Îndrăgostit de folclor

Amintirile sunt o unealtă utilă, rezultatul unui proces de sedimentare a ce ţi se pare a fi fost esenţial.

Ţăranul român are o vorbă: "Faptele care s-au făcut s-au dus toate în pământ". Amintirile lui Henry H. Stahl în cartea sa "Amintiri şi gânduri" despre cine a fost Constantin Brăiloiu şi alţii la fel ca el au fost de folos pentru ca noi, cei de mai târziu, să înţelegem adevărata valoare a muncii acestor oameni cu totul speciali.

"Încă din 1922, Brăiloiu sesizase organele oficiale despre importanţa problemei şi găsise soluţia în forma­rea unei «Societăţi a Compozitorilor» care avea în fond menirea de a asigura încasarea drepturilor de autor ale compozitorilor, cu contraobligaţia însă de a furniza fondurile necesare pentru organizarea unei «Arhive» de folclor. Ca secretar general al acestei «Societăţi», Brăi­lo­iu pusese bazele «Arhivei» şi în conexiune cu rosturile sale de profesor la Conservatorul de Muzică, la catedra de istoria muzicii (de îndată conexată cu cea de folclor) crease o întreagă armată de discipoli folclorişti nu numai extrem de bine pregătiţi profesional, ci, unii dintre ei, deosebit de talentaţi atât ca muzicieni, cât şi ca folclo­rişti. Cu Constantin Brăiloiu, mai în vârstă decât mine cu opt ani, aveam să încep aici, la Fundu Moldovei, o cola­borare, dublată de o prietenie care ne-a strâns, până la moartea, în 1958, a acestui extraordinar folclorist. De fapt, Brăiloiu, ca şi Breazul, continua o muncă începută de muzicologul D. Kiriac (1866-1928), cel dintâi folclorist care a folosit la noi în ţară înregistrările pe suluri de ceară cu aparatul Edison. Am fost impresionat de marea dragoste şi totalul respect pe care Brăiloiu le arăta faţă de «maestrul» său Kiriac. Îmi va fi dat ca, ulterior, însoţindu-l pe Brăiloiu, să calc şi eu pe urmele lui Kiriac, în căutarea informatorilor folosiţi de el în satele în care lucrase, pe la Comăneşti şi de pe Valea Vâlsanului.

La început m-am interesat de străduinţa lui Brăiloiu de a elabora metodologia, extrem de riguroasă, a anchetelor folclorice, problemă care, în alte domenii, mă preocupa şi pe mine. M-a interesat deci tehnica de lucru a lui Brăiloiu care nu numai că înregistra pe suluri, dar şi însoţea fiecare înregistrare cu fişe anexe, în care figurau în afară de numele, vârsta, profesia informatorului, o serie de date care permiteau o mai corectă înţelegere a locului pe care informatorul îl deţinea în viaţa satului. Cu alte cuvinte, ceea ce - încă din 1928 - îl interesa pe Brăiloiu nu era numai «melodia», ci şi rostul ei în viaţa satului, ceea ce denota certe preocupări de «sociologie a folclorului». Aceasta a făcut să am cu dânsul şi o serie de convorbiri pe această pro­blemă de «sociologie», dânsul stăruind nu numai pe cel muzical, ci în genere pe orice «folclor», eu căutând să mă lămuresc despre mecanismele «obiceiului pământului», adică de acea ramură care poate fi numită «folclor juridic». Aceste convorbiri au fost singurele care la Fundu Moldovei au avut un rezultat rodnic nu numai pentru mine, ci cred că şi pentru Brăiloiu.

Întors la Bucureşti, după Fundu Moldovei, l-am căutat acasă la locuinţa lui provizorie din Strada Solon, unde am cunoscut şi pe atât de blânda Lucie Brăiloiu, soţia lui. Munca alături de Brăiloiu a avut pentru mine două urmări: una de precizare a tehnicilor de cercetare în domeniul până atunci străin de mine al «culturii populare» în forma sa «folclorică», în sens de urmărire a producţiilor spirituale populare; şi alta de îndrăgostire faţă de fermecătorul nostru folclor nu numai muzical, ci şi literar, cu tot ceea ce i se adaugă ca interdicţii, ceremonii, rituri, credinţe şi mentalităţi", spune Henry H. Stahl.

