Fidelitatea poate reprezenta uneori adevărata victorie asupra timpului

Continuăm astăzi seria unor interviuri-document cu români care au împlinit sau împlinesc, în 2018, 100 de ani, oameni născuţi în anul originar al României Mari şi care au supravieţuit schimbărilor tumultuoase pe care le-a cunoscut ţara noastră în ultimul secol pe plan politic, economic sau social. Serialul care vă ţine cu sufletul la gură face parte din Programul Cultural „Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic.

Constanţa Petre e cea care adaugă o za în lanţul evocărilor centenare pe care le propunem cititorilor noştri, împărtăşindu-ne experienţele pe care le-a avut în momentele teribile pe care le-a traversat ţara noastră după al Doilea Război Mondial, odată cu venirea Armatei Roşii pe teritoriul României. Cu un soţ care i-a fost răpit de destin, pierdut printre milioanele de vieţi întrerupte de cea mai sângeroasă conflagraţie din istorie, doamna Petre ne împărtăşeşte în interviul pe care ni l-a acordat nişte trăiri ce par desprinse parcă din epopeea homerică Odiseea. Ea ne povesteşte cum soţul ei a pierit pe front într-un tren de luptă atacat de partizanii sovietici şi ne relatează cum a refuzat vreme de 20 de ani să creadă că bărbatul ei nu mai este, arătându-ne că fidelitatea poate reprezenta uneori adevărata victorie asupra timpului.

„Primul om care mi-a spus că a murit mi-a zis că ar fi murit în trenul care îi deplasa spre linia frontului şi care a explodat din cauza partizanilor sovietici care ar fi pus dinamită pe şina de cale ferată. Eu nu am crezut multă vreme, până la 47 de ani am aşteptat, hai că o să vină, o să vină, şi nu a mai venit”. Acestea sunt cuvintele doamnei Constanţa Petre, care ne pot pune pe gânduri, ilustrându-ne nişte tipare umane care astăzi ar putea părea arhaice, dar care la vremea lor au comportat consistenţa specifică unor principii pe care le invocăm şi astăzi cu un aer searbăd. Povestea doamnei Constanţa se mută apoi, odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, în Bucureşti, unde avea să îşi trăiască următoarele decenii de viaţă, păstrând însă şi azi în memorie imaginea cosmopolită a unui oraş care la acea oră făcea parte din rândul capitalelor europene ce veneau puternic din urmă. „Oamenii îşi vorbeau politicos, numai cu dumneavoastră, sau chiar cu domnia voastră, iar între prieteni, sau chiar în familie, cu dumneata. Glumele deocheate nu erau permise în prezenţa domnişoarelor. Femeile erau mai elegante, purtau pălărie, rochii şi fuste, nu pantaloni, şi îşi coafau părul cu bucle”, sunt detaliile pe care ni le prezintă doamna Constanţa Petre, oferindu-ne astfel posibilitatea unui exerciţiu imaginativ de a ne conecta la aerul acelor timpuri.

Jurnalul: Când v-aţi născut, doamnă Constanţa?

Constanța Petre: În 1918, în ziua de 28 ianuarie.

De unde sunteţi şi care sunt cele mai vechi amintiri pe care le aveţi?

 Eu sunt din comuna Mircea Vodă, judeţul Dâmboviţa, să vă spun drept. Îmi amintesc de când m-am mai mărit, de la 11-12 ani, că aveam o viaţă normală, ca la ţară, mergeam la sapă, îmi ajutam părinţii în gospodărie. Tata a lucrat la CFR, iar mama a fost casnică şi am avut şi trei surori mai mari. Ne descurcam bine. Nu îmi amintesc foarte multe, vă daţi seama, la 100 de ani, te mai lasă memoria. V-aţi născut odată cu Marea Unire.

La ce vârstă aţi înţeles prima dată perioada pe care o traversa ţara după 1918?

Pe la 7-8 ani. Părinţii mei mai vorbeau prin casă despre Unire şi că ţara trece printr-o perioadă bună, şi atunci am început şi eu să prind ce se întâmplă, să aflu că trăiam în Regat. Auzisem de Ferdinand, de Carol, de Mihai.

Ce vă mai amintiţi de Regele Ferdinand?

Nu eram eu foarte interesată de politică atunci, să vă spun corect. Lumea vorbea că e un conducător bun pe care îl are ţara, dacă a reuşit să facă România Mare, şi eu zic că a fost bun. Se ştia şi de Regina Maria că era iubită de popor, ajuta oamenii şi scria în presă că mergea pe afară să facă imagine regatului.

