Andrei Păunescu, despre moştenirea spirituală şi lupta nedreaptă pentru cea materială: „Alții au numărat fără ca noi să știm și au transformat totul într-un proces meschin”

În noiembrie sunt 5 ani de când Adrian Păunescu a plecat în altă lume. Şi, din păcate, tot de atunci familia lui nu mai are linişte.

Sabina Iosub: Andrei, sunt în curând 5 ani de când tatăl tău s-a mutat în altă lume…
Andrei Păunescu: Noi îl considerăm tot în lumea asta…

Sabina Iosub: Eram convinsă că o să spui asta, că am văzut tot ce ai făcut în acești ani. Cum sunteți voi însă, ca familie?
Andrei Păunescu: Noi ca familie am fi vrut să fim la fel cum am fost și până tata a respirat și anume să ne facem treaba pe care am învățat-o alături de el și de care suntem molipsiți și astăzi - să facem educație, să facem presă, să facem cărți. Încercarea noastră are însă o singură problemă, că noi am încercat să mergem înainte și au apărut niște situații și niște persoane care ne tot pun bețe în roate. Noi nu vrem decât să mergem înainte și până la urmă vom face lucrul ăsta chiar dacă bețele puse în roate sunt absurde și meschine.

Sabina Iosub: Hai să punem cărțile pe masă. Unde e de fapt problema?
Andrei Păunescu: Păi nu știu unde e problema. Problema e că a doua sau a trei zi după ce tata a murit și o persoană a venit în casa noastră în care poarta a fost deschisă pentru oricine, rudă sau ne-rudă, și acea persoană a zis – Aș vrea să-mi recapăt identitatea și a deschis o acțiune în justiție. Noi am zis foarte bine, nu ne opunem, adevărul trebuie să iasă la iveală. N-am făcut niciun demers, nu am pus nicio opreliște acestei acțiuni de recăpătare a identității. Și vreau să spun că flexibilitatea justiției din România a fost mai mult decât mare pentru că s-a acordat calitatea de fiu, mă rog, de urmaș al lui Adrian Păunescu unei persoane fără niciun fel de analiză, fără niciun fel de probă ci doar pe baza unei tăceri a familiei cunoscute și a unei impresii generale. Mă rog, lucrurile astea s-au rezolvat.

Sabina Iosub: De ce ați tăcut atunci?
Andrei Păunescu: Am tăcut pentru că noi nu am vrut să facem nimic care să ne provoace remușcări. Și am întrebat chiar atunci, când tata abia fusese îngropat, am întrebat-o pe Andreea. Bun, Andreea. Noi nu ne vom opune la această chestiune. Ce îți dorești din acest moment, că tata a murit, bine era să se rezolve lucrurile în deceniile în care noi ca oameni maturi, puteam să trăim lucrurile astea cu el de față. Și e o mare întrebare. E o culme a absurdului și a nedreptății, că lucrurile astea e întâmplă după ce tata a murit.

NOI AM TRĂIT PUR ŞI SIMPLU LÂNGĂ TATA

Sabina Iosub: Ai întrebat-o de ce acum?
Andrei Păunescu: Am întrebat, n-am primit răspuns. Mă rog, nici nu mai contează. Am întrebat-o după ce a murit tata: ce dorești de la această acțiune? Păi să-mi recapăt identitatea. Noi am spus, bun, identitatea este o problema. Dar tata a lăsat nu numai o moștenire spirituală, a lăsat și ceva material, nu basmele care se spun pe la televiziune sau prin presa mondenă, așa-zis mondenă, cu milioane de euro. A lăsat niște imobile care nefiind puse în operă comercială consumă și nu produc și cam atât. A lăsat niște drepturi de autor și niște bani, rușinos de puțini pentru ce a reprezentat Adrian Păunescu. E, la întrebarea noastră – ce îți dorești din partea materială lăsată de tata, Andreea ne-a răspuns – nu știu, voi știți mai bine, voi ați fost alături de el, știți ce are, voi ați lucrat lângă el, ce considerați voi. E, problema e că a doua zi după ce s-a obținut buletinul de identitate, și cu concursul nostru, pentru că noi nu ne-am opus și puteam să lungim ani și ani procesul acela de recunoaștere, au început să apară numărătorii, notarii pe la poartă să ne numere furculițele, tablourile, covoarele și să spună că există în averea lăsată de Adrian Păunescu lucruri pe care noi nici nu le știam. Pentru că noi nu am stat să numărăm ce tablou sau ce covor am avut în casă. Noi am trăit pur și simplu lângă tata, am contribuit la creșterea averii lui spiritual și material și nu am numărat nimic niciodată. E, se pare că alții au numărat fără ca noi să știm și au transformat totul într-un proces meschin.

