Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ne-am întâlnit la Castelul Jagerhof, locul istoric de unde Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a plecat spre România pentru a deveni rege. Un loc despre care românii știu atât de puțin! Acolo, unde istoria te privește în față, am invitat-o pe Livia Grama Medilanski să-mi povestească drumul său de la gimnastică și scris, la mecenat – un gest pe care-l face din dor pentru România, țara de unde a plecat acum 43 de ani.
■ Eveline Păuna: Anii copilăriei vă leagă de România. Cum vă amintiți de timpul acela, în care doar destinul știa că, peste timp, veți părăsi definitiv țara?
■ Livia Grama Medilanski: Viața fiecărui om este o poveste. Privind retrospectiv, a mea începe cu imaginea bunicilor din Brașov, familia Zohn – de unde și originea mea germană. Au fost oameni minunați, de la care am ascultat povești, am învățat Biblia – dimineața și seara, la rugăciune. Credința pe care am dobândit-o atunci m-a ajutat toată viața. Bunicii din partea tatălui meu – Ana și Ioan Grama, oameni buni și generoși și ei... Am amintirile vacanțelor la Brașov, la Turda, la București. Îmi amintesc că noi, copiii, nu făceam diferențe între religii, origini. Tineri fiind, nu înțelegeam care era situația în România, iar părinții mei ne-au dat mereu impresia că suntem prințese, eu și surorile mele.
■ Familia era înstărită?
■ Tatăl meu – avocat. A avut de pătimit pentru că era perioada ̕43- ̕52, când intelectualitatea a fost, pur și simplu, exterminată. Mama a avut grijă de noi. Mama a fost zâna cea bună a familiei. În casă bucuria era prea mare pentru ca noi, copiii, să ne dăm seama că, de fapt, părinții treceau printr-o perioadă foarte grea. Am fost trei surori, una nu mai trăiește, iar cealaltă e tot aici, în Germania. Deviza tatălui meu a fost „să-ți alegi întotdeauna prieteni mai valoroși decât tine, ca să poți învăța”. Și a avut atât de multă dreptate!
■ Familia se lupta cu sistemul politic...
■ Nu pot să spun că au dus o luptă directă cu sistemul, dar, dacă îmi aduc aminte acum, pentru că mă provocați să-mi aduc aminte, îmi vine în minte o scenă. Eram copil, mama ne-a strâns lângă ea, pe mine și pe surorile mele, când au intrat în casă doi bărbați înalți, cu ceafă groasă și haine de piele. Au intrat în biroul tatălui meu, și au ieșit cu tata, cu hainele pe brațe. Tata nu ne-a privit... Și așa am rămas fără tată pentru o lungă perioadă. Nu știu unde a fost, nu știu unde l-au dus.
■ Aveați să îl revedeți?
■ Da, s-a întors acasă peste ani.
■ Și nu l-ați întrebat?
■ Părinții mei nu au povestit niciodată despre perioada aceea. Au avut atâtea teamă și au vrut atât de mult să ne ferească încât nu au povestit. Nu mi-am explicat acel moment. Întrebând-o, în copilărie, pe mama unde este tatăl meu, de ce nu vine, mi s-a răspuns „Are un proces în alt oraș. E plecat, dar o să vină”. Îmi aduc aminte că, într-o seară, cățelușul meu drag nu se mișca din fața ușii. A doua zi a venit tata acasă.
■ Cum s-a descurcat mama financiar, în perioada aceea? A fost nevoită să își ia o slujbă?
■ Nu vreau să mă întreb pentru că îmi aduc aminte de perioada despre care, mai târziu, aveam să vorbesc cu prietenii. Ei spuneau - „mama a vândut covorul, mama vindea rochiile frumoase, bijuteriile”. Ei bine, mama mea și-a găsit un serviciu, pentru a avea grijă de noi. Atunci mi-am dat seama că partea materială nu e esențială. Nu mai reprezenta nimic! Iar asta e o bună lecție de viață – nu trebuie să alergi după averi pentru că, într-o zi, poți să rămâi fără ele. V-am povestit de partea tristă a copilăriei mele, deși, în majoritatea timpului, a fost frumoasă – perdelele au devenit rochii de balet, tifonul scrobit cu apa de la fiertul macaroanelor a devenit tútú și am fost ghiocelul principal din trupa doamnei Rita Frunzetti.
■ Cum ați ajuns să faceți balet?