Cum era Carol al II-lea?

Eu nu l-am văzut în realitate niciodată, că nu venea la noi în sat. Vedeam poze în ziar cu el. Era mereu elegant, avea costum de militar, părea un om autoritar, dur. Ştiu că avea multe decoraţii pe piept. Era un om cu carte, promova cultura. Şi oamenii îl respectau, doar era regele ţării. Cu toate că a făcut şi prostii, cu aia, cum o chema? Da, Elena Lupescu, a fugit cu ea şi l-a lăsat pe Mihai apoi.

Câţi ani de şcoală aţi făcut?

Am făcut 7 clase. Era bine pe vremea aia, aveam învăţători buni. Ştiţi cum e, când eşti copil, vezi totul într-o lumină bună. Atunci nu aveam grijile de mai târziu.

Cum arăta viaţa în perioada interbelică, la ce vârstă se căsătoreau oamenii atunci?

De regulă, atunci, fetele de la ţară se căsătoreau la 14-15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după 18 ani. Băieţii de la ţară se căsătoreau înainte de a pleca la armată, din ce îmi amintesc.

La ce vârstă v-aţi căsătorit dumneavoastră?

Eu m-am căsătorit în ’36, aveam 18 ani, iar în 1937 am născut copilul. Am rămas cu soţul meu în Mircea Vodă, până când el s-a dus pe front, apoi am plecat în Bucureşti.

Care era ritualul căsătoriei în perioada interbelică?

Păi, care să fie, mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru soţi, apoi urma logodna, care dura vreo două luni. După aceea, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era ca un fel de spectacol, dura chiar şi trei zile. Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. Aţi spus că în 1937 aţi născut.

Cum decurgea o naştere în mediul rural?

Să ştiţi că, în sate, femeile năşteau câţi copii le dădea Dumnezeu; nu existau pe vremea aceea anticoncepţionale, iar întreruperea de sarcină era considerată un mare păcat. Când am născut eu, la naştere m-a asistat moaşa comunei, o bătrână care avea experienţă, dar nu avea pregătire medicală, ne descurcam cum puteam cu metodele de atunci.

Când aţi văzut prima dată o maşină?

Prima dată, cred că aveam vreo 17 ani, când am văzut o maşină. Am fost cu părinţii până la Târgovişte şi acolo am văzut, dar nu îmi mai aduc aminte ce marcă era. (râde) Ştiu că m-am oprit câteva minute şi m-am uitat lung, aşa, ca la o grozăvie. Ce să-i faci? Nu mai văzusem aşa ceva până atunci.

Unde aţi locuit cu soţul dumneavoastră?

După ce ne-am căsătorit, ne-am mutat la soacra mea, tot în Mircea Vodă. Am stat cu soţul şi cu soacra până în ’42, când soţul a fost luat la război. După aceea am venit în Bucureşti.

Aţi ajuns în Bucureşti în perioada războiului. Ce aţi făcut în Capitală?

Eu, de cum am ajuns , m - am şi angajat, am lucrat la uzinele Vulcan. Făceam miezuri pentru bombe. Pe urmă am dat examen pentru a ajunge macaragiu, şi am fost macaragioaică (râde).

Cum arăta Capitala atunci?

Cum să arate, viaţa de zi cu zi decurgea firesc, oamenii îşi vorbeau politicos, numai cu dumneavoastră, sau chiar cu domnia voastră, iar între prieteni, sau chiar în familie, cu dumneata. Glumele deocheate nu erau permise în prezenţa domnişoarelor. Femeile erau mai elegante, purtau pălărie, rochii şi fuste, nu pantaloni, şi îşi coafau părul cu bucle. Tinerii purtau ochelari negri, nu-i numeau ochelari de soare, petreceau cu banda, nu cu gaşca, mergeau la dancing şi se flirta. Se asista la matchuri, nu la meciuri, se ascultau plăci la patefon. Cam asta era viaţa atunci în Bucureşti. Lumea bună mergea atunci la spectacolele de la teatru sau Ateneu, la restaurante şi baruri, sau la cafeneaua Capşa, pe Calea Victoriei, peste drum de Cercul Militar Național, unde a rămas până azi. Cinematografele aveau atunci un succes enorm, în Bucureşti erau 30-40 de cinematografe care dădeau filme, pe care le anunţau şi în paginile gazetelor, la „Calendarul zilei“.