NU S-A VÂNDUT NIMIC

Sabina Iosub: Și acum ce faceți? O să împărțiți totul?
Andrei Păunescu: Noi vrem să împărțim din prima clipă, dar nu suntem lăsați să împărțim pentru că mereu ni se spune că există averi ascunse, pe care noi le ascundem. Dar cum să ascundem ceva ce tata a făcut public dintotdeauna? El a avut declarații de avere, a fost de trei ori senator, toată lumea știe ce am avut. Casa noastră a fost deschisă și pentru rude și pentru ne-rude. Aș vrea să vă spun un lucru. Tata s-a comportat cu zeci, cu sute de oameni, ziariști, scriitori, actori, cenacliști, rockeri, folkeri, șoferi, s-a comportat cum s-ar fi comportat cu proprii săi copii dacă ei au dorit să vină lângă el. Deci tata nu a făcut discriminări de sânge. Tata a făcut discriminări de activitate. Cine a vrut să fie copilul lui Adrian Păunescu, a fost. Uite, regretata Tatiana Stepa. A vrut să fie copilul lui de suflet, a stat la noi în casă, am avut o lungă și frumoasă colaborare și a fost copilul lui. Nu a trebuit să vină cu un document că este fiica lui. Ea și atâția alții. Zeci și zeci de oameni. Deci e cu atât mai amar pentru mine și mai meschin în absolut dacă judecăm că dorința aceasta de a intra în familie s-a produs după ce tata a murit. Răspunsul final este că noi încercăm să mergem mai departe și abia așteptăm să ni se spună – domne, vreau asta… Vreau țigla asta de pe casă, vreau camera aia, vreau tabloul ăla, dar să se termine o dată. Noi nu ținem de nimic.

Sabina Iosub: Dați orice, asta să înțeleg?
Andrei Păunescu: Nu că dăm orice. Noi nu avem. Noi nu avem cum să dăm pentru că nu avem. Ce a lăsat tata a rămas la locul său și nu s-a mișcat un fir de păr.

Sabina Iosub: Ați vândut ceva în toată această perioadă?, că a apărut asta în presă...
Andrei Păunescu: Doamne-ferește! Am citit recent. Este o prostie, o meschinărie, o aberație care frizează lipsa de sănătate mentală. Cum, cum să vindem? În primul rând că nu am fi făcut-o, chiar dacă am fi avut dreptul, în al doilea rând că nu am avut dreptul. Cum să vindem un imobil sau un teren sau să vindem lucruri din casă? Noi totuși ne comportăm pe măsura numelui pe care îl purtăm. Deci nu s-a vândut nimic, cum să se vândă?

Sabina Iosub: Poți estima averea materială lăsată de Adrian Păunescu? Tocmai că se vorbește în presă în momentul ăsta despre sume uriașe – 4 milioane de euro, 5 milioane de euro…
Andrei Păunescu: Dar asta e o prostie. Știți cum s-a făcut aprecierea asta după părerea mea? Cineva a trecut pe stradă, a văzut casa din Dionisie Lupu și a zis – mamă, casă în centrul Bucureștilor, curte, parter, etaj, pod, asta trebuie să facă vreo 2 milioane de dolari. Nu poți să apreciezi așa. Aia nu e o casă care produce bani, nu e închiriată, nu cultivăm în ea rapiță sau ciuperci.