■ Nu stăteam cuminte acasă – și dansam. Iar familia făcea tot posibilul ca noi, fetele, să avem educație. Am luat lecții de pian, cu o măicuță de la un schit – mi-a dat lecții gratuit, am luat lecții de franceză... lecții de tenis. A existat în România o societate care nu a lăsat să se vadă cât suferea. Și asta e parte din educația unui popor – a îndura și a spera. Generația mea a primit speranța de la cei dinainte, care au făcut tot posibilul să ne ofere educație și studii. Când am plecat în lume – că am vrut, că n-am vrut sau că așa a fost soarta, eram pregătită. Când am împlinit 50 de ani am fost invitată de domnul Klaus Steilmann să mi se serbeze ziua, a trebuit să spun câteva cuvinte: am plecat din România bogată, cu o singură valiză în mână, dar cu dragostea infinită a părnților mei și cu dragostea în Dumnezeu.
■ Rămânând în timp, la momentele dintâi, v-ați dorit avocatura, visați să deveniți și balerină, dar tatăl v-a călăuzit pe un alt drum... mai ales că dosarul nu arăta prea optimist.
■ Mi s-a părut foarte dur din partea dumnealui. Mi-a spus „Dar tu ce vrei să ajungi cu avocatura, în timpurile noastre? Vrei să ajungi împăciuitoristă la Sfatul Popular? Tu vezi că noi avem în urmă o poveste grea. Iar balerină – dacă nu ai susținere... vrei să dansezi în ultimul rând?”. S-a întâmplat ca, în această perioadă, să fie bolnavă o fetiță din echipa de gimnastică ritmică a școlii sportive. Am ținut locul fetiței care lipsea și mi-a plăcut atât de mult în fața publicului că n-am mai plecat de acolo. Cândva s-a obținut și la gimnastia ritmică, la începuturile ei, nota zece. Eu am fost aceea care am luat nota zece. La 15 ani am fost selecționată în echipa națională, am reușit și la Facultate pentru că s-a dat prima specializare de gimnastică ritmică, iar eu eram printre cele mai bune sportive. În ziua în care am dat examenul a murit tatăl meu. Mi-am adus aminte mereu de cuvintele dumnealui - „Ești talentată la sport, cu sportul se pleacă! Să pleci din țara asta!”.
■ O țară care îi făcuse rău... lui și familiei.
■ Nu numai familiei. Ce se întâmpla atunci în România era o barbarie. Pe care nu am eu calitatea să o analizez. Am scris de curând o poezie care se numește „Cine?”. Este vorba despre noi, cei care am plecat și care vom muri departe. Pentru noi se vor fi rugat părinții, se vor ruga prietenii, se vor ruga copiii. Dar CINE se va ruga pentru cei care ne-au trimis departe?
În România am fost capioană națională, apoi antrenoare națională
■ Cât timp avea să treacă de la momentul în care ați fost admisă la Facultate până când ați plecat din țară?
■ Nu am plecat prin meserie. Eu, în România am fost Campioană Națională, apoi Antrenoare Națională.
■ Antrenoare Națională... un post important. De ce să fi plecat?
■ Chiar, de ce să fi plecat? Eram apreciată în România. Nu puteam să plec în țările de vest – aveam originea germană. Am plecat pentru că m-am măritat cu fostul meu coleg de școală, un băiat extraordinar, care trăia în Germania. Ne-am căsătorit și am plecat. După așteptări, după emoții, așa cum se pleca atunci din România. În 1972 am plecat, direct la Düsseldorf. Soțul meu locuia aici. În 1972 trebuia să vin cu o delegație sportivă la Olimpiadă la München. S-a descoperit că am relații cu țările capitaliste, că am corespondență cu prietenul meu de atunci, mi s-a făcut ședința de rigoare, am fost trasă la răspundere, mi s-a luat pașaportul, deci n-am ajuns la Olimpiada din 1972. Și poate că a fost bine așa, fiindcă atunci a fost un atentat și, oricum, poate nu aș fi rezistat tentației de a rămâne în Germania. N-aș fi vrut să fac asta familiei mele... mamei mele... Am venit oficial în 1973, prin căsătorie.
Am luat cu mine o icoană
■ Pe cine ați lăsat în România?
■ Pe mama, pe surorile mele... Rămâneau amintirile mele.
■ Ați ajuns la Düsseldorf aterizând în aeroport cu o valiză legată cu o sfoară, în care era o icoană...
