Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În România, biletele pentru spectacolele în care cântă se epuizează cu săptămâni înainte. Peste hotare, străinii se luptă să ne-o convingă să rămână la ei. Dar Irina Iordăchescu e a noastră, pentru că odată ce o asculţi revii negreşit la Operă, pentru că are distincţia artiştilor de primă mână şi pentru că “al nostru” a fost şi tatăl său, baritonul Dan Iordăchescu. Irina poartă discret eticheta de “fata lui Dan Iordăchescu”, însă străluceşte puternic datorită realizărilor ei. Iar, pentru generaţia tânără de astăzi, domnul acela bine, care o aplaudă cu lacrimi în ochi la spectacolele cu sala arhiplină este “tatăl Irinei Iordăchescu”... În exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, Irina Iordăchescu ne deschide agenda pentru perioada următoare.
EVELINE PĂUNA: Ne-ai obişnuit cu proiecte interesante şi valoroase. Ce se află în agenda ta pentru perioada următoare?
IRINA IORDăCHESCU: Este un sfârşit de an la fel de bogat cum a fost şi începutul lui! Acest an a adus pentru mine un debut extrem de important într-un rol care marchează trecerea către un repertoriu liric de maturitate, rolul lui Mimi din “La Bohéme” de G.Puccini. Rolul acesta, şi cel al Violettei Valery din “Traviata” mi-au adus, până acum, poate cele mai mari satisfacţii profesionale. În acest sfârşit de an, drumul artistic m-a purtat din nou în Anglia, unde mai cântasem, în 2012, la Glyndebourne Opera Festival. De această dată am fost pentru o lucrare foarte dragă sufletului meu, “Requiemul” de G.Verdi, şi am colaborat pentru prima dată cu dirijorul Paul Leddington Wright. Am cântat împreună cu cei peste 250 de artişti, dacă alăturam York Musical Society Chorus, Parliament Choir şi The Saint Michael's Singers şi Warwickshire Symphony Orchestra. A fost o seară absolut superbă, emoţionantă, cu oameni din public care au ascultat această muzică sublimă cu lacrimi în ochi... Tot acest an îmi aduce prima colaborare cu RTS SYMPHONY ORCHESTRA din Belgrad şi cu un mare dirijor, în puternică afirmare internaţională, maestrul BOJAN SUDIC, într-o serie de înregistrari radio şi un concert care include altă iubire mare a mea, lumea creată de “Vier letzte Lieder” de R.Strauss. La 29 noiembrie cânt pentru România, cu ocazia anticipată a Zilei Naţionale a României, la Sala Apollinee a Teatrului La Fenice din Venezia, alături de un pianist român extraordinar, Ştefan Doniga. Concertul are două părţi, în care amândoi propunem un program foarte variat, de mare dificultate şi bogăţie artistică, cuprinzând atât piese din repertoriul compozitorilor români cat şi din cel al compozitorilor italieni. Voi reveni în Italia pentru un concert cu orchestra la Treviso, alături de un coleg şi prieten pe care îl preţuiesc foarte mult, tenorul italian Enrico Paro. Decembrie aduce concerte şi în ţară, la Filarmonica din Piteşti, alături de tenorul Mario Vasiliu, mezzosoprana Iulia Merca, sub conducerea muzicală a unui dirijor de mare talent, Vlad Agachi. Anul 2015 aduce pentru mine şi soţul meu, tenorul Mario Vasiliu, primul concert în Japonia, pe una dintre scenele cele mai cunoscute din Tokyo, Kioi Concert Hall, unde va avea loc un concert susţinut integral de noi, organizat într-un mod absolut perfect de catre profesionişti ai lumii muzicale din Tokio. Vor urma multe proiecte dragi şi importante pentru mine, dar care au rămas un anumit timp în aşteptarea momentului bun: primul meu Master Class intitulat “Întâlnire cu vocea ta”. Nu mă împac deloc bine cu această titulatură prea pompoasă pentru vârsta mea, însa foarte folosită, aceea de “master class”... şi sper şi lupt pentru a putea da viaţă, alături de sora mea, Cristina, şi în prezenţa tatălui meu, baritonul Dan Iordăchescu, primei ediţii a Concursului de Canto “Dan Iordăchescu”, un concurs care va avea limita de vârsta cuprinsă între 22-45 de ani, situaţie cum nu veţi mai întâlni, cred, la niciun alt concurs. Tot anul viitor voi pregăti debutul în alte roluri importante ca Desdemona (“Otello”), Micaela (“Carmen”) şi, dacă voi simţi că este pregătită vocea mea, rolul lui Marguerite din “Faust”.