Sabina Iosub: Da, dar teoretic poate fi vândută și pot fi obținuți niște bani.
Andrei Păunescu: Eu știu, dar ar fi un sacrilegiu să vinzi, cum să spun eu, cetatea, centrul de greutate al familiei Păunescu. Este casa în care în anii de restriște 1985-1992, noi ne-am adunat, eu cu Carmen și cu tata, și am făcut ziarele, editura, am rezistat pe cont propriu în momentele în care nu era nicio șansă în societate pentru noi. Deci aprecierea asta la 4 milioane este o prostie. Poate că opera lui literară face un miliard și eu nu aș da-o nici pe zece miliarde. Dar să spui că Adrian Păunescu a lăsat 4 milioane este o prostie. Uitați, eu le propun celor care scriu asta, să-mi dea ei cele 4 milioane, să ni le dea, și să le dăm o cotă parte din aceste milioane. Eu pot să le spun atâta. Tata a lăsat bani propriu-zis cam cât câștigă la vreo două nunți un manelist. În rest a lăsat niște case, niște terenuri care ne costă, pentru că nu sunt fructificate. Atâta tot. Și o opera literară care nu se poate număra în bani.

CÂT DE FALS SUNĂ VITREGĂ PENTRU UNA, CÂT DE FALS SUNĂ SORĂ PENTRU CEALALTĂ

Sabina Iosub: Ați încercat vreodată să vă așezați la masă toți cei care ați rămas?
Andrei Păunescu: Da, am încercat. Problema este că eu vorbesc cu gura mea și am capul pe umerii mei. Carmen, la fel, Ana-Maria, deși este foarte tânără, face la fel. Din păcate nu putem avea un dialog cu o persoană care nu poate răspunde la nicio întrebare, nu poate lua nicio hotărâre pentru că mereu își cheamă avocatul, trimite mail-uri, trimite toate problemele pe care le-ar putea decide singură că este o persoană matură, le trimite pe mâna unor persoane din afară. Dacă nu ar fi fost așa, lucrurile s-ar fi rezolvat demult.

Sabina Iosub: Nu îi pronunți numele…
Andrei Păunescu: Nu-i pronunț numele. De ce să îi pronunț numele? Eu subminez chestiunea.

Sabina Iosub: O vezi ca pe o soră? O poți vedea ca pe o soră?
Andrei Păunescu: Știi ce… Eu în această carte, uite că se întâmplă să o am pe masă – Popor de somnoroase păsărele, am o poezie în care vorbesc despre asta. Și spun așa… Dumnezeu, destinul, câteva mame și tata mi-au dat trei surori. Și tribunalul. Mi-au dat trei surori. Una dintre ele, cea mai mare, Ioana, a plecat prea repede după tata. Am rămas cu două surori vitrege. Cât de fals sună vitregă pentru una, cât de fals sună soră pentru cealaltă. Uite, eu sunt în același raport de frăție-vitregie cu Ana-Maria. Suntem frați doar de tată. Dar cu Ana-Maria m-am înțeles mai bine decât chiar cu Ioana, regretata mea soră de mama și de tată. Nu e problemă de sânge aici sau de ambii părinți sau de un părinte. Pot să te înțelegi cu un străin mult mai bine decât cu un frate. Deci frăția se vede în fapte. Și dacă eu pot fi frate bun cu o soră bună cum este Ana-Maria care nu-mi e decât soră de tată, aș putea fi cu oricine. Problema e să nu fim în război și să fim cu creierul nostru, să gândim cu creierul nostru. Nu prin intermediul unor avocați care, orice ar fi, vor să își facă treaba, vor să își ia banii, vor să mărească problemele și nu să le micșoreze.

