Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Salut, Henrik, bine ai venit în România! Ai mai fost în țara noastră vreodată, ori ești la prima vizită?
- Henrik Fexeus: Salut! Bine v-am găsit! Sunt la prima vizită în România.
- Care-i prima (ta) impresie legată de București, de oamenii acestui oraș numit cândva „Micul Paris”?
- Drept să spun, încă n-am avut timp să cunosc prea mulți oameni, o să vizitez pe îndelete oraşul în cursul zilei de azi. Am văzut, în schimb, cum e traficul...
București, Paris, Stockholm
- La fel de dens ca în Stockholm?
- La Stockholm, drumurile sunt pustii în comparaţie cu ce e pe-aici! Străzile voastre sunt destul de înguste și toată lumea se bate pe spaţiu. Ai pomenit de „Micul Paris”, dar până şi traficul din Paris e nimica toată în comparaţie cu cel din București. Fenomenal!
Citește pe Antena3.ro
- Să lăsăm traficul, ne-am enervat destul pe drum până aici, la locul șuetei noastre. Henrik, ești apreciat drept cel mai abil mentalist, iluzionist, manipulator din Suedia. Greșesc?
- Sunt singurul, aşa că e uşor să fiu cel mai bun.
- Ha, ha, ha! Ți-ai ales o nișă extraordinară. Dar spune-mi, te rog, Henrik, la ce m-am gândit cu zece minute înainte să ajung aici, la întâlnirea noastră? Ai la dispoziție zece secunde să improvizezi ceva plauzibil.
- Păi, nu funcționează chiar așa.
„Citesc emoții, nu gânduri!”
- Dar?
- Să-ți explic. Cândva recurgeam la două metode distincte de citire a gândurilor. Dar ca mentalist - mentalismul e un fel de iluzionism -, apelez la tehnici din domeniul psihologiei şi din iluzionism, precum şi din teatru, spre a crea impresia că pot citi gândurile sau pot să conving oamenii să facă lucruri pe care n-ar trebui să fie în stare să le facă. Dar este un gen de iluzionism; un mentalist este un entertainer, de fapt. Pentru a fi în stare să faci treaba asta, trebuie să ai cunoştinţe solide de psihologie, astfel că în cărţile mele de non-ficţiune vorbesc despre citirea gândurilor într-un sens mai practic. La ce mă refer aici: nu poţi citi gândurile cuiva, nu cred că poţi, pentru că această acțiune presupune că toată lumea gândeşte în cuvinte, or majoritatea oamenilor gândesc în imagini. Însă ce poţi sesiza sunt schimbările emoţionale, pentru că orice gând important ai avea este asociat unei emoţii. Orice emoţie declanşează o reacţie fiziologică, este reflectată în corp, în mers, în postură, în expresiile faciale şi aşa mai departe, şi, odată ce sesizezi aceste schimbări la cineva, îţi dai seama ce emoţie trăieşte şi, astfel, deduci oarecum ce gândeşte. Aşadar, nu e vorba chiar despre citirea gândurilor, ci mai degrabă despre citirea emoţiilor.
Controlul (sau manipularea?) e cheia
- A semnelor pe care le oferă corpul.
- Exact. Dar chiar şi unui mentalist i-ar fi greu să-ţi spună la ce te gândeai acum zece minute, când el nu era în cameră.
- Atunci la ce mă gândesc acum?
- Din nou, dacă ar fi să fac treaba asta - citirea gândurilor la modul supranatural -, trebuie ca eu să deţin controlul, eu să să creez cadrul și așa mai departe. Pot să-ţi fac o demonstraţie mai târziu, dar n-o să fie ceva gen „Te gândeşti la asta”. Asemenea unui magician, e musai să deţin controlul asupra situaţiei.
- Interesant, dar tot mi se pare aproape imposibil să dibuiești gândurile unui om doar cu ajutorul limbajului corporal. În fine, altă formă de magie: cărțile. Cel mai recent thriller al tău - „Sacrificiul” - a fost publicat, iată, și în România, de Editura Trei. Sincere felicitări, este un roman trepidant. Cum s-a conturat ideea acestei cărți? Ai avut mai întâi titlul, ori acesta s-a impus pe parcurs?