■ Trebuia să predăm bagajul. Eu nu am luat nicio ladă, eu mi-am luat cu mine sufletul, nu aveam nevoie de nimic altceva. Și o icoană. Au răscolit valiza în așa fel încât au descompus-o și au legat-o, apoi, cu sfoară. La Frankfurt a apărut o valiză mică, ce se rostologlea pe banda de bagaje legată cu sfoară. Am așteptat să plece lumea ca să îmi iau valiza. Am fost așteptată de soțul meu la aeroport, nu cu flori! Mă întrebase ce flori să-mi aducă, iar eu i-am spus „nu-mi aduce flori, adu-mi banane!”. Nu existau banane în România. Nici portocale. Iar soțul meu a venit la aeroport cu un buchet de banane.
■ Aveți icoana aceea și astăzi?
■ Da, o am. Sunt foarte credincioasă. Am credința mea în Bine. Este un lucru care mi-a ghidat viața!
■ Ce făcea soțul Dvs. în Germania?
■ El a plecat când era student. Poliția m-a întrebat de ce nu rămân în România pentru că eram maestră a sportului, antrenoare națională, eu am spus că, până la vârsta aceea nu m-a vrut nimeni. M-a vrut numai el așa că eu vreau să-mi fac o familie acolo. M-au întrebat ce meserie are și le-am spus că e inginer. Au insistat să știe unde lucrează însă eu, sincer, habar nu aveam. Și bine ca n-am știut pentru că lucra la Rheinmetal, la tancuri. Am venit la Düsseldorf. Eu eram deja cunoscută aici. Ca antrenoare, mă întâlnisem cu echipele Germaniei. Mi-am anunțat la Federație venirea și, două săptămâni mai târziu, am fost invitată la Frankfurt pentru un interviu și la Utrecht, în Olanda, pentru altul. Și am început să lucrez pentru ambele Federații. Am avut putere și am propagat acest sport în țările de vest. În Israel s-a început cu mine, în Belgia, în Olanda, am fost invitată și în America. Aveam zile în care plecam vineri seara în America, ajungeam mai devreme conform fusului orar, stăteam vineri, sâmbătă și duminică, mă întorceam duminică seara și luni dimineață începeam treaba în Germania. Dar mi-a plăcut. Am fost pasionată de tot ceea ce am făcut. Iubesc oamenii și mi-am iubit sportivele. În Germania am antrenat șapte echipe naționale. Fetițele acelea au fost familia mea. Am calificat echipa Germaniei la cinci Jocuri Olimpice. În Germania aveam să primesc titlul de „Antrenoare emerită a Lumii”, conferit de Federația Internațională de Gimnastică pentru merite deosebite și dezvoltarea acestui sport pe plan mondial.
■ Exista și scrisul în viața Dvs. de atunci?
■ Am scris de când eram copil. Am moștenit talentul de la tata.
■ Aveți copii?
■ Am o fiică. Ea este realizarea mea cea mai mare. Ea s-a născut în Germania și a cunoscut foarte puțin România. E pictoriță. A studiat Arta și Istoria Artei. La absolvire, cand m-am apropiat de lucrarile ei – foarte frumoase, nu am putut rămâne în sală, de emoție. Am retrăit tot timpul ei – singură la școală pentru că eu munceam de dimineața până seara, apoi a stat cu bunica, ca studentă – singură cu diplomele, cu picturile ei... Mi-am dat seama, ca mamă, că trăiește în lumea aceasta, eu cum o apăr? În Dumnezeu mi-e nădejdea.
Aici trebuie să dovedești că ești mult mai bun decât ei, ca să reziști
■ Spuneați că e un preț pe care l-ați plătit vieții...
■ A trebuit să mă despart de soțul meu. Când nu ești acasă, cand nu ai timp pentru nimeni... Eu am avut o meserie pe care am făcut-o cu tot sufletul, dar care m-a silit la rezultate. Dacă nu eram în primii opt din lume... era o catastrofă.
■ V-ați despărțit iubindu-l...
■ Ne-am înstrăinat. Eu plecam luni și veneam luni. N-a fost vina nimănui... Cred. Dar plătești un preț. Acesta este prețul pe care l-am plătit eu.
■ Aveați să întâlniți din nou un partener de viață?