MI SE PARE NEDREPT ŞI MESCHIN CĂ SE PUN ÎN DISCUŢIE LUCRURI ATÂT DE URÂTE

Sabina Iosub: Ți se pare ceva drept din tot ce se întâmplă?
Andrei Păunescu: Nu, nu. În primul rând nu mi se pare drept că problema aceasta, procesul acesta a apărut după ce tata a murit. Andreea, că îmi spuneai că nu îi pronunț numele, eu când pronunț numele Andreea mă gândesc mai mult la fiica mea cea mare și de-aia, Andreea spune că știa că este fiica lui Adrian Păunescu de la 14 ani. Și e foarte posibil să fie așa. Și noi știam că există. O cunoșteam. Problema e de ce nu a venit. La un moment dat a împlinit 18 ani, la un moment dat a împlinit 20, 25, 30, 35, 40. Au fost zeci de ani în care ne-am întâlnit de două-trei ori, pentru chestiuni tehnice. Mă rog, a avut să-l roage pe tata câteva lucruri de-a lungul vieții, tata a ajutat-o și și-a văzut de drum. Asta mi se pare nedrept, că a apărut după ce a murit tata. Și mi se mai pare nedrept și meschin faptul că se pun în discuție lucruri atât de urâte. Adică ajungem să pretindem titlul de fiică a lui Adrian Păunescu și imediat ce-l avem să dăm liste de zeci de poziții. Că știu eu că există într-un sertar din casa din Dionisie Lupu un lănțișor de aur la Carmen Păunescu. Știu eu că există o statuetă sau o icoană, nu știu a cui e, dar există acolo. Știu eu că există un cadou pe care i l-a făcut Adrian Păunescu Anei-Maria și că trebuie să fiu despăgubită că ei i-a făcut cadou și mie nu. Astea sunt lucrurile urâte. Sunt de necrezut. Și dacă mă vede cea care îmi este soră măcar pe jumătate de sânge, dacă mă vede acum, se poate trezi. E păcat. E o rușine că a intrat în familia noastră și se apucă să numere icoane, tablouri și furculițe și pandantive pe care unele dintre ele noi nici nu știm că le avem sau nu le avem. Asta e problema.

Sabina Iosub: Cum vezi rezolvarea?
Andrei Păunescu: Nu știu. Nu știu. Noi mergem înainte. Eu sunt mulțumit de un lucru, că și dacă o să rămână un fir de ață după tata, sau dacă o să rămână datorii de plătit după Adrian Păunescu, eu o să fiu fericit și cu acel fir de ață în plus și cu datoriile pe care eventual să i le plătesc. În rest chiar nu mă interesează. Știți ce nu o să îmi ia niciodată nimeni nici prin proces, nici prin instanțe, avocați? Nu o să îmi ia faptul că eu am învățat de la el niște lucruri pe care le putea învăța și ea. Dacă venea. Nu a împiedicat-o nimic. Era la câteva străzi distanță. Nu o să îmi ia relația cu publicul care mă vede și ca pe fiul lui Adrian Păunescu și ca pe Andrei pentru că după 5 ani, dacă nu aș fi învățat la Cenaclu și la editură și lângă instituția care a fost Adrian Păunescu, dacă nu aș fi învățat atât de multe lucruri, nu puteam să rămân pe scenă și în presă astăzi, sau aici unde mă vedeți, la catedra de jurnalism la Spiru Haret. Astea le-au putut învăța lângă tata toți cei care au vrut. Cine n-a vrut, și-a văzut de viața lui și acum numără lănțișoare, icoane anonime și calculează în bani metri pătrați. Eu vreau altceva, Ana cred că vrea altceva, Carmen cu siguranță că vrea altceva și ne vedem de treabă. Cu orice bețe în roate primim.

A FOST UN FENOMEN URIAŞ CARE A SCHIMBAT MINŢI, A LANSAT VALORI

Sabina Iosub: Ai pomenit de Cenaclul Flacăra. Cum îți amintești vremurile acelea? Erai foarte mic, e adevărat, în momentul în care a fost creat Cenaclul, dar ai prins totuși destul de mulți ani.
Andrei Păunescu: Da, eram foarte mic, în 73 când s-a înființat aveam 4 ani, dar eram adolescent și cu memoria vie când am început să urc pe scena lui, pentru că eu în ultimii 2-3 ani ai Cenaclului vechi, respectiv 1982-1985 aveam o trupă și aveam niște cântece, deci intrasem și eu în rândul celor de pe scenă. Mulți au spus – Sigur că da, v-a urcat tata pe scenă, că ați fost privilegiați. E adevărat, dar știți ce se întâmplă? Tata a urcat pe scena Cenaclului sute de oameni. Dacă ne-ar fi urcat doar pe noi, copiii lui, ar fi fost o discriminare. Dacă pe noi nu ne-ar fi lăsat să urcăm alături de celelalte suflete care urcau, era o discriminare negativă. Așa că tata a deschis ușa și a casei și scena Cenaclului oricui. Iar eu îmi amintesc de vremurile alea ca de niște lucruri fabuloase care sunt în filmul lui Cornel Diaconu, regretatul regizor care a făcut pelicula Te salut, generație în blugi, sunt acolo, par venite din istorie, le-am trăit, și cu siguranță în perioada următoare, cine-știe de decenii sau de 100 de ani nu se vor mai întâmpla. Pentru că a fost un fenomen uriaș care a schimbat minți, a lansat valori și a făcut din Cenaclu un izvor și de creație și de atitudine care s-a văzut și la revoluția din 1989.