● Ai foarte multe oferte de peste hotare. Ne putem teme că te pierdem în faţa altor teatre?
● Niciodată nu mi-am dorit profund să plec din ţara mea, deşi, mai ales între anii 2001-2006, am avut multe ocazii să iau această decizie, în spaţiul european. Sora mea este stabilită în Los Angeles de 18 ani, iar mătuşa mea de peste 30 de ani. Totuşi nici acolo nu am simţit că aş putea să plec pentru mult timp, deşi le duc dorul foarte tare amândurora. Structura mea interioară, ataşamentul meu faţă de familie, prieteni, de acest pământ şi conştientizarea puternică a amprentei energetice a locului în care s-a deschis grauntele vieţii mele m-au tras mereu înapoi. Asta nu înseamnă că nu am fost liberă şi avidă de călătorie. Profesia mea m-a dus către teatre şi contexte muzicale importante, iar sufletul de asemenea. Cât despre pierdere... nu mă poate pierde decât acela care nu mă respectă ca om şi ca artist cu un statut deja recunoscut şi susţinut de toată activitatea mea artistică. Că de iubit, ca om, nu am nevoie să mă iubească decât cei pe care îi iubesc, iar ca artist, sunt deja iubită de public mai mult decât aş fi îndrăznit să sper vreodată. Prin urmare....vom vedea în viitorul apropiat dacă mă veţi pierde sau nu.....
● Care este relaţia ta cu scenele din România?
● Legătura mea cu scenele din România şi cu publicul de acasă a fost întotdeauna una puternică, de suflet, de continuitate şi cred că aşa va rămâne şi pe viitor.
● Cine te sfătuieşte în carieră? Cum alegi invitaţiile care vin spre tine pentru a fi prezentă în spectacole?
● Sfătuitorii mei sunt oameni apropiaţi, care cunosc muzica, îmi ştiu potenţialul. Dar eu mă încred, în primul rând, în instinctul meu şi în ceea ce vocea mea îmi transmite că este bine să fac sau nu. Le spun celor tineri, aflaţi la început de drum, să nu-şi nesocotească vocea pentru că preţul poate fi teribil de scump şi amar.
● Care este rolul pe care nu l-ai mai interpretat în ultima vreme şi de care îţi este dor?
● Îmi este foarte dor de Norina (“Don Pasquale”) în regia extraordinară a lui Rareş Zaharia, de Liu (“Turandot”) şi de Lucia (“Lucia di Lammermoor”), rol care mi-a adus un succes foarte mare în 2005 şi ulterior.
● Care este scena pe care ţi-ai dori să cânţi şi pe care nu ai ajuns? Încă...
● Probabil Opera din Astana, pentru că are o acustică unică şi surprinzător.... îmi doream, nu de mult, să cânt la Tokio, iar asta se va întâmpla curând.
● Eşti foarte apreciată de public, în România numele tău pe afiş epuizează biletele pentru spectacolul respectiv. În străinătate acest lucru “se simte” pentru artist. Ce ne poţi spune despre ţara noastră?
● Da, recunosc, de când am debutat în “Traviata” în 2010, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, am câştigat din ce în ce mai mulţi oameni care mă apreciază şi vin atunci când eu sunt distribuită în anumite roluri. Recordul meu la vânzarea de bilete a fost în debutul din 2005 în Lucia di Lammermoor, unde în sală, toate scaunele fiind ocupate, mulţi, mulţi oameni au stat pe jos sau pe micile scări de la parter. Şi de curând, în montarea veche de “Traviata” de la ONB, în regia maestrului Cristian Mihăilescu, când, la unul dintre spectacolele în care cântam eu s-au vândut toate biletele cu aproape două săptămâni înainte. Pentru mine a fost copleşitor să ştiu acest lucru. La noi încep să funcţioneze lucrurile ca afară, dar nu peste tot şi nu sunt sigură că în toate oraşele mari avem un public atât de activ şi dedicat genului operistic.
