Incursiune în lumea murdară a industriei tutunului

În 2004, Tlais Enterprises Limited (TEL), unul dintre cei mai mari distribuitori de ţigări din Europa, cu sediul în Cipru, a fost informat că a primit un “cartonaş roşu” de la vama britanică, un semnal că firma era suspectată de contrabandă cu ţigări.

Drew Sullivan şi Paul Cristian Radu

• International Consortium of Investigative Journalists

Patronul TEL, Ptolomeus Tlais, a rămas surprins. Născut în Liban, într-o familie înstărită, Tlais făcea, spune el, exact ceea ce furnizorul lui principal, Gallaher Tobacco, îl instruise să facă: să dea drumul unor cantităţi imense de ţigări, fabricate în Marea Britanie, în ţările aflate în curs de dezvoltare. Toţi cei implicaţi erau conştienţi de faptul că o parte din aceste ţigări, în special marca Sovereign, îşi vor găsi într-un fel sau altul drumul înapoi către Marea Britanie, unde evitarea taxelor mari impuse pe ţigări garanta traficanţilor o cale sigură către profit.

De fapt, Tlais semnase un acord unic atât cu Gallaher, cel mai mare producător de ţigarete din Marea Britanie, acum aflat în posesia Japan Tobacco International, cât şi cu serviciile vamale britanice, oferindu-le amândurora un acces nemaîntâlnit la datele despre transporturile sale de ţigări. Acordul stipula că Tlais era de acord să preia de la Gallaher zeci de tone de ţigarete mucegăite pe care să le amestece cu altele noi şi apoi să le vândă peste hotare. Dacă cineva merita un cartonaş roşu, consideră Tlais, aceasta este compania Gallaher pentru faptul că a venit cu o asemenea idee.

Cu toate acestea, doar câteva luni mai târziu, în ianuarie 2005, Gallaher l-a informat pe Tlais ca nu îi mai poate trimite ţigări întrucât este implicat în contrabandă. O parte dintre ţigările de contrabandă au fost găsite în magazine duty-free pe graniţa de vest a României. În fapt, România s-a aflat foarte mult timp pe harta contrabandei cu ţigări Gallaher. Mărcile de ţigări Saint George şi Ronson ocupau, chiar şi anul trecut, primele locuri în topurile ţigărilor de contrabandă întocmite de vama română. Acuzaţiile de contrabandă au condus la un proces între cele două părţi. Gallaher pretindea că i se cuveneau 3,2 milioane de dolari pentru ţigaretele furnizate către Tlais, iar Tlais cerea daune în valoare de 675 de milioane de dolari pentru profituri pierdute şi alte pagube. Un alt proces, aflat încă pe rol, a fost iniţiat de Tlais în Liban şi un altul, împotriva vămilor britanice, a început în Cipru în septembrie 2008.

Aceste procese au creat o breşă în comunitatea de obicei foarte izolată a producătorilor şi distribuitorilor de tutun. Procesul din Marea Britanie a scos la iveală în jur de 13.000 de documente interne ale afacerilor dintre Gallaher şi Tlais, arătând cum o companie mare din industria tutunului se poate folosi de distribuitori pentru a face lucrurile murdare şi cum oficiali ai vămilor pot trece cu vederea astfel de lucruri.

Afacerile lui Tlais cu Gallaher datează din 2000 şi se continuă până în 2005, o perioadă prolifică pentru industria tutunului până în momentul în care s-a aflat sub mari presiuni în întreaga lume din cauza acuzaţiilor de implicare în operaţiuni de contrabandă.

Astăzi, Tlais şi colaboratorii săi au o întreagă listă de acuzaţii la adresa Gallaher. Printre acestea faptul că: TEL a fost transformat în ţapul ispăşitor pentru practicile lui Gallaher, practici care presupuneau introducerea a miliarde de ţigarete pe pieţe care nu puteau “înghiţi” asemenea cantităţi; acuze că Gallaher făcuse afaceri cu companii bănuite a fi implicate în contrabandă deşi, public, Gallaher dezavua această practică; acuze că firma vânduse ţigarete prin canale duty-free amplasate în aeroporturi şi magazine de graniţă, ştiind că acestea ar putea ajunge in mâinile crimei organizate. Mai mult, Gallaher a vândut ţigări de proastă calitate, adesea mucegăite, expirate sau deteriorate, în ţări aflate în curs de dezvoltare, în Iran şi în Irakul aflat în plin război. Tot TEL dă vina pe vama britanică care, în loc să fie o barieră pentru contrabandă, era complice atâta vreme cât ţigarete britanice plecau spre alte ţări.