Sabina Iosub: Ai pomenit de generația în blugi, un termen inventat de tatăl tău, atât de frumos conturat, mai există acum generația în blugi oare, sub o altă formă?
Andrei Păunescu: Da, generația de martori ai Cenaclului Flacăra există, sunt oameni maturi sau în vârstă, care vin la spectacolele noastre din toată țara și cel mai îmbucurător este că există o nouă generație care merge până la vârste de 10-12 ani de oameni care iau o chitară în mână, se mobilizează în jurul unor personalități locale, ba la Craiova, cum e Generația Folk, ba la Tîrgu Mureș, ba la Timișoara, în toate zonele țării unde oamenii se adună și recreează atmosfera folk pentru că Cenaclul Flacăra asta a lăsat viu – un spirit de dragoste de țară, de dragoste de cuplu, de dragoste de părinți, de dragoste de dreptate socială și astea nu au vârstă. Pot muri inițiatorii, pot muri chiar artiștii, dar ideile nu mor.

ERA AUTENTIC, ERA PUTERNIC, ERA TALENTAT, ERA DREPT CHIAR ŞI ATUNCI CÂND ERA NEDREPT

Sabina Iosub: Cum era tatăl Adrian Păunescu?
Andrei Păunescu: Tatăl Adrian Păunescu era exact cum era și ziaristul, și politicianul, și șeful și colegul și fiul Adrian Păunescu. El era egal cu el însuși și acasă și pe scenă. El părea un actor foarte bun. El era un actor foarte prost, dar părea bun pentru că-și juca rolul vieții foarte bine. Noi am ajuns în familie, când eu m-am mai maturizat, am ajuns la niște conflicte destul de aspre pentru că eu îi spuneam – Tată, avem și noi viețile noastre, nu poate fi totul în jurul muncii tale, în jurul redacției. El totul trăia prin muncă. Zi și noapte scria, zi și noapte se gândea, ce să mai facă, unde să mai trimitem revista, unde să mai organizăm Cenaclul, pe cine să mai chemăm la emisiunea de la Antena 1 în anii 1998-1999, pe cine să mai chemăm la emisiunea de radio. Și el tot timpul trăia prin muncă. Nu a știut să aibă concediu niciodată și nici nu putea. Pentru că, și ăsta e alt lucru pe care l-am învățat de la el, este fabulos să îți transformi munca în hobby și hobby-ul în muncă.

Sabina Iosub: Ce ai prețuit cel mai mult la el?
Andrei Păunescu: Păi am prețuit la el cel mai mult și ceea ce m-a durut cel mai tare, și ceea ce m-a fascinat cel mai tare, că era autentic, era puternic, era talentat, era drept și chiar și atunci când era nedrept. Pentru că el nu obliga pe nimeni să stea lângă el. Ca dovadă, sora mea mai mare, Ioana. O vreme a cântat și ea în Cenaclu. Când nu a mai vrut, a plecat. Ea nu a vrut să se implice nici în redacții, nici în presă. Asta a fost viața ei. Tata nu a obligat-o doar pentru că era fiica lui, să vină. Asta mi-a plăcut la el cel mai mult că a creat o magie în jurul lui prin care nu ai ce să faci altceva decât să stai lângă el și să muncești lângă el. La un moment dat te dezmeticeai și îți dădeai seama că ai de trăit și tu propria ta viață, dar e aproape imposibil să te rupi de faptul că ai fost lângă el și mă refer la mine și la cei care i-am fost apropiați și uite suntem marcați și în bine și în rău de faptul că am fost copiii lui biologici, profesionali, spirituali și nu ne-a interesat câte lănțișoare lasă și câte icoane sunt pe pereți. Ca dovadă noi nu știm astăzi ce știu cei care ne inițiază procese și ne cunosc inventarul casei mai bine decât îl cunoaștem noi.