- Titlul a apărut foarte târziu. Aveam altul inițial, o expresie care există doar în suedeză şi în norvegiană: „Animalul de jertfă”. În tradiţia creştină ar fi mielul de jertfă, doar că noi, în nord, avem un cuvânt special ce indică un animal sacrificat în context ritualic. Mie şi editorului ni s-a părut un termen de impact şi ne-ar fi plăcut să-l avem ca titlu. Problema era că nu exista nicio legătură între titlu şi poveste...
Intră în scenă Caravaggio
- Practic, te-ai agățat de această expresie, ți-a plăcut, ți s-a părut frapantă, doar că nu se potrivea cu firul narativ.
- Da, ne doream acel titlu și în ciuda faptului că povestea era deja scrisă, aproape finalizată, am introdus o scenă legată de un tablou de Caravaggio, o scenă ce conținea un soi de sacrificiu. Apoi, pe parcursul cărţii, personajelor li se cere să se identifice cu una din figurile din tablou. Şi toată treaba a apărut doar pentru că ne doream acel titlu.
- Ca să vezi ce face titlul dintr-o poveste... Un titlu inspirat, oricum.
- Am apreciat că introducerea acelei scene a sacrificiului, a acelui fir care să lege coperta cu interiorul cărții a conferit o mai mare valoare poveștii în sine, deși nu acesta fusese planul la început. S-a întâmplat pur și simplu, a fost să fie.
Ce ne face oameni
- Ce bine sună: a fost să fie! Henrik, la Editura Trei au fost publicate mai multe cărți scrise de tine, singur sau în colaborare cu Camilla Läckberg. Preferata mea rămâne prima - „Arta de a citi gândurile”. Este și motivul pentru care te-am șicanat la începutul dialogului nostru. Suspectez, așa, un soi de impostură în această „artă” ce te învață mai degrabă anumite abilități de comunicare. De altfel, cel mai important mesaj care răzbate din scrierile tale se învârte în jurul omului, al capacității sale de a evolua și a comunica eficient cu ceilalți oameni, ceea ce nu-i deloc rău.
- Mai ales astăzi. Dacă ne uităm la cum arată lumea acum, vom constata că n-ar strica un pic mai multă empatie, mai multă comunicare. Lumea e în flăcări, iar fără dialog n-o s-o mai putem stinge vreodată.
- Pentru a reuși să comunicăm trebuie, mai întâi, să fim oameni. Dar ce anume ne face oameni, Henrik?
- Există mai multe răspunsuri distincte la această întrebare, desigur, în funcţie de specializarea fiecăruia. S-ar putea invoca abilitatea de a-ţi face planuri, faptul că nu trăim doar în prezent. Un alt posibil răspuns este abilitatea noastră de a simţi şi de a exprima empatie, dar oricine a avut vreodată un animal de companie poate depune mărturie că animalele îşi exprimă de asemenea empatia. Să fie capacitatea noastră de a făuri unelte? Nu ştiu ce anume ne face oameni, în afară de răspunsul evident, fiziologia, creierul nostru mare, abilitatea de a construi o societate vastă.
Teoria celor 150
- Îmi place că ai luat provocarea în serios, în stil nordic. E, de altfel, o întrebare grea, pe care și-au pus-o de-a lungul timpului mulți filosofi. Cine știe, poate râsul ne face oameni...
- Uite care e treaba, poate că are de-a face cu asta: circulă o teorie conform căreia creierul uman are capacitatea de a crea o reţea socială de 150 de persoane, fix atâtea persoane se pot reuni într-un trib. Dacă sunt mai mult de 150 de persoane, nu mai putem urmări toate conexiunile, relaţiile dintre ele. Şi asta e valabil pentru toate animalele, dimensiunea creierului decide la câţi indivizi s-ar putea raporta, iar pentru oameni numărul este 150.
- Noi și maimuțele, probabil.
- E cam la fel, da, însă ce am făcut noi, ceva ce nu a făcut nicio altă specie, este că am creat tehnologie menită să depăşească această limită, am construit oraşe unde trăiesc peste 150 de oameni. Aşa că, poate, în mod unic ne folosim de tehnologie spre a ne dezvolta, cum n-o fac alte specii. E un răspuns plictisitor, dar...
Neuronii-oglindă
- Este o abordare interesantă, practică - dar să fie de-ajuns construirea oraşelor pentru ideea asta, pentru ce înseamnă să fii om? Doar construirea oraşelor şi stabilirea unor relaţii între indivizi ne face oameni?