Gallaher a negat toate aceste acuzaţii. Mai mult decât atât, în aprilie 2008, compania a câştigat procesul din Marea Britanie cu TEL atunci când judecătorul Christopher Clarke a decis că Gallaher avusese suficiente motive să anuleze contractul cu distribuitorul şi că, de fapt, încercase să remedieze situaţia contrabandei. Judecătorul britanic i-a acuzat în schimb pe cei de la TEL de vânzare de ţigări către traficanţi cunoscuţi.

Cu toate acestea, judecătorul Clarke nu i-a pierdut din vedere pe cei de la Gallaher. În verdictul final al procesului, judecătorul considera că Gallaher fusese complice la operaţiunile

de contrabandă şi a semnalat că practicile companiei “au condus la creşterea riscului de contrabandă”, incluzând aici şi furnizarea de ţigări unor distribuitori al căror comportament de afaceri nu fusese în prealabil verificat. Clarke a mai spus că Gallaher nu trebuia să trimită în Cipru ţigări care nu aveau drept destinaţie finală această ţară. Gallaher nu a răspuns cererii ICIJ (International Consortium of Journalists) de a acorda un interviu.

Atât documentele folosite în timpul disputelor legale, cât şi interviurile cu oameni din interiorul industriei tutunului conturează o imagine negativă a lui Gallaher. Printre criticii Gallaher se numără şi Heiko Arjes, un veteran în afacerile cu tutun şi consultant pe probleme de integritate a mărcilor de ţigări. Acesta a lucrat cu Gallaher şi Philip Morris în Orientul Mijlociu şi în Africa. Într-o depoziţie pentru procesul din Marea Britanie, Arjes susţine că firma Gallaher era adânc implicată în traficul de ţigări şi în evaziune fiscală. ,,Experienţa mea directă cu Gallaher”, spune Arjes la momentul procesului, “demonstrează faptul că Gallaher era în continuare mai interesată de contrabandă decât alţi producători mari care au renunţat la astfel de practici”.

Acuzaţiile lui Tlais mai sunt susţinute, în parte, de către o sursă neobişnuită: un fost manager de la Gallaher. Norman Jack a lucrat şi a organizat afacerile de export ale Gallaher timp de mai mulţi ani. El a relatat într-o declaraţie dată pentru procesul dintre Gallaher şi Tlais din Liban că firma pusese la cale un sofisticat sistem de contrabandă care să funcţioneze ca un scut şi să ofere posibilitatea negării vreunei implicări directe a companiei.

PLANUL DE SALVARE A LUI GALLAHER
Problemele lui Gallaher datează din 1998, când, întocmai ca şi alte mari companii de tutun, firma colecta mari sume de bani din vânzarea de ţigări care, în mod repetat, ajungeau pe pieţele negre ale lumii. Gallaher şi o altă companie britanică, Imperial, de exemplu, vindeau atât de multe ţigări micuţului stat Andorra, încât ar fi trebuit ca fiecare femeie, bărbat şi copil din Andorra să fumeze şapte pachete de ţigări pe zi ca să justifice afacerea şi volumele exportate aici.

NIMIC PE HĂRTIE
Atitudinea lui Gallaher din acea perioadă este bine ilustrată de către Peter Wilson, directorul excutiv al Gallaher, care a declarat pentru BBC că: ,,Vom vinde legal distribuitorilor noştri... Dacă aceşti distribuitori vor vinde produsele mai departe către alţi oameni care au de gând să le aducă în mod ilegal în această ţară (n.r. – Marea Britanie), acest lucru este dincolo de posibilităţile noastre de control.”

În ciuda profiturilor mari, anul 1998 s-a dovedit a fi unul greu pentru Gallaher. Pe teritoriul Uniunii Europene, pe măsură ce graniţele au dispărut, la fel şi magazinele duty-free şi-au încetat activitatea. Taxele, în special în Marea Britanie, piaţa locală a Gallaher, au crescut, lucru ce a dus la diminuarea vânzărilor. Tot în acea periodă, devalorizarea rublei ruseşti a dus la pierderi pentru Gallaher pe piaţa rusă, o piaţă extrem de importantă pentru companie.

