Ceauşescu, dar n-a vrut nici Dobrin. N-a vrut să fugă. Din orgoliu. Voia să plece ca un mare jucător. Orgoliul Găscanului funcţiona altfel decăt orgoliul mediocrilor, care l-au boicotat in Mexic. Doar două repere dintr-o mie. La debutul in naţională, in meciul cu Germania, l-a intors pe Szymaniak pe toate părţile, deschizănd fără să ştie drumul lui Beckenbauer. Al doilea. In ‘72, Gicu fost invitat la jubileul Gento, spaniolul care a jucat 18 ani la Real. Fusese incăntător in jocul in care Argeşul invinsese Realul cu 2-1 şi spaniolii l-a vrut in echipa internaţionalilor. La jubileul Gento, Dobrin era in mijlocul unui atac de vis: Bene - Eusebio - Dobrin - Gento - Geaici. Episodul Real i-a deschis lui Dobrin calea spre alte eşecuri. Dacă ar fi avut un dram de noroc, Mondialul Mexican

l-ar fi aşezat pentru Romănia alături de Nadia. Aşa cum este Hagi. A fost cel mai mare? Greu de spus. Pentru că istoria lui s-a măsurat altfel. A fost insă iubit necondiţionat. In primul rănd pentru că, in cenuşiul şi tristeţea timpului, uriaşul artist a dăruit atăta bucurie.

Â

● Povestea lui Dobrin povestită de Dobrin ● Spectator de lux ● A umilit Dinamo ● Imposibil recurs pentru Prinţul din Trivale ● S-a refăcut cuplul Dumitrache - Dobrin ● Bisturiul care a salvat driblingul ● Evadarea la Craiova
Â