- Cred că da, ca definiţie, dar, dacă o formulezi la modul ce înseamnă să fii om, sunt sigur că aş vrea să adaug şi alte calităţi.
- Te rog.
- Vorbeam despre capacitatea de a simţi empatie, de exemplu, şi consider că asta e o calitate profund umană, deşi poate că nu suntem singura specie înzestrată cu ea. Însă trebuie menţionată, pentru că empatia ne asigură supravieţuirea, de fapt. Iar empatia e un lucru foarte straniu, ceva programat la nivel neuronal. Empatia funcţionează în felul următor. Există două tipuri distincte de empatie: cognitivă şi emoţională. Empatia cognitivă înseamnă că-ţi înţeleg raţionamentul. Poate că nu sunt de acord cu tine, dar înţeleg cum ai ajuns la o anumită concluzie. Empatia emoţională e cea care contează. Simt ceea ce simţi. Dacă eşti trist, îţi simt tristeţea şi asta mă împinge să acţionez. Tristeţea declanşează în mine impulsul de a-ţi oferi sprijin. Dacă văd că eşti speriat, simt şi eu teamă, o să-mi spun „Oh, s-ar putea să fie un pericol în preajmă” şi voi acţiona în consecinţă. Procesul decurge în felul următor. În creierul nostru există aşa-numiţii neuroni-oglindă. Rolul lor este ca atunci când tu exprimi o emoţie, eu, semenul tău, să-ţi pot sesiza expresiile faciale sau orice alt semnal îmi transmiţi. Acestea vor ajunge la neuronii-oglindă, unde sunt traduse rapid. Dacă îţi văd chipul şi eşti furios, neuronii-oglindă din creierul meu vor activa aceiaşi muşchi pe chipul meu, dar infinitezimal.
Cultivarea sinelui
- Așa.
- S-ar putea ca nici să nu se vadă cu ochiul liber, dar aceiași muşchi s-ar încorda pe chipul meu şi apoi lobii frontali ar sesiza acea activare a muşchilor şi ar deduce „Oh, aceştia sunt muşchii care se activează când sunt furios”, iar astfel mi-aş da seama că tu eşti de fapt furios. Tehnic, aşa funcţionăm. Acest lucru a fost dovedit prin experimente în care subiecţilor li s-a injectat botox, care e o toxină, ceea ce înseamnă că nu-ţi mai poţi activa muşchii. Aşadar, au selectat subiecţii, le-au injectat botox şi apoi le-au arătat poze cu oameni care exprimau diverse emoţii. Deodată, oamenii nu-şi mai dădeau seama dacă cineva e fericit sau trist, și asta doar din cauză că nu-şi mai puteau activa la rândul lor muşchii respectivi. Asta dovedeşte că suntem făcuţi să interacţionăm, să ne oglindim reciproc, să ne transferăm emoţiile. Aşa ar trebui să operăm, să nu existăm doar ca indivizi. Nu vreau să spun că ne comportăm ca nişte rotiţe într-o maşinărie, pentru că nu vreau să şterg individualitatea, dar suntem creaturi fragile. Spre a supravieţui, avem nevoie de trib şi trebuie să putem colabora, e ceva înnăscut în noi. Problema e că trăim într-o lume în care e din ce în ce mai greu s-o faci, deoarece de la vârste fragede suntem învăţaţi să ne gândim doar la noi. Totul se reduce la cultivarea sinelui. Totul se învârte în jurul tău. Avem o întreagă generaţie de oameni care-şi tot fac poze cu ei şi le postează pe Instagram să le vadă lumea. Şi e şi din cauză că nu ne mai întâlnim la fel de des în carne şi oase. Avem întâlniri pe Zoom, comunicăm prin SMS, nici măcar nu mai vorbim la telefon, astfel că încetul cu încetul ne pierdem capacitatea de a simţi empatie.
Posibilitatea unei lumi lovite de psihopatie
- Toate acestea ne dezumanizează. Și așa am ajuns la ce nu ne face oameni. Una peste alta, pierderea empatiei ne va costa scump.