În acelaşi timp, Gallaher modernizase o fabrică de ţigări în Irlanda de Nord, aducând echipamente moderne de fabricare a ţigărilor. Acestea ar fi permis companiei să profite de pe urma producţiei la scară largă, dar scăderea vânzărilor ameninţa profitabilitatea companiei dacă compania nu era în stare să găsească piaţă de desfacere pentru produsele fabricii.

Ca răspuns la această situaţie, oficialii Gallaher au pornit un plan îndrăzneţ de a creşte vânzările în întreaga lume. Pentru a implementa strategia, în 1999 , Gallaher l-a adus pe Norman Jack, un manager cu experienţă şi foarte apreciat. Potrivit mărturiei sale de la procesul lui Tlais din Liban, lui Jack i s-a cerut să inunde pieţele din ţările aflate în curs de dezvoltare cu mărcile Gallaher, pentru “a vinde miliarde, nu milioane”. Jack susţine că strategia a fost aprobată direct de către Wilson, directorul executiv al Gallaher. Planul nu implica nici un alt efort din partea companiei în a-şi susţine propriile mărci de ţigări prin publicitate aşa cum este normal în momentul abordării unor noi pieţe.

În declaraţia sa, Jack relatează cum a pregătit pentru Gallaher o prezentare în care explica cum se va desfăşura acţiunea, evidenţiind faptul că procedurile vor implica şi “tranzit şi schimb”, jargon al industriei tutunului pentru contrabandă. Potrivit propriilor declaraţii, Jack a considerat că era nevoie să se protejeze şi comunica frecvent cu conducerea, pentru că “eram cu toţii conştienţi că ne angajăm într-o afacere foarte periculoasă”. “Urmând acest plan”, spune Jack, “nu puteam fi niciodată acuzaţi de tentativă de contrabandă... şi rămânea întotdeauna posibilitatea de a nega că eram la curent cu afacerea şi puteam da vina pe distribuitor.”

DISTRIBUITORI ÎNDOIELNICI
Pentru a facilita distribuţia de ţigări, Jack a contactat Namelex, o companie cu sediul în Cipru condusă de un fost manager de la Galaher. Potrivit actelor din procese, Tlais era un investitor în Namelex şi urma să finanţeze un număr mare de vânzări de tutun ale companiei.

La început, afacerile au mers foarte bine. Gallaher a transportat zeci de miliarde de ţigarete către depozitele Namelex din Cipru şi Dubai.

Printre cei care lucrau la Namelex se afla şi un manager britanic pe nume Michael Clarke. Acesta a început să îşi pună întrebări cu privire la legalitatea afacerilor. El a cerut sfatul lui Jack, iar acesta i-a spus să urmeze aceleaşi reguli pe care le urmează şi el. Ideea era să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi să evite să mai pună întrebări. Sub umbrela Namelex s-au desfăşurat nenumărate transporturi dubioase. Vama britanică avea să declare ulterior că o mare parte a ţigărilor transportate au fost traficate în cele din urmă în Marea Britanie. Din 2000 şi până în 2002, Namelex a vândut ţigări unui şir întreg de companii cel puţin îndoielnice, inclusiv către CT Tobacco, o companie cipriotă deţinută de Christos Tornarides. Acesta este căsătorit cu o româncă şi are câteva afaceri în ţara noastră. Numele CT Tobacco apare de foarte multe ori în documentaţia vămilor britanice referitoare la ţigări de contrabandă confiscate pe teritoriul Marii Britanii. Tornarides avea o reputaţie de playboy dintr-o familie înstărită şi cu legături strânse în lumea politică din Cipru. În documentele proceselor dintre Tlais şi Gallaher, Tornarides avea reputaţia unui traficant de ţigări. Namelex şi CT TObacco au avut probleme încă de la început. În august 2000, vasul cambodgian “Marina”, încărcat cu 110 milioane de ţigarete marca Gallaher, Sovereign şi Mayfair, a fost oprit de către autorităţile greceşti lângă Creta. Autorităţile britanice şi greceşti au aflat că încărcătura urma să fie deviată prin Letonia la o companie fantomă care aparţinea unui fost ofiţer KGB din Kazahstan pentru ca, mai apoi, să fie traficată în Marea Britanie. “Marina” a încercat să scape de vasele de patrulă greceşti, dar a fost în cele din urmă interceptată. O lună mai târziu, Namelex a vândut mai bine de 110 milioane de ţigări către CT Tobacco pentru a fi exportate în Albania, conform mărturiilor şi documentelor Namelex. Albania, care în acea periodă era un rai pentru contrabandişti, părea o alegere ciudată pentru o astfel de încărcătură, întrucât nu exista piaţă de desfacere pentru mărcile Mayfair şi Sovereign. Jack şi Clarke “au discutat riscul contrabandei” în contextul reputaţiei lui Tornarides, dar executivii seniori ai Gallaher “au fost mai mult decât încântaţi să dea undă verde operaţiunii”. Ţigările livrate CT Tobacco şi Namelex au continuat să fie frecvent capturate în Marea Britanie. Ţigaretele Gallaher au fost vândute chiar şi în Irak către regimul lui Saddam Hussein, deşi Irakul se afla pe atunci sub sancţiunile impuse de ONU. Clarke ne-a declarat că el şi Jack au făcut afaceri cu sadicul fiu al lui Saddam Hussein, Uday, pe iahtul acestuia, cu doar câteva luni înainte ca trupele americane să invadeze Irakul.