Ce v-a atras prima dată atenţia în Bucureşti?

O să râdeţi. În prima zi când am ajuns în oraş, am văzut o înmormântare, de fapt era un dric care era tras de şase cai mascaţi şi cu un pompon înalt negru, şi erau în spatele lui trăsuri în care se aflau preotul şi rudele. Nu mai văzusem în viaţa mea aşa ceva.

Ce părere aţi avut despre mareşalul Antonescu?

Nu ştiu, domnule, dar parcă atunci era mai bine. Era mai multă ordine, era mai multă disciplină, era bun-simţ. Nu vedeţi acum? Au vândut toate uzinele şi fabricile, să-şi bage ei bani în buzunar, şi poporul a rămas sărac. Tineretul e vai mama lui, unii au plecat în ţări străine, alţii s-au apucat şi ei de furat, îngânându-i pe ăia de la putere. Asta este situaţia.

Pe germani i-aţi văzut?

Îmi aduc aminte că m-am întors câteva luni acasă, la Mircea Vodă. Plecasem cu vitele pe câmp, veneau şi germanii pe acolo şi am dat nas în nas cu vreo patru într-o zi. Ei vorbeau în limba lor şi ne zâmbeau, nu înţelegeam noi ce zic, dar pot să spun că arătau bine ca bărbaţi, erau foarte bine îngrijiţi. Faţă de ruşi, să vă spun drept, nemţii erau civilizaţi, ruşii erau nespălaţi. Cum treceau cu căruţele pe uliţă, ştiai că au trecut ei pe acolo, după miros.

Ce s-a întâmplat după întoarcerea armelor?

Noi credeam că o să fie bine, dar au venit comuniştii după aceea la conducerea ţării. Noi nu ne-am dat seama atunci, că dacă nu mai suntem aliaţi cu germanii, noi credeam că vor veni americanii şi englezii, şi vom avea democraţie, se vorbea de alegeri libere, dar nu a fost să fie aşa.

Cu soţul dumneavoastră ce s-a întâmplat?

Nu l-am mai văzut niciodată. Nu s-a mai întors de pe front. Eu l-am aşteptat până la 47 de ani să se întoarcă, tot speram că o să vină înapoi. (lăcrimează) Mă luam după spusele oamenilor, unii spuneau că este mort, alţii că a fost în spital şi a murit în spital.

Cine erau aceşti oameni care vă spuneau asta?

Păi, alţi bărbaţi care fuseseră pe front şi care după terminarea războiului s-au întors în ţară după o perioadă de prizonierat.

Cum aţi auzit că ar fi murit?

Primul om care mi-a spus că a murit mi-a zis că ar fi murit în trenul care îi deplasa spre linia frontului şi care a explodat din cauza partizanilor sovietici care ar fi pus dinamită pe şina de cale ferată. Eu nu am crezut multă vreme, până la 47 de ani am aşteptat, hai că o să vină, o să vină, şi nu a mai venit.

20 de ani aţi stat singură?

Da, şi l-am aşteptat. După aceea m-am recăsătorit tot cu un bărbat care fusese prizonier la ruşi şi care s-a întors de pe front.

Cum a fost după ce au venit ruşii în ţară?

Foarte rău. Eu m-am întors o perioadă la părinţi în Dâmboviţa şi au trecut şi pe acolo. Eu eram tânără atunci, nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, credeam că e bine că au venit, că aşa spunea presa. Dar a fost foarte rău, se piteau femeile prin poduri şi pe unde puteau pentru că sovieticii voiau să-şi bată joc de ele. Să ştiţi, cu nemţii nu a fost la fel când au venit, ei nu ne-au jefuit. Adică, neamţul când voia ceva din gospodăria omului, plătea, că voia o găină, sau nişte lapte, dădea bani ţăranului.

Cum a fost după ce a abdicat Regele Mihai?

Să spun sincer, unii dintre noi credeam că o să fie bine, comuniştii ne promiteau că ne dau serviciu, că ne vor da lefuri bune. Dar după ce au luat puterea, au băgat cartelele. Îmi amintesc că mergeam cu o cartelă şi pe ea luam alimente. A fost şi foamete în ’46, îmi amintesc că mulţi se văitau că nu au ce să mănânce, alţii traversau ţara, să găsească posibilităţi, disperaţi de situaţia grea. Anul trecut, Regele Mihai a murit.