- Scump? Ar fi groaznic să ne pierdem empatia. Dacă eu nu pot să simt ce simţi tu, mă voi transforma ușor-ușor într-un psihopat. Asta e psihopatia, în fond, lipsa capacităţii de a simţi empatie emoţională, din cauza asta psihopaţii pot lua ușor decizii foarte problematice (pentru un om normal), pentru că nu au acea reacţie de feedback emoţional. N-o să fie o lume prea frumoasă dacă ajungem toţi aşa, indivizi care aleargă de colo-colo, mânaţi doar de propriul interes. Aşadar, ţi-am dat un răspuns întortocheat, dar cred că în toate cărţile mele de non-ficţiune acesta a fost obiectivul principal. Chiar dacă sunt promovate drept cărţi de dezvoltare personală şi despre cum poţi să te desăvârşeşti ca individ, ideea e să te ajute să cooperezi mai bine cu ceilalţi, să înţelegi mai bine oamenii, pentru că e în interesul nostru ca societate.
Imbolduri
- Bun mesaj. Dar de ce scrii, Henrick? Ce nevoie te-a supus acestei îndeletniciri deloc ușoare?
- Cred c-a fost vorba de un imbold distinct pentru cărţile de ficţiune şi pentru cele de non-ficţiune. Aşadar, dacă vorbim de ficţiune, m-a pasionat dintotdeauna lectura. În tinereţe am scris multe povestiri. Ador limbajul. Ca mentalist, limbajul e instrumentul principal pentru mine, aşadar ştiu foarte bine ce efecte aş produce în mintea ta dacă aş pune propoziţia asta în faţa celeilalte sau invers. Pentru mine, limbajul este un portal în mintea altcuiva, prin intermediul căruia poţi influenţa persoana respectivă, îi poţi influenţa procesele de gândire. Şi îmi place la nebunie să spun poveşti, îmi place actul narativ sub orice formă. Aşadar, dintotdeauna m-a fascinat ficţiunea. Şi, de asemenea, de când eram foarte mic, m-a fascinat întrebarea ce-ar fi dacă, ce-ar fi dacă lumea nu e fix cum credem noi c-ar fi? M-au pasionat dintotdeauna ficţiunea speculativă şi SF-ul, iar thrillerele poliţiste şi trucurile magice sunt, de asemenea, alte modalităţi de a formula întrebarea Ce-ar fi dacă. Ce-ar fi dacă o doză de Red Bull mi-ar putea dispărea de-a binelea din mână? Dacă e adevărat, va trebui să-ţi schimbi complet perspectiva asupra lumii. Iar într-un thriller poliţist - ce-ar fi dacă acel individ nu e ucigaşul? Ce-ar fi dacă acele personaje sunt frate şi soră, de fapt? Ştii, e foarte antrenant.
Joaca de-a scrisul
- Te distrezi, nu glumă!
- Dar cu cărţile de non-ficțiune a fost cu totul altă treabă. Mi-am început cariera ca vorbitor motivaţional pe teme legate de comunicare. Şi apoi, la un moment dat, cineva mi-a zis „Pari să ştii multe despre treaba asta, ai putea să scrii o carte?”. Iar eu am întrebat de ce. Şi persoana - era cineva de la agenţia care îmi programa conferinţele - mi-a zis: „Pentru că, dacă putem pune pe afiş autorul cărţii X, putem să cerem un onorariu mai mare”. Mie mi s-a părut cel mai absurd motiv pentru a scrie o carte, dar m-a pus pe gânduri. Şi apoi eram la cumpărături într-o zi şi, când am ajuns la casă, am văzut nişte romane poliţiste în ediţie broşată şi mi-am zis: „Stai aşa, dacă aş scrie o carte pe tema asta complicată, mi-aş dori să fie la fel de accesibilă ca acelea”. Aşa că mi-aş dori ca femeia care stă după mine la rând, care-şi creşte singură copilul, să aleagă cartea mea în loc de romanul poliţist de-acolo. Aşadar, cum faci treaba asta? A devenit un fel de provocare stilistică, cum să fac cartea asta accesibilă şi antrenantă. Aşa că am scris-o doar ca să văd dacă-mi iese şi, fără să ştiu nimic despre cărţi sau lumea editorială, am trimis-o la patru edituri care mi s-au părut cele mai potrivite pentru genul ăsta de carte.
Cartea-pereche
- Și?
