x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Interviuri Belafonte, un "Gica Petrescu al Americii"

Belafonte, un "Gica Petrescu al Americii"

de Florin Ghioca    |    10 Aug 2006   •   00:00

Un artist complet. Cantaret si ac-tor, Harry Belafonte a bucurat cu talentul lui milioane de oameni, pe toate continentele. In exclusivitate pentru cititorii Jurnalului, Harry isi povesteste viata, adevarat subiect de telenovela.

CELEBRU. "Vreau sa iti spun ca n-ai auzit nimic pana n-ai ascultat 50.000 de japonezi cantand «Day-O»", declara Belafonte

Ar putea fi supranumit "Gica Petrescu al Americii". Sau,la fel de bine, i s-ar potrivi un "Florin Piersic american", pentru ca Harry Belafonte este un actor si un cantaret longeviv, simpatic si vorbaret, gata oricand sa impartaseasca celor din jur din vasta sa experienta de viata. Ba chiar poate sa le si cante interlocutorilor celebrul sau refren "Day-O". L-am cunoscut cu prilejul unei cuvantari pe care a tinut-o in fata studentilor Universitatii Yale, la New Haven. Desi batranetea si bolile il coplesesc uneori, a acceptat totusi sa-si povesteasca - ce-i drept, pe scurt - cariera si viata, cu intamplari savuroase si inedite, marturisind ca nu a mai stat niciodata pana acum de vorba cu un ziarist roman.

"Mama a venit din Jamaica si, ca toti emigrantii, si-a facut multe sperante. Ceea ce n-a stiut era ca soarta noastra, ca emigranti, va fi diferita de a celorlalti. In fond si la urma urmei era o persoana de «culoare»", isi incepe povestea Harry Belafonte. "Mama era convinsa ca nu va avea aceleasi oportunitati de a-si indeplini «visul american» la fel ca si ceilalti, pentru ca acesta le era negat negrilor in acea perioada. Si pentru ca ea nu putea sa ajunga cineva in America, si-a pus toate sperantele in noi, copiii ei: sa mergem la liceu, la facultate, sa ajungem doctori sau avocati... Cand am abandonat liceul, a fost probabil cea mai grea lovitura pentru ea", isi continua povestea.

Jurnalul National: De unde se trage inclinatia artistica a emigrantului Harry Belafonte?
Harry Belafonte: In 1935, la una dintre sarbatorile noastre, am mers la film, la sfarsitul saptamanii. Cand m-am nascut eu, filmele erau inca niste noi experimente. Atunci am vazut "Tarzan, fiul maimutelor" si am vazut oameni de "culoare", pe un continent numit Africa. Ei traiau in jungla, desigur, erau total ignoranti, nu stiau nimic despre nimic, pana cand "salvatorul alb" a venit in mijlocul lor si le-a adus mantuirea intelectuala si sociala. Si-mi amintesc ca ma uitam la ecran, la omuletii aceia, care erau toti pigmei. Am vazut ca nu gasisera negri pe masura, asa ca luasera pitici albi si ii vopsisera in negru.

Si totusi... ati parasit liceul, in ciuda sperantelor mamei dumneavoastra.
Dupa primul trimestru de liceu, am auzit-o pe Eleonor Roosevelt vorbind despre democratie, libertate, drepturile muncitorilor. Tanar fiind, am fost total castigat de partea acestei filozofii sociale. Incepuse razboiul, Hitler vorbea despre suprematia rasei ariene. Am vrut sa iau parte la lupta, era o aspiratie idealista. Eram fascinat de John Wayne, care invingea de unul singur zeci de dusmani. Si imi doream ca intr-o zi sa fiu la randu-mi un erou. Pe de alta parte, era elementul mult mai pragmatic al faptului ca, plecand la razboi, scapam din ghetou; iar armata m-a invatat disciplina, mi-a dat un scop, m-a maturizat si mi-a deschis ochii asupra lumii in care traiam. Participarea mea la razboi a fost cea mai buna alegere posibila.

Transformari


SINCER. "Pune-ma pe o scena sa recit ceva din Macbeth, din Othello si sunt in elementul meu, dar sa cant jazz nu", marturiseste Harry
Razboiul poate schimba oamenii in bine?
Direct, nu. Insa, cand m-am intors de la razboi, am gasit de lucru ca maturator, un om bun la toate: faceam reparatii si intretinere pe la casele oamenilor. Si, intr-o zi, dupa ce am terminat treaba, am primit, pe langa bani, doua bilete la teatru. Acesta era la subsolul unei biblioteci. Acolo am vazut eu prima piesa. Habar n-aveam ce-i ala teatru. Stiam ce-i ala vodevil, vazusem cam toate spectacolele posibile, toate orches-trele de jazz, insa aici era ceva diferit, ceva ce nu mai vazusem. Cand am intrat in salita aia de teatru, erau numai 40 de spectatori. Ceea ce m-a impresionat a fost tacerea monumentala. Se spune ca, daca ai mai mult de patru negri intr-o camera, trebuie sa fie ceva zgomot. Am avut sentimentul ca particip la ceva serios, sacru as putea spune...