Sabina Iosub: Cum poate fi dus tot ceea ce a făcut Adrian Păunescu mai departe?
Andrei Păunescu: Poate să fie dus prin două mari tronsoane. Tronsonul operei lui pe care noi am învățat încă din timpul vieții lui să o administrăm – nu uitați că el a și scris că eu sunt editorul și îngrijitorul și continuatorul operei lui pentru că m-am implicat alături de el și-n literatură și-n presă și aici la catedră unde filmăm în pauza dintre două restanțe la facultate la Spiru Haret și la cenaclu și în toate activitățile lui. Pe de o parte ducând mai departe ce am început în timpul vieții lui, articole, poezii, vorbiri, idei, cântece și așa mai departe, și pe de altă parte construind noi realități și în sensul de noi ca persoane și în sensul de noutate. De aia, uitați, din când în când eu scot câte o carte, cărți de poezii și de cântece, fac aceste cursuri la facultate unde și el a predat începând din 1998 la Jurnalism la Spiru Haret în care a venit cu toată convingerea și a lăsat serii întregi de studenți, facem emisiuni de radio și de TV, facem revista Flacăra în continuare, mai ales prin truda Anei Maria care poartă aproape tot efortul acestei reviste care încă apare pe hârtie. Deci, ca să rezum: îi ducem creația lui mai departe indiferent de bețele în roate și ducem propria noastră creație ca să arătăm că noi nu doar fructificăm ceea ce a creat el, ci facem propriile noastre cântece. Uitați, zilele trecute am venit dintr-un turneu lung în care am pus alături mai multe piese ale Cenaclului Flacăra cu piesele mele, inclusiv cu acel amuzant joc de cuvinte care la mine a ajuns și titlu de carte ‘Iobag la patron, iobag la stat”. Și alte și alte piese unele dintre ele le-am cântat chiar în emisiunea ta la Antena 3 de un Crăciun acum doi ani.

Sabina Iosub: Sunt foarte mulți cei care și acum își aduc aminte cu mare bucurie și cu mare durere uneori de ceea ce a fost Cenaclul Flacăra și Adrian Păunescu, de felul în care tatăl tău a știut să-și pună mâna pe umărul cuiva și să-i transforme destinul. Sunt mulți dintre ei cei care se îndreaptă spre voi în momentele astea, să construiți împreună?
Andrei Păunescu: Da, sunt niște admirabili oameni de cultură care vin alături de noi, unii dintre ei doar cu bucuria de a scrie în revista Flacăra că noi nu avem bani să-I plătim pe colaboratori, dar ei scriu și sunt unii dintre ei mari personalități ale culturii și presei din România, alții vin la cenaclu și în măsura în care putem adunăm din când în când fonduri ca să-I plătim așa cum îi plătea întotdeauna Adrian Păunescu la Cenaclu. Oamenii au rămas și după ce tata a plecat, și-au dat seama că dispărând marele paravan și marele stâlp de rezistență care a fost el lucrurile devin foarte dure pentru genul ăsta folk și pentru genul rock și de aia solidaritatea există. Desigur, nu ca pe vremea Cenaclului Flacăra, dar există. În fiecare an în jurul zilei lui de naștere în week-endul din jurul lui 20 iulie noi facem la Craiova un festival numit Adrian Păunescu. Am ajuns în vara asta la a treia ediție, concurs de poezie, un mare concert numit Remember Cenaclul Flacăra. Și alte și alte lucruri. Nu au cum să piară lucrurile astea. Eu îmi permiteam să scriu imediat ce tata a murit și împreună cu Ana am decis că revista trebuie să meargă mai departe am scris că revista trebuie să fie tot Flacăra lui Adrian Păunescu nu candela lui Adrian Păunescu.