- Două dintre ele m-au contactat şi mi-au spus „Chiar ne interesează cartea asta” şi, un an mai târziu, a fost publicată. E vorba de „Arta de a citi gândurile” şi aş fi fost perfect mulţumit dacă ajungea la 500 de cititori, aş fi considerat-o un succes absolut. Dar până la urmă a avut 250.000 de cititori doar în Suedia. Şi mi-am zis: „Oh, deci v-a plăcut, ştiţi ce, mai am şi altele de spus”. Aşa că mi-am văzut de treabă. Singura regulă pe care mi-am impus-o a fost să încerc întotdeauna să găsesc o zonă diferită din domeniul comunicării sau psihologiei pentru fiecare carte. În perioada de boom a literaturii de dezvoltare personală, mulţi scriitori reciclau întruna aceeaşi carte, ceva gen Cum să devii mai bun, dar dedicată profesorilor sau directorilor executivi sau copiilor. Era acelaşi lucru în fond, iar eu nu-mi doream să fac asta. Mi-am zis: „De îndată ce n-o să mai pot găsi o nouă abordare, o să mă opresc. Şi, după zece cărţi, fix asta am făcut. Aşa că ultima pe care am publicat-o - nu ştiu cum s-ar traduce aici, dar titlul în engleză este The art of social excellence [Arta desăvârșirii sociale] - a fost un fel de carte-pereche la cea de debut. Şi apoi habar n-aveam ce urma să fac. Fusesem expertul în domeniul ăsta timp de 16 ani şi chiar e suficient, dar nu reuşeam să găsesc o cale de ieşire din blocajul ăsta. Ce-i drept, m-am distrat de minune. Dar apoi a venit pandemia, care a pus capăt tuturor contractelor mele pentru conferinţe, totul a dispărut pur şi simplu. Aşa că era momentul ideal să schimb paradigma, să încerc să abordez ficţiunea şi să dedic mai mult timp profesiei de mentalist. Lucrasem în tot acest timp ca mentalist, chiar şi pe perioada cât ţinusem conferinţe, mereu avusesem spectacole, dar voiam să mă concentrez mai mult pe asta. Ca să rezum, pentru mine sunt două lucruri complet distincte, ador să scriu, dar sufleteşte sunt mai apropiat de scrierile de ficţiune.
Tabieturi de condei
- Scrii greu, scrii în fiecare zi, ori doar când te simți inspirat? Povestea lui David și a avocatei Florence te-a ținut ocupat vreme de doi ani, nu?
- Ba chiar mai mult. Dacă ar fi să aştept inspiraţia, n-aş mai scrie în veci. Nu poţi să stai şi să aştepţi inspiraţia. Dar nu scriu în fiecare zi, pentru că, dacă am altceva de făcut - de exemplu, dacă am o întâlnire după prânz -, nu pot să scriu deloc în ziua respectivă, mai ales dacă sunt în faza de creaţie. Când sunt în faza de creaţie - adică, atunci când concep tot ce urmează să se întâmple în carte -, trebuie să ştiu că pot să mă aşez dimineaţa în faţa computerului şi să rămân acolo cât vreau. Pentru că, dacă ştiu că în patru ore trebuie să plec undeva, asta m-ar împiedica să scriu chiar şi mai devreme. Şi ideal ar fi să am câteva zile în care să nu trebuiască să-mi văd nici familia, pentru că lucrez de-acasă şi e de-ajuns să ştiu că la 14.30 se întoarce fiul meu acasă sau va ajunge soţia mea şi trebuie să pregătesc cina - e ideal să nu mă distragă nici treaba asta. Aşa că, de câţiva ani încoace, când încep să lucrez la o carte, plec undeva, ideal în străinătate, ideal într-o ţară unde nici nu vorbesc limba, ca să nu pot sta de vorbă cu nimeni, nu pot să merg la întâlniri şi n-am alte responsabilităţi. Aşa că am de ales între a mă plictisi la culme şi a lucra la carte. Metoda asta funcţionează de minune, de fapt.
Eugen Ionescu, în tinerețe
- Ce scriitori admiri, Henrik? Ai unul preferat?
- În ficţiune, n-am un scriitor preferat. Dar mă inspiră mulţi. După cum spuneam, mă revendic din tradiţia ficţiunii speculative, aşa că în genul respectiv îmi plac scriitori precum William Burroughs, Philip K. Dick sau Blake Crouch - e foarte pasionant să-i citeşti. Şi, dacă vorbim de autorii de romane poliţiste, nume precum Alice Feeney, Harlan Coben, sunt excelenţi, dar, dacă citesc prea mult din zona asta, trebuie să citesc ceva complet diferit apoi, spre a-mi reaminti că există şi alte abordări, alte genuri. Între noi fie vorba, stau foarte prost la autorii suedezi. Am citit tot ce-a scris Camilla, desigur, dar nu ştiu de ce, îmi găsesc inspiraţia în alte spaţii culturale.