■ Am un partener de viață, un om extraordinar. Am foarte mulți prieteni... Dar abia acum, când nu mai am meseria, îmi permit o viață privată. Pentru mine, a-mi face datoria trebuia să fie înainte de toate. Așa mi-am câștigat existența și așa am putut să asigur și familiei mele ceea ce am asigurat. În România traiul în Germania pare un lux. Dar aici trebuie să dovedești că ești mult mai bun decât ei, ca să reziști. Există mai multe generații care au părăsit România: cei care au trebuit să o părăsească – acum 50 de ani, acum 30 de ani. Nu cunosc pe nimeni plecat în această perioadă care nu s-a încadrat în viața socială, care să nu fi avut succes. Și sunt ceilați, crescuți în societatea comunistă și post-comunistă, fără Credință...
■ Aveți o asociație, Atheneum – asociație româno-germană care promovează cultura românească și valorile ei în Germania. Cum ați ajuns la acest punct – un mecenat pentru cultură?
■ A trebuit să părăsesc gimnastica din motive de sănătate. Veneam după o perioadă fără odihnă, fără concedii, fara timp pentru mine. M-a încercat boala Burnout. Eu... „dădeam comanda”, dar partea motorie nu mai funcționa. Adică eu a trebuit să fiu condusă ca să trec strada.
■ Ce ironie a sorții!
■ Da. Am fost condusă ca să duc paharul și furcuița la gură. A fost cumplit!
■ De ce s-a declanșat?
■ S-a declanșat dintr-un șoc. Era vorba să se desființeze unul dintre centrele olimpice și să fie mutat la Stuttgart. Fiecare societate are păcatele ei, iar motivele pecuniare ne apăsau atunci. Copiii erau mutați, dezrădăcinați.. pe mine această nedreptate m-a durut. Acesta a fost începutul sfârșitului în Germania la gimnastică ritmică. În 1972, când am venit, cea mai bună gimnastă a lor era pe locul 74 în lume. Apoi am ajuns la performanța de a califica Germania la cinci olimpiade și am fost mereu între fruntași. Într-un moment, nu mi-am mai simțit mâna stângă, piciorul stâng. Am știut, în mândria mea, că nu trebuie să arăt asta. Abia am ajuns acasă, iar de a doua zi nu am mai putut să mă descurc singură. Făcusem accident vascular. Au fost luni de zile în care am stat pe scaun și am privit în gol. Am intrat într-o clinică, unde, dintr-o grupă de 30 și ceva de bolnavi, am ieșit pe picioare doi. Unul dintre acei pacienți eram eu. Viața mi-a dat încă o șansă. Când am ieșit am știut că viața merge mai departe. Am primit din partea Federației oferte de lucru pe care le-am refuzat. Am ieșit la pensie pe caz de boală. Nu am putut să stau degeaba. Prietenii m-au căutat spunându-mi că numai eu pot să fac o fundație care să reabiliteze imaginea despre România. Mi-au sugerat asta atât prietenii români, cât și cei germani. În 2010, la trei ani după ce am renunțat la gimnastică, a apărut Fundația Atheneum. Trei ani mi-au trebuit ca să devin din nou om.
■ V-ați pierdut vreodată încrederea?
■ Nu, credința m-a ținut, așa am mers mai departe. Am știut că după rău urmează bine. Am să vă spun o... întâmplare. Locuiesc în apropierea Castelului Jagerhof, locul istoric de unde Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a plecat spre România pentru a deveni rege. În acest castel este acum Muzeul Goethe. Iar Fundația Atheneum a avut aici primul concert. Un loc de suflet. Apoi am legat multe alte colaborări, cu oameni pasionați, companii, Institutul Cultural Român... Fundația are peste 130 de membri. Îmi sunt aproape Monica Băluțescu, Georg Dobrescu, Marius Râmbașiu, doamna Geraldine Gabor Dreyer – cea care îmi traduce poeziile în limba germană, precum și foarte mulți alți oameni devotați în dragostea lor pentru cultura românească. Venim anual în România, dar aducem și în Germania artiști talentați, proiecte care merită să fie promovate – muzică, pictură, balet, literatură, teatru. Încet, încet, imaginea Românei s-a îmbunătățit în Germania, datorită artiștilor minunați care fac o sărbătoare din fiecare întâlnire cu publicul.
■ Vă e dor de România?
■ În fiecare zi!
■ Și cum se stinge dorul acesta?
■ Scriind. Și nici așa nu se stinge de tot!
Citește pe Antena3.ro