ŢIGARETE PUTREDE
În 2001, oficiali ai vămii britanice au emis un cartonaş roşu pentru Namelex, iar Gallaher s-a folosit de această întâmplare pentru a rezilia contractul cu compania. În ciuda legăturilor strânse dintre Tlais şi Namelex, Gallaher a înlocuit distribuitorul cu TEL, propria companie a lui Tlais. TEL a fost de acord să semneze un nou contract şi să intre în posesia unei mari cantităţi de ţigarete marca Gallaher care aşteptau să fie vândute către Namelex, mai mult de patru miliarde de ţigări. Acestea aveau o vechime între nouă luni şi doi ani, fiind trecute de mult de data expirării, potrivit lui Tlais. Acestea fuseseră ţinute în depozite în Dubai şi Cipru şi o parte dintre pachete erau decolorate, iar ţigările erau mucegăite. Mucegaiul, dacă este inhalat, contribuie şi mai mult la efectul toxic al ţigării. Pentru a scăpa de ţigările mucegăite, soluţia a fost un acord neobişnuit semnat în 2002 între vămile britanice, Gallaher şi TEL. Acordul stipula că Tlais se angaja să furnizeze detalii complete despre destinaţia acestor ţigări, urmând să ofere atât Gallaher, cât şi vămii britanice documentaţia tuturor transporturilor. Scopul acestei măsuri era acela de a stopa posibila contrabandă cu aceste ţigări înspre Marea Britanie. La rândul lor, oficialii vămii asigurau că vor oferi în timp util firmei TEL orice informaţii privind confiscări ale mărfurilor Gallaher pe teritoriu britanic. Mai mult, vama a fost pusă la curent cu planul lui Gallaher şi Tlais de a amesteca ţigări noi cu cele putrezite. Gallaher trebuia să se debaraseze de ţigaretele vechi şi putrede. Soluţia: deversarea lor la mare depărtare, în ţări aflate în curs de dezvoltare. “Dacă analizezi industria tutunului, nu ai să auzi de amestecuri de bunuri vechi cu noi”, spune Clarke, fostul manager Namelex, care între timp plecase să lucreze pentru Tlais. “Dacă imporţi bunuri vechi, nu poţi să scapi basma curată”, ne-a spus Clarke.

Dar atâta vreme cât ţigările vechi stăteau departe de ţărmul britanic, se pare că oficialii vamali erau mulţumiţi. Era un târg extraordinar. Vama britanică a preferat să păstreze tăcerea asupra acestui subiect, nebinevoind să răspundă întrebărilor ICIJ.

Subdistribuitorii au început rând pe rând să se plângă de ţigările mucegăite trimise de Tlai. Un transport naval destinat pieţei din Iran a facut cale întoarsă. Tlais i-a atenţionat în repetate rânduri pe managerii Gallaher că ţigările sunt practic gunoaie, imposibil de vândut. Gallaher a insistat însă ca transporturile să continue. Tlais spune că a dispus chiar distrugerea încărcăturii pentru Iran şi l-a sfătuit pe Gallaher să facă acelaşi lucru cu alte transporturi.