- Ai citit vreo carte scrisă de un scriitor român? Ce știi despre România, Henrick?
- Foarte puţin. Îmi amintesc că am citit câteva piese acum mult timp de... sunt sigur că e un dramaturg celebru şi că e de origine română.
- Eugen Ionescu?
- Da, i-am citit piesele în tinereţe, dar cam atât.
Saga numelui Fexeus
- Ultima întrebare: cum ți-ai ales (supra)numele literar - Fexeus - și ce semnificații poartă, Henrik Andreas Bjarneskans din Örebro?
- Să știi că Fexeus e numele meu adevărat.
- Pe bune?
- La naştere am primit numele de familie - Bjarneskans. Dar când m-am căsătorit cu prima mea soţie, n-am vrut să luăm numele meu, în parte deoarece nu exista nicio tradiţie asociată numelui, e un nume pe care l-au adoptat părinţii mei, dar nu însemna nimic pentru mine şi nu mi-a plăcut niciodată. Nu voiam să luăm numele meu şi nici pe al ei, pentru că nici ei nu-i plăcea al ei. Aşa că am găsit numele ăsta pe care nu-l purta nimeni altcineva şi, când ne-am căsătorit, am devenit amândoi Fexeus. Şi apoi am divorţat şi acum ne-am recăsătorit fiecare şi ea şi-a păstrat numele, aşa că în momentul de faţă singurele persoane din lume care poartă numele Fexeus suntem eu, fosta mea soţie şi cei doi copii ai noştri. De 25 de ani încoace, ăsta e numele meu adevărat.
- Fantastic! Asta a fost tot, Henrik. Mulţumesc pentru sinceritate.
- Cu plăcere.
Despre partenerul de șuetă
Henrik Fexeus, psiholog de profesie, este unul dintre cei mai apreciați conferențiari suedezi. A realizat experimente psihologice spectaculoase la SVT și TV4 și a debutat în 2007 cu volumul Arta de a citi gândurile (publicat în limba română la Editura Trei). Cărțile lui au fost premiate, s-au vândut în peste un milion de exemplare și au fost traduse în peste 30 de limbi. A debutat în literatură cu romanul The Lost, prima carte a trilogiei Final Illusion. La Editura Trei, au mai apărut Manualul abilităţilor sociale superioare și Reload: Cum să-ți încarci bateriile: Arta recuperării inteligente (împreună cu Catharina Enblad). Tot la Editura Trei au apărut și cele trei volume ale seriei Vincent și Mina, scrisă împreună cu Camilla Läckberg: Cutia, Cult și Miraj. Seria este în curs de adaptare pentru televiziune.
„Pentru mine, limbajul este un portal în mintea altcuiva, prin intermediul căruia poţi influenţa persoana respectivă, îi poţi influenţa procesele de gândire”, Henrik Fexeus, psiholog
„Dacă ar fi să aştept inspiraţia, n-aş mai scrie în veci”, Henrik Fexeus, scriitor
10 cărți de non-ficțiune, cărți despre comunicare, a scris Henrik Fexeus.
„Ai pomenit de Micul Paris, dar până şi traficul din Paris e nimica toată în comparaţie cu cel din București. Fenomenal!”, Henrik Fexeus
„Ca mentalist, apelez la tehnici din domeniul psihologiei şi din iluzionism, precum şi din teatru, spre a crea impresia că pot citi gândurile oamenilor. De fapt, le citesc emoțiile”, Henrik Fexeus, mentalist
„Empatia ne asigură supravieţuirea”, Henrik Fexeus
„Mă revendic din tradiţia ficţiunii speculative, aşa că în genul respectiv îmi plac scriitori precum William Burroughs, Philip K. Dick sau Blake Crouch”, Henrik Fexeus
„Îmi amintesc că am citit câteva piese acum mult timp de... sunt sigur că e un dramaturg celebru şi că e de origine română... (n.r. - Eugen Ionescu)”, Henrik Fexeus