"Începând din 1928 am însoţit pe Brăiloiu în numeroasele sale anchete pe teren, aceasta spre neplăcerea profesorului Gusti, care avea impresia că trădez sociologia pentru folclor, pe când de fapt se întâmpla tocmai procesul invers, de încadrare a folclorului în sociologie. Brăiloiu era un exemplar deosebit în lumea cercetătorilor noştri. Ca muzician, trecuse prin şcoala atât de temeinică a profesorului Gedalge, teoretician desăvârşit al ştiinţei muzicale, Brăiloiu ajungând a fi el însuşi un erudit, cunoscător al tuturor şcolilor, europene şi extraeuropene. În curând avea să fie creatorul disciplinei «etnomuzicologiei», merit, de asemenea, necontestat, menţionat în această calitate în toate lucrările de specialitate străine. Dar în afară de asta era stăpân pe o serie de discipline învecinate, având o largă cultură generală, deschis fiind la orice problemă nouă, nu numai a celor de sociologie a folclorului. Mintea lui era atât de ageră, încât mereu îţi da impresia unui jucător de şah, care ghiceşte şi calculează mişcarea adversarului cu trei-patru mişcări mai devreme. Deşi crescut în Elveţia, posedând la perfecţie atât franceza, cât şi germana, având un real talent de a mânui o limbă neasemuit de frumoasă, descendent al marii şi străvechii familii a Brăiloilor olteni, avea totuşi o capacitate rar întâlnită de a sta de vorbă cu oamenii simpli, fie ei ţărani, tineri şi bătrâni, bărbaţi sau femei, grupuri de ţigani, rudari sau corturari, sau cu tarafuri de lăutari. Arta lui de a intra în vorbă, de a cere oamenilor informaţii şi de a se lăsa înregistraţi la fonograf, făcută cu atâta simplicitate încât părea că n-ar fi cerut nimic, totul decurgând firesc, ca de la sine, era prodigioasă. Mă mândream şi eu cu darurile mele de anchetator, dar Brăiloiu le avea la un grad superlativ (poate doar elevul lui, Hari Brauner, să le fi avut aproape deopotrivă)."

"În 1932 l-am însoţit într-o lungă campanie, de peste o lună de zile, în Gorj, de Sărbătorile Crăciunului. Am tras la Târgu-Jiu, la casele unei rude a dnei Brăiloiu, procedând la înregistrarea a două «tacâmuri» de «vicleiuri», rezultatul fiind publicul fragmentar în So­ciologia românească şi apoi integral într-o broşură separată. Ţin deosebit la această publicaţie, fiind singura în care colaborarea dintre noi este consemnată prin amândouă numerele noastre. Apoi, dispunând de un automobil, am plecat din Târgu-Jiu în colinda satelor din nordul Gorjului. Am tras mai întâi la gazda noastră din Runc, Maria Arbagic, excepţională informatoare în tot ceea ce priveşte cântecul şi «folclorul» în general. Era o iarnă «goală», cum se spune, adică lipsită de zăpadă şi friguroasă din cale afară. Avea o casă săracă, neîncălzită. Peste noapte a trebuit să ne îmbrăcăm paltoanele, să ieşim în ogradă, să căutăm vreascuri încercând, fără a reuşi, să aprindem focul. Brăiloiu era mai ales ocupat cu veşnica sa luptă, cu Flitul, împotriva puzderiei de purici; neplăcere obişnuită în acea vreme în mai toate satele. De aici am luat la rând drumul până la Tismana, strângând, printre altele, acele extraordinare texte pe care Brăiloiu le-a publicat cu titlul de Ale mortului din Gorj, atât de frumoase încât au ispitit mai târziu pe Jacques Lassaigne să încerce o traducere în franceză, mai puţin reuşită, mi se pare, decât traducerea dată de Maria Holban în cartea sa Sortilèges.