Si ce s-a intamplat?
S-a ridicat cortina si am vazut niste actori de "culoare", cu un joc impresionant. Gasisem locul in care voiam sa fiu si oamenii despre care voiam sa aflu mai multe. Asa ca pentru urmatoarea piesa m-am oferit voluntar sa ajut teatrul in orice fel. Eram dispus sa matur, sa spal veceurile, sa fac absolut orice. Si am inceput sa ma uit mai atent la oamenii din jur. Am descoperit un tanar nu foarte diferit de mine, pe care il chema Sidney Poitier. Apoi pe o tanara actrita, Ruby Dee.

Ati fost un autodidact?
Nu chiar... Am facut totusi o scoala de teatru la New York. Am avut un profesor neamt, care se refugiase in America din cauza nazistilor. El m-a acceptat la cursuri. In prima zi de scoala am intrat in sala, intr-un loc foarte diferit de teatrul in care lucrasem pana atunci. Intr-un colt statea un baiat palid, pe numele sau Marlon Brando. Altul, care arata destul de ciudat, se numea Walter Matthau. Mai era unul foarte aratos, care aveam sa aflu ca se numeste Tony Curtis... La scoala am inceput sa il studiez pe Shakespeare, care mi-a placut foarte mult. Apoi i-am invatat pe Cehov, pe Steinbeck si pe Bernard Shaw. Hemingway m-a fascinat teribil...

Deci ati inceput sa lucrati mai intai ca actor, intr-o companie cel putin selecta si intr-o atmosfera boema...
Am fost coleg de scoala cu cei mai buni scriitori ai Americii, cu cei mai buni dramaturgi. La noi au venit Robert Penn Warren si Jean Paul Satre. Dupa cursuri mergeam impreuna pe Broadway la concerte de jazz. Aici era Mecca jazzman-ilor. Charlie Parker, Miles Davies, Billy Hallyday. Stateam toata seara cu o bere de 25 sau 50 de centi sticla si ascultam muzica, apoi fugeam acasa, imi invatam replicile pentru a doua zi, pe urma ma trezeam a doua zi dimineata si ma duceam la scoala. Muzicienii veneau si mai vorbeau cu publicul, mai beau un pahar. Intr-o noapte, unul dintre ei, vazand ca am atatea carti la mine, m-a intrebat cu ce ma ocup. I-am zis ca studiez actoria si m-a rugat sa-i povestesc despre asta. I-am zis: "In loc sa iti zic eu, de ce nu vii sa vezi?". Si astfel, Charlie Parker si Miles Davies au inceput sa vina la piesele noastre.

Muzica


Si debutul dumneavoastra ca interpret, ca solist cum s-a produs?
Intr-una dintre piesele in care jucam, mai precis in "Oameni si soareci" a lui Steinbeck, jucam un personaj care trebuia sa cante. Cam asa am debutat pe scena cantand. Mai tarziu, dupa mai multe piese in care aveam partituri muzicale, la clubul in care mergeam s-a aflat despre "inclinatia" mea.

Si cum a fost prima data?
Prima data, nici n-am apucat sa ma urc bine pe scena, ca Charlie Parker si-a luat saxofonul, s-a urcat pe scena, apoi Miles Davies a venit si el cu trompeta si inainte sa apuc sa deschid gura m-am trezit ca, la prima mea aparitie pe scena ca interpret platit, am fost acompaniat de cei mai mari muzicieni de jazz ai vremii. Iar generozitatea cu care m-au sustinut, felul in care au dat o parte din ei insisi pentru ca eu sa pot straluci in mijlocul lor vor ramane pentru totdeauna un exemplu pe care il voi urma, ca, la randul meu, sa pot sprijini oameni de valoare. Atunci m-am descoperit pe mine si am spus "aici este locul meu". Ceea ce am descoperit eu la Miles Davies si Charlie Parker a fost felul in care isi foloseau talentul pentru a pune in valoare una dintre cele mai puternice forte ale naturii - arta. Dar cand am inceput sa cant, am realizat ca nu sunt pregatit pentru a concura cu Billy Hallyday sau Nat King Cole, de exemplu, pur si simplu nu asta era chemarea mea.