● Pe lângă talent, tehnică vocală, frumuseţe, ai şi o prezenţă scenică ce nu trece neobservată! Care este regizorul care a fructificat cel mai bine acest atu al tău?
● Doi regizori, până acum, au ştiut cum să fructifice la maxim elementele mele pozitive şi aici o amintesc pe doamna Cristina Muti, soţia maestrului Riccardo Muti, sub îndrumarea căreia mi-am făcut debutul internaţional în cadrul Festivalului Internaţional de la Ravenna, pe scena Teatrului Dante Alighieri, în rolul Giuliettei, în montarea extraordinară a operei “I Capuletti e i Montecchi” de V. Bellini pe care dumneaei a semnat-o. Şi, după câţiva ani, regizorul mai tânăr, Rares Zaharia, alături de care am lucrat extraordinar rolul Norinei din montarea operei “Don Pasquale” de G.Donizetti de la ONB.
● Care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ai primit de la cei alături de care ai colaborat peste hotare?
● Au fost mai multe complimente extrem de flatante sau emoţionante, însă confirmarea că îi calc pe urme tatălui meu le-a întrecut pe toate... Deşi nu mi-am propus niciodată un orizont atât de îndepărtat şi bogat, ci mi-am dorit să fiu autentică, să am calea mea, semnătura mea, amprenta mea...
● Din punctul tău de vedere, cum se vede peisajul cultural românesc, de acolo, de pe scenele importante internaţionale?
● Încă se ştie prea puţin despre România şi despre teatrele ei de care înainte se ştia în toată lumea. Încă se fac confuzii atât de spaţiu geografic, cât şi de altă natură, dar ştiu că, în timp, România şi cultura ei profundă îşi vor recâştiga locul meritat. Evident că Festivalul Internaţional George Enescu este deja un colos în elita evenimentelor de amploare la nivel mondial şi aduce România şi Bucureştiul ei în atenţia tuturor observatorilor culturali internaţionali, însă trebuie să ne dorim înca mai mult de atât, mai mult, mai bine şi mai des!
● Cum e acasă, alături de soţul tău? Vă gândiţi la vacanţă? Unde petreceţi Sărbătorile anul acesta?
● La familie mă întorc mereu cu sete sufletească, cu nevoie de protecţie - chiar dacă sunt un spirit puternic, care îşi duce lupta singur de ani şi ani de zile - şi de afecţiune, găsind tot ce am nevoie în braţele celor dragi! Mama mea este partea sensibilă a existenţei mele, surorile mele sunt personaje principale ale vieţii mele, tatăl meu a fost şi este modelul şi farul care mi-a luminat drumul artistic, ajutându-mă să înţeleg către ce nivel trebuie să mă îndrept şi să nu accept niciodată mai puţin. Toţi membrii familiei mele, bunici, mătuşi, unchi, verişori, cumnaţi şi, mai târziu, nepoţi, au alcătuit o lume extrem de bogată, interesantă şi poate de prea multe ori extrem de solicitantă, din copilaria mea şi până acum. Soţul meu este omul care a contribuit mult la ceea ce sunt acum, ca om şi ca artist, care încă îmblânzeşte scorpia”, dar şi ea pe el - şi probabil din acest motiv nu ne-am plictisit deloc, încă reuşim să ne surprindem şi să avem prospeţime în timpul petrecut împreuna, chiar şi după 12 ani. Alături de el m-am transformat spre bine, am înţeles ce înseamnă o viaţă “cu bune şi cu rele” şi o legătură energetică şi sufletească unică! Sărbătorile şi toate momentele importante le petrecem în familie, cu cele mai bune şi calde intenţii din partea fiecăruia dar ....se întâmpla uneori, din cauza patosului moştenit genetic, să sfârşim într-o atmosferă siciliană de contradicţii puternice pe teme politice sau de altă importanţă, pentru că fiecare în această familie este un solist convins şi atunci, stau într-o parte, în tăcere şi îi privesc, zâmbind, aşa cum priveşti un film pe care l-ai mai văzut, dar de fiecare dată te amuză... Nişte oameni care se folosesc de aceste conflicte aparente ca să nu arate, totuşi, cât de mult se iubesc! Mândria vine şi ea pe cale genetică şi este mare pacoste, dar stiu că, daca ar fi nevoie, toate acestea s-ar topi într-o îmbrăţişare lungă, de suflet către suflet....
Citește pe Antena3.ro