AVEA SENTIMENTUL CĂ POATE FI NEMURITOR

Sabina Iosub: Îți aduci aminte ce ai vorbit ultima dată cu el?
Andrei Păunescu: Cum să nu! Îmi aduc aminte că mi-a permis medicul Șerban Brădișteanu să merg pe 31 octombrie la spitalul de urgență unde era internat – eu veneam atunci din Portugalia unde eram la o conferință de jurnalism - și atunci mi-a dictat ultima poezie pe care au am înregistrat-o și audio și am înregistrat-o și video, dar nu am considerat potrivit să dăm această filmare epocală, Adrian Păunescu pe patul de suferință scriind și citindu-și ultima poezie, dar va veni și momentul în care o să o vedeți. Atunci el era agitat ca nu cumva să nu-și facă bine sumarul de la emisiunea de la Radio Reșița, urma meciul Dinamo-Craiova pe care el voia să-l vadă pe geamul spitalului de Urgență. După aia nu am mai putut intra deloc la el pentru că starea nu era deloc bună. Carmen era în permanență acolo și Ana mai făcea schimb cu Carmen și am vorbit ultima dată cu el la telefon imediat ce am ieșit din emisiunea mea de la Radio de marți, 2 spre 3 noiembrie, cu vreo câteva ore înainte să intre în cele două zile de inconștiență, zile cumplite de opriri ale inimii resuscitări care și alea au fost un caz medical. De obicei după 40 de minute un om căruia I se resuscitează inima se consideră operațiunea medicală încheiată. La el inima a tot vrut să repornească și a repornit timp de aproape două zile, asta până în dimineața de 5 noiembrie. Când am vorbit cu el la telefon ultima oară nu avea o stare prea bună, cred că a fost prima dată când era grăbit și a nu a stat la telefon cât aș fi vrut eu să stau de vorbă și după aia ce a urmat se știe.

Sabina Iosub: A simțit?
Andrei Păunescu: El nu cred că a conștientizat vreodată ideea că poate muri, deși a scris nenumărate poezii în care își prevestea moartea și își scria și testamente spirituale și testamente morale, naționale, dar propriu-zis momentul în care va muri nu l-a considerat real. El a fost nemuritor, este nemuritor și cred că într-un fel avea sentimentul că poate să fie nemuritor și ca pământean.

Sabina Iosub: Cu timpul nu trece durerea. Dorul se adâncește, avem uneori neputința de a nu-i vedea foarte clar pe cei care nu mai sunt alături de noi. E o amintire care ți-a rămas întipărită perfect în minte?
Andrei Păunescu: Uite, nu ai dreptate aici. O dată ce timpul trece amintirile nu se șterg, Eu am avut copilăria de pe la 9 ani când am rămas alături de el după divorțul lui de mama, eu am fost prezent de la 9 ani până în ultima clipă, aproape zi de zi zeci de ani și în rest aproape mereu. Practic toată viața este o amintire vie. Nu pot să spun că m-am întâlnit cu Adrian Păunescu de 5 ori și cea mai puternică amintire este întâlnirea a doua. Sunt zeci, sute de formule pe care el ni le-a spus toată viață, formule de genul: ocupă-te de aia, hai să mergem la cutare, ce bine ar fă să considerăm că 1 decembrie 1918 ar trebui să se mai întâmple o dată sau să nu ne treacă viața fără să o umplem de fapte bune. De exemplu, când eu l-am întrebat, de multe ori de ce i-a iertat pe cei care i-au greșit, și folkiști și ziariști si scriitori, care ba l-au turnat la Securitate, ba l-au abandonat, ba și-au făcut interesul și-au luat casa, butelia, mașina, banii, postul și au plecat, iar la momente de necaz toți aceștia au venit la el să-I ceară ajutorul. Și eu îl întrebam “Tată, cum se poate să ierți tot timpul, să nu ții minte niciodată răul și să-i ajuți din nou”. Și el îmi spunea, referindu-se mai ales la artiști, la cântăreții din Cenaclu, care majoritatea nu s-au comportat cu el după 1985 așa cum trebuia, și el îmi spunea: Andrei, problema mea a fost talentul lor. Caracterul e problema lor!