Dar ce stil muzical ati vrut sa abordati?
Mai tarziu s-a intamplat sa descopar muzica etnica. Si am inteles ca ma pot regasi in povestile pe care ea le spune. Am inceput astfel sa invat cantecele diferitelor popoare. Nu am cunoscut evreul pana nu i-am invatat cantecele. Nu i-am cunoscut nici macar pe negrii mei pana ce nu le-am invatat cantecele sau pe irlandezi pana ce nu le-am patruns muzica. Intr-o seara, actorul si cantaretul Paul Robeson a venit sa ma vada cantand. Ma cunostea ca actor, dar nu si ca muzician. La sfarsit a intrat in culise si m-a felicitat si mi-a spus un lucru: "Fa-i pe ei sa cante cantecele tale si atunci vor invata sa te cunoasca". Din momentul ala, in cantecele mele au aparut mesaje care au atras atentia institutiilor statului. Imi amintesc ca tot pe atunci m-am trezit cu o oferta din partea unei case de discuri si cu un rol pe Broadway.

Consacrarea


Si ati ajuns cunoscut pe intregul glob...
Primul meu album a fost o premiera pentru casele de discuri: s-a vandut in peste un milion de exemplare in mai putin de un an. Am inceput sa calatoresc foarte mult in diverse tari. Reusisem sa fac niste oameni - care de altfel sunt interiorizati - sa cante melodiile mele, asa cum imi spusese Paul Robeson. Am cantat in Nagasaki si Hiroshima, am invatat cantece japoneze despre pace... La fel, n-ai auzit nimic pana ce nu ai vazut cateva mii de nemti cantand "Hava Nagila". Asta s-a intamplat in cel mai mare teatru din Berlinul de Vest, inainte de caderea zidului. Cand am inceput sa cant, fortele aliate au avut de furca, pentru ca la "Checkpoint Charlie", principalul punct de trecere intre Berlinul de Est si cel de Vest, se stransesera zeci de mii de oameni, iar legea martiala interzicea germanilor sa se adune in numar mare. Asa ca a trebuit sa mai dau cateva reprezentatii. Si iata-ma-s, un negru din Caraibe, cantandu-le nemtilor cantece evreiesti. (rade)

Un cantec atat de inofensiv a ajuns sa sperie?
Melodiile mele au inceput sa fie cantate de africani si chiar si de albii din Africa. Mi-a scris Nelson Mandela, care mi-a spus ca a auzit de mine si ca imi multumeste pentru ceea ce fac. Am mers in Robben Island, unde a fost inchis Mandela, si am aflat ca detinutii imi cantau melodiile in cor, iar gardienii, care nu ar fi trebuit sa ii lase, erau incantati sa auda "Day-O". Insa nu si-au dat seama ca detinutii schimbau versurile piesei pentru a-si transmite mesaje secrete.

Prieten cu Castro


Cum ati ajuns, in cele din urma, sa aderati la doctrina comunista si sa fiti prieten cu Fidel Castro?
Unii dintre cei mai straluciti oameni ai vremii au fost acuzati de senatorul McCarthy ca sunt comunisti. Printre ei, Albert Einstein, Eleanor Roosevelt, Hemingway, Arthur Miller si foarte multi actori. Mi-am zis atunci sa vad daca oamenii astia au intr-adevar ceva de spus prin doctrina lor. Asa ca am inceput sa il citesc pe Marx. Intr-o zi m-am trezit pe lista neagra a lui McCarthy. Si dintr-o data eram somer, tradator, inamic al statului. Singurul lucru care m-a consolat a fost compania unor nume atat de sonore pe acea lista. Eram priviti ca o forta malefica, un pericol contagios, ce trebuia tinut la distanta de ceilalti. Coincidenta a facut ca in aceeasi perioada sa castig un premiu "Tony" pentru prima piesa in care am jucat pe Broadway. In duminica de dupa decernare, toti laureatii erau invitati la Ed Sullivan Show, cea mai populara emisiune din America la acea vreme. Pe mine CBS-ul m-a declarat indezirabil, dar dupa o intalnire personala cu Ed, acesta m-a invitat totusi in emisiune.

Si toate astea se intamplau intr-o tara unde se presupune ca individul se bucura de libertate, ca e democratie...
Motivul pentru care iti zic toate astea este ca nici acum lucrurile nu sunt prea departe de cum erau atunci. Recent am fost invitat sa particip la o intalnire a corporatiei "Eyetech", care face cercetare in domeniul oftalmologic. Am acceptat, pentru ca la randul meu am avut probleme cu ochii, tot asa cum ma implic in sustinerea cercetarii pentru vindecarea cancerului, ca supravietuitor al acestuia. Cu cateva zile inainte de eveniment, am fost anuntat ca invitatia a fost retrasa. Conducerea "Eyetech" nu era de acord cu ideile mele politice, ca am vorbit impotriva Administratiei Bush, a razboiului din Irak, a faptului ca avem in America numarul cel mai mare de detinuti din lume si ca in tara asta poti sa ramai pe drumuri daca esti in opozitie.
×
Subiecte în articol: interviu intr-o inceput belafonte