Cum l-aţi văzut dumneavoastră?

Eu am ţinut la rege, şi nu am fost singura, că îl iubea lumea. Generaţia mea este contemporană cu el şi pot să vă spun că, odată cu el, s-a dus şi vremea noastră. Regele Mihai a studiat la Mânăstirea Dealu, ştiu asta. El a plecat din ţară că a fost nevoit, el nu voia să lase ţara pe mâna ruşilor, dar nu a avut ce face. N-am crezut niciodată prostiile pe care le ziceau comuniştii că ar fi plecat cu avere din ţară. După Revoluţie, el voia să revină în România, să-şi ia locul în fruntea ţării, dar nu l-au lăsat. Cine? Tot comuniştii, desigur. Tot comuniştii au fost şi ăia care au venit după şi şi-au bătut joc de ţară.

Deci nu a fost chiar aşa bine cu comuniştii...

Nu a fost, c ă s - a t r ă i t greu, iar ruşii au jefuit ţara. Plecau vagoane cu grâu, cu cereale spre ruşi, şi rămâneau de izbelişte prin gări şi se duceau resursele ţării la ei degeaba.

Cu Ceauşescu a fost mai bine?

La început a fost mai bine, apoi în ’80 a fost iar sărăcie, nu mai găseai nimic în magazine, te aşezai la cozile peste care dădeai, din instinct. Nu ştiai ce se dă, dar cum duceam lipsă de alimente, nu aveai ce să faci.

 În ’68 însă, românii păreau că au încredere în Ceauşescu...

Să ştiţi că da. Promitea la început, că părea că ţine cu ţara. Despre Dej se ştia că era cu ruşii, dar Ceauşescu se luase cu ei în conflict. Ştiu că se făcuseră gărzi patriotice care să apere ţara în caz că vor ruşii să vină iar la noi. Vă spun că, la început cu Ceauşescu, era prima dată după război când credeam că e la putere unul care ţine la români. După aia, când a strâns cureaua, a fost foarte greu, trebuia să te scoli la 12 noaptea să stai la cozi pentru un pui congelat, curgea apa din el, sau un ficat congelat, la fel, pe cartelă tot. A fost foarte greu.

Când aţi fost prima dată într-un spital şi cum erau medicii români atunci?

 La 40 de ani, prin ’58, atunci am fost prima dată într-un spital din B u c u r e ş t i . Să ştiţi că p a r c ă e r a mai bine ca azi. Atunci, m e d i c i i aveau grijă de tine, nu trebuia să le dai nimic, o făceau din datoria faţă de meserie. Veneau, te întrebau cum te simţi, dacă a i n e v o i e de ceva. Iar spitalul arăta bine, era un spital brâncovenesc, aproape de Piaţa Unirii.

Când aţi văzut prima oară un televizor?

La începutul lui ’70, parcă. Mi-a adus soţul al doilea un televizor mic din Rusia.

Aţi ascultat Europa Liberă?

Ascultam încă din ’50. Aveam un aparat cu căşti şi ascultam acolo. La radio am aflat ce se întâmpla în ţară, că ruşii ne jefuiau şi că ne conduceau de la Moscova, ştiam că Dej e omul ruşilor.

Cum aţi trăit Revoluţia?

La televizor. Am văzut acolo cum l-au împuşcat pe Ceauşescu, am văzut execuţia în direct. Ştiam că nu o să fie bine după, pentru că nu poţi să omori un om în ziua de Crăciun şi după să te aştepţi la bine. Dumnezeu vede tot.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveţi?

Când s-au născut nepoţii.

Dar care este cel mai mare regret pe care îl aveţi?

(cu ochii în lacrimi) Îmi pare rău că nu am nepoţii lângă mine, au plecat din ţară. Au plecat în Belgia. Fata are 40 de ani, iar băiatul, 33 de ani. I-am văzut ultima oară de ziua mea, când am făcut 100 de ani.

Eu am ținut la rege, şi nu am fost singura, că îl iubea lumea. Generația mea este contemporană cu el şi pot să vă spun că, odată cu el, s-a dus şi vremea noastră. Regele Mihai a studiat la Mânăstirea Dealu, ştiu asta. El a plecat din țară că a fost nevoit, el nu voia să lase țara pe mâna ruşilor, dar nu a avut ce face. N-am crezut niciodată prostiile pe care le ziceau comuniştii că ar fi plecat cu avere din țară.