ERA O INSTITUŢIE INEPUIZABILĂ

Sabina Iosub: Ai avut vreun moment în acești ultimi 5 ani în care ai fost supărat pe el? Sau furios? Chiar și legat de tot ceea ce se întâmplă cu noua ta soră?
Andrei Păunescu: Nu, nu! Am fost supărat și furios că dacă avea puțin mai multă grijă de viața lui ar fi putut să trăiască 5, 10, 30 de ani. Deși și aici înțeleg cum era. El spunea “măi, eu nu pot să creez ca Adrian Păunescu și să trăiesc ca un om obișnuit. Eu așa mă port în mod firesc’. El nu se putea preface nici măcar față de sănătatea lui. De aia el cât a avut de trăit și de ars fitilul vieții și de iubit și de scris a făcut-o, în momentul în care a simțit că nu mai este el însuși că puterile îl părăsesc, toată forța lui uriașă s-a prăbușit și s-a stins. Iar supărarea legată de ce spui, nici vorbă. Pentru mine este o mare bucurie, o onoare fără margini să știu că am dreptate, să știu că stau pe poziția bună acolo unde am stat lângă el, că eu nu m-am mutat și că vin în jurul nostru tot felul de oameni care, poate în mod justificat, vor să fie și ei copii lui Adrian Păunescu, dar nu este vina mea că nu au venit la timp. El i-ar fi primit! El la un moment dat după divorțul de mama nu a avut niciun copil pentru că și eu și Ioana am fost dați mamei noastre. Și s-a luptat să fim lângă el amândoi. Și am venit! El s-a luptat în 1982 inclusiv pentru a o recunoaște pe Andreea și nu e vina nimănui că nu s-a putut duce la capăt procesul acesta. Vina dacă se poate numi așa este că mama Andreei nu a dorit să continue procesul și a condiționat continuarea analizelor de luarea la pachet, căsătorie și așa mai departe. Asta a fost dar nici măcar asta nu a împiedicat lucrurile! Putea foarte bine să vină și să spună “tată, gata!” Să depună acțiunea când a împlinit 18 ani sau 28, sau oricând altcândva, dar nu după moartea lui. Și răspunsul la întrebare: Nu, nu sunt supărat pe tata! El ne-a învățat atâtea lucruri și ne-a lăsat atâtea, nu neapărat materiale. Deși ne-a dat și acoperiș și mâncare și un loc în care să muncim. Dar el ne-a lăsat un mod de viață, pe care uite și astăzi îl ducem mai departe și mie de când am lucrat cu tata nu mi se pare că există vreun șef care sa-mi pună probleme. Nu exista un șef mai dur și mai aspru decât el. Cu orice situație mă întâlnesc în viață este un fleac. Orice am de muncit acum este mai puțin decât am muncit lângă el tot ce am de confruntat este mai puțin decât confruntarea cu el care-mi era și prieten și tată și confident și inamic și patron-terorist. Era o instituție inepuizabilă!

Sabina Iosub: Ai un mesaj pentru cititorii Jurnalului Național?
Andrei Păunescu: Le transmit o lungă, foarte lungă prietenie, amintirea plăcută de a fi scris de câteva ori în Jurnalul și de multe ori în Jurnalul de duminică, amintirea anilor de început ai Jurnalului când alături de colegii mei de generație Marius Tucă, Dan Diaconescu și alături de patronul de atunci și acum Dan Voiculescu am făcut lucruri bune, amintirea când Dan Voiculescu a stabilit împreună cu Adrian Păunescu să reintre tatăl meu în munca de televiziune și asta s-a întâmplat după ani și ani de când lui Adrian Păunescu nu I se dădea voie la televiziune, se considera că este un personaj prea incomod. Ei bine, la Antenă el și-a făcut intrarea în televiziune în 1998 și a continuat-o până când proprii lui colegi de partid au inventat legea aia cu scoaterea de pe post a realizatorilor care sunt și oameni politici. Așa că, de Jurnalul Național ne leagă cele mai frumoase amintiri de presă și ăsta nu este un cuvânt de politețe. Ana Maria a scris acolo multă vreme, numerele de Jurnalul dedicate lui Adrian Păunescu sau proiectele comune pe care le-am făcut, anii de festival de la Vama Veche, toate astea arată că am avut niște rădăcini și niște seve comune. Jurnalul este chiar cel mai național dintre ziarele din România, în afară de publicațiile noastre Totuși Iubirea, Vremea și Flacăra!