Deşi erau la curent cu situaţia containerelor, oficialii Gallaher au insistat ca mare parte din ţigările stricate să fie vândute după ce au fost amestecate cu unele noi, aşa cum reiese şi dintr-o notă scrisă de mână: “De vânzare către Irak”. Ţigările au fost introduse în masă în această ţară după ce regimul lui Saddam a căzut. Mai mult, documentele menţionate spun că “starea în care se află aceste bunuri face ca acestea să nu poată fi vândute niciodată în pieţe legale”. Tlais i-a scris în 2004 şi lui Nigel Northridge, director executive al Gallaher, informându-l că “Gallaher m-a pus într-o poziţie foarte dificilă cerându-mi să vând ţigările împotriva sfatului meu”.

În cadrul procesului din Londra, Gallaher s-a apărat prin declaraţiile lui Nigel Espin, managerul Gallaher de atunci. Acesta a spus în faţa judecătorului: “Văd piaţa din Irak, care tocmai s-a deschis după o lungă periodă de sancţiuni, ca pe una potrivită unei astfel de vânzari, spre deosebire de oricare altă piaţă mai sofisticată. Nu mi-aş dori să fumez ţigări cu mucegai, dar, dacă nu aş avea de nici un alt fel, aş fi mai mult decât bucuros să fumez una mucegăită... Nu cred că acesta este un lucru rău, faptul că sunt vândute în Irak.” Tlais, care acum are remuşcări din cauza târgului, vede lucrurile în cu totul altă lumină. “Gallaher otrăvea oamenii. Nu ar fi trebuit să vând ţigările astea. Nu le-am vândut fiindcă am vrut asta, ci pentru că aveam un aranjament cu vama britanică”. Michael Clarke spune că implicaţiile afacerii ar fi trebuit să fie clare pentru toată lumea. “Cu toţii ştiam că bunurile vechi urmau a fi traficate. Dacă vinzi ţigări mucegăite poţi fi sigur că şi clienţii, subdsitribuitorii, vor fi îndoielnici”.

CARTONAŞUL ROŞU
În timp ce Tlais se ocupa cu descărcarea ţigaretelor putrede, jocul contrabandei se schimbă. Gallaher şi celelalte companii erau acum presate de autorităţi să se reabiliteze. Cu tot cu înţelegerea dintre TEL, vamă şi Gallaher, TEL s-au dovedit a fi la fel de ineficienţi în păstrarea ţigaretelor în afara graniţelor Marii Britanii.

TEL folosea o companie cu sediul în Dubai pe post de distribuitor principal. Bunurile era trimise de aici în Africa şi Europa de Est, în raiuri contrabandiste precum Letonia, România, Ucraina şi Muntenegru. Atunci când oficiali ai vămii britanice au cerut să vadă documentaţia multora dintre aceste transporturi, Gallaher a spus că majoritatea documentelor companiei lipseau sau erau incomplete sau erau suspectate ca fiind falsificate.

Tlais şi Clarke se contrazic pe aceasta temă, însă reputaţia celui dintâi incepea să aibă serios de suferit. Existau dovezi potrivit cărora CT Tobacco şi alte companii care primiseră cartonaş roşu încă mai primeau încărcături de ţigarete, în mod indirect, de la TEL.

În 2004, trei pătrimi din ţigaretele confiscate de vama britanică erau produse de Gallaher, iar Tlais era principalul suspect. Judecătorul Clarke afirmă că “peste cincizeci la sută dintre ţigările furnizate lui TEL au fost traficate”. Tlais a combătut afirmaţiile judecătorului, dar şi-a dat seama curând că TEL devenise poliţa de asigurare a lui Gallaher. “Gallaher nu a avut niciodată încredere în mine”, îşi aminteşte Tlais “Eu tot întrebam «vreţi să lucraţi cu mine?», iar ei răspundeau «Desigur»“.

Tlais susţine că a încercat să îşi “cureţe” afacerea, încetând colaborarea cu cinci subdistribuitori îndoielnici. Tot el spune că subdistribuitorii săi de încredere vindeau marfa mai departe şi nu aveau cum să-şi verifice clienţii deoarece, în pofida acordului încheiat, vama britanică nu furniza informaţii cu privire la companiile implicate în contrabandă. Tlais mai spune că a atenţionat de multe ori Gallaher în privinţa practicilor ilegale ale unor companii, dar că i s-a spus că oficialii Gallaher nu erau interesaţi de aceste date. Mai mult, aceştia l-au pus în legătură cu subdsitribuitori care îi creaseră probleme în trecut. În cele din urmă, TEL a primit cartonaşul roşu de la vama britanică în 2004. Gallaher a anulat înţelegerea sa cu compania, invocând cartonaşul, documentaţia inadecvată, apropierea TEL de distribuitori suspectaţi de contrabandă şi incompetenţa TEL în a investiga problema. Gallaher l-a dat in judecată pe Tlais, iar acesta, furios, l-a dat la rându-i în judecată pe Gallaher. Contractul semnat de cele două părţi prevedea posibilitatea ruperii acestuia în sitiuaţia în care TEL primea cartonaşul roşu. Însă aceste cartonaşe sunt sancţiuni administrative neobişnuite – un fel de listă neagră ce nu are în vedere deschiderea unui proces sau urmărire penală. Tlais nu a văzut niciodată documentaţia cartonaşului primit şi nici nu poate să verifice că acesta există cu adevărat. De fapt, vama oferă documentaţia numai producătorilor britanici şi îşi bazează informaţiile în primul rând pe percheziţii şi pe părerile producătorilor înşişi. Tlais e convins că sistemul este în aşa fel pus la punct încât vina să cadă în totalitate, întotdeauna, pe disitribuitor, în timp ce companiile mari scapă de responsabilitate.

“Gallaher ar fi trebuit să primească cartonaşul, nu eu”, spune Tlais. “M-au făcut pe mine sa vând toate astea în baza înţelegerii mutuale, iar apoi au început să se plângă de contrabandă”.

OLAF INTERVINE
Problema lui Tlais nu a constat doar în fricţiunile cu Gallaher şi vama britanică. Compania sa a atras şi atenţia investigatorilor de la Oficiul European Anti-Fraudă, parte a Comisiei Europene. În 2005, Tlais a fost acuzat de contrabandă în Grecia, după ce în urma unei investigaţii OLAF a reieşit că ţigări care erau produse pentru piaţa din Bulgaria erau de fapt comercializate în Grecia. Tlais a fost considerat asociat la infracţiune, întrucât a vândut ţigările către contrabandişti cunoscuţi. Iniţial, Tlais a fost condamnat la patru ani de închisoare, dar, în urma apelului câştigat, a scăpat de acuzaţii şi cazul a fost închis. Tlais s-a bucurat de mai puţin noroc atunci când curtea britanică a găsit că denunţarea contractului de către Gallaher a fost întemeiată. În ceea ce priveşte soarta Gallaher, compania a fost cumpărată în 2007 de către Japan Tobacco International (JTI), companie aflată parţial în proprietatea guvernului japonez. În decembrie 2007, OLAF şi JTI au încheiat un acord pentru a evita un eventual proces referitor la acţiunile Gallaher. Pentru clarificarea trecutului Gallaher, JTI a plătit o amendă de 400 milioane de dolari. Partea japoneză s-a angajat să reabiliteze compania, iar în schimb a primit un termen de doi ani de zile în care statele Uniunii Europene nu vor iniţia acţiuni în justiţie în ceea ce priveşte comportamentul Gallaher.

Tlais a declarat că întregul episod l-a costat foarte mult atât în plan financiar, cât şi în plan familial. Toţi cei implicaţi au avut de pierdut. Majoritatea celor din conducerea Gallaher au fost înlocuiţi de membrii JTI. Michael Clarke, managerul Namelex, este în continuare şomer. Acesta este de părere că fiecare parte este vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat: “Întotdeauna se spune că este vina distribuitorului, dar niciodată nu se vede imaginea completă”.

 

Proiect

Acest articol este parte a unei serii privind traficul cu ţigări. Coordonatorii articolelor sunt International Consortium of Investigative Journalists, un proiect al The Center for Public Integrity în Washington DC. http://www.publicintegrity.org/investigations/icij Reporteri: Ştefan Candea (România), Duncan Campbell (Marea Britanie), Vlad Lavrov (Ucraina) şi Roman Shleynov (Rusia). Au contribuit la realizarea materialului: Te-Ping Chen (Statele Unite), Marina Walker Guevara (Statele Unite), Gong Jing (China), Alain Lallemand (Belgia), Paul Cristian Radu (România), Leo Sisti (Italia), Drew Sullivan (Bosnia-Herţegovina) şi Kate Willson (Statele Unite).