Jurnalul National: Cand mainile fac balet?

Cristian Mandeal: Dirijatul nu este balet. Gesturile asa-zis artistice sunt o consecinta, si nu un scop. Vreau sa spun ca miscarile dirijorale au mai multe functii. In afara de cele organizatorice, propriu-zise, exista si o anumita functie, sa-i spunem artistica, dar nu in sensul acesta, ci avand ca scop configurarea a ceea ce este peste note. Este ceea ce nu este scris in partitura si ceea ce se poate citi ca emotionalitate, ca sens, ca idee muzicala, care sunt total diferite fata de cele filosofice sau literare. Sensul muzical e altceva fata de sensul semantic. Are alt demers si se situeaza la alte niveluri, pe alte planuri.
Miscarile dirijorilor sunt personalizate. Nu exista decat in general o tehnica comuna a tuturor dirijorilor, si anume cea conventionala. Are niste semnale standard, la care insa se adauga particularitatile fiecarui dirijor in parte. Nimeni nu poate dirija la fel ca altul, chiar dac-ar vrea s-o faca. E imposibil. Oricine-ar incerca sa-l imite pe Celibidache ar deveni o caricatura.

Anticipari

Hata Yoga si muzica?

Concentrarea este esentiala in capacitatea de a reproduce ceea ce ai in minte.
Demersul se face pornind intotdeauna de la partitura spre creier, de la creier spre gest, de la gest spre transmisia datelor pentru cei care te recepteaza (adica orchestra!).
Acest circuit de semnale se comunica doar printr-o foarte mare concentrare, secunda de secunda. Mai mult decat atat, concentrarea nu este doar a prezentului, ci in special a viitorului. Fiecare moment urmator este anticipat in prezent. De aceea, nu putini sunt cei care fac Hata Yoga, pentru imbunatatirea capacitatii de concentrare. Dirijorul (ca si instrumentistul) nu vede prezentul, ci in permanenta viitorul. Fiecare gest dirijoral este o pregatire, de fapt, a unui moment urmator, intrucat, sa nu uitam, arta sonora e o arta in desfasurare: in ultimul sunet trebuie regasit primul. In momentul in care ai reusit lucrul acesta, ai transformat de fapt o arta temporala intr-o arta a prezentului. A unui prezent continuu. Enescu sau unicul

Oedipe, prima oara?

Nu am reusit sa-nteleg Oedipe din prima. I-am perceput insa grandoarea. Au urmat multi ani de familiarizare cu intreaga muzica enesciana, o muzica dificila din toate punctele de vedere. E greu s-o interpretezi, ca instrumentist, e greu s-o intelegi ca ascultator. Asta se-ntampla din cauza ca aceasta muzica nu se aliniaza nici unui alt curent european. Este o muzica atat de personala, incat e greu s-o inscrii intr-un curent oarecare. Exista aluzii din alte curente muzicale in muzica enesciana, dar, in acelasi timp, e atat de personala, de profund originala, incat trebuie sa te dedici acestei muzici ca unui capitol aparte, ca unui univers aparte, la care, ca sa accezi, trebuie sa te zbati.

Dirijorul. Cum ar trebui sa fie?

In primul rand, absolut onest. Onest fata de el in raport cu ceilalti, ca egali care-i stau inainte. Onest fata de partitura la care se raporteaza. In cele din urma, el nu este altceva decat o curea de transmisie intre o partitura abstracta si un public care o recepteaza. Trebuie sa aiba capacitatea de a polariza atentia in jurul lui. Nu este un lucru usor si, uneori, e aproape imposibil de invatat.
Unii dintre ei, oricat ar fi pregatiti, oricat de evoluati ar fi ca posibilitate de percepere a limbajelor specifice, oricat de bine ar cunoaste psihologia umana, nu reusesc sa transmita. E un lucru greu de definit, greu de invatat. Greu de predat. Asa ceva nu te poate invata nici un profesor. O ai sau n-o ai.

Dirijatul-arta, dirijatul-stiinta?

Si una, si alta, in proportii absolut egale. Celibidache avea o vorba: "Dirijatul este o imbinatie fericita si in proportii egale, intre doua verbe: «a sti» si «a putea». Arta/ stiinta. Stiinta/arta. A sti in egala masura cu a putea (adica «a procrea»)".
Cand aceste dimensiuni profund diferite se imbina in proportie fericita dau un rezultat bun. Sunt foarte multi, in profesia noastra, care au o anumita incapacitate de a se exprima. Si, invers, sunt multi care au o mare usurinta in a exprima ceva, dar nu stiu ce sa exprime si pe ce cale s-o faca (mai ales artistic-valoric). Partea de cunoastere este mai restransa decat partea tehnica.

Muzica matura

Filarmonica Bucuresti, za best din tara. Prin ce?

Prin multe. In primul rand, printr-o coeziune mai mare, pe care celelalte filarmonici n-o au. Apoi, printr-un sunet cultivat si adus la un stadiu de personalitate a sunetului, care e din ce in ce mai greu de gasit. Exista un anumit nivel (sa-l numim un nivel superior profesional) prin care aceasta orchestra reuseste sa-si concretizeze intentiile muzicale. Exista o anumita maturitate in cunoasterea stilistica, de abordare a repertoriului simfonic si, peste toate, cred ca exista o personalitate de expresie care face din acest klangkoürper (organism sonor) o orchestra de factura europeana.

Sali de concert pe banda rulanta

Sala, best of za best din lume?

E foarte greu de spus. Mai ales in ultimii 15 ani au fost construite, in lume, numeroase sali de concerte absolut senzationale. Una mai buna decat alta. Au insa un defect: seamana intre ele, pentru ca toate repeta niste parametri acustici dati de constructor. Constructorii insisi au progresat foarte mult in acest domeniu. Inainte, constructia salilor de concert era, mai mult sau mai putin, un obiect al hazardului. Astazi, s-a progresat atat de mult, incat aproape ca mergi la sigur in momentul in care faci o noua sala de concerte. Rezultatul? Pe de-o parte, este benefic, pentru ca sunt multe sali de concert, dar, pe de alta parte, incep sa semene intre ele ca si camerele de hotel. Toate marile hoteluri seamana intre ele, incat nu stii daca esti la Hilton sau la Sheraton.

Celelalte filarmonici din tara si problemele lor?

Sunt foarte grave. In primul rand, sunt problemele salariilor mizerabile, in al doilea rand - ale sediilor. Cea mai grava problema cred c-o intampina, in momentul asta, Filarmonica din Cluj, care nu mai are nici un fel de sediu, care pleaca dintr-o sala-ntr-alta, care isi pierde publicul si care, evident, isi pierde si gradul de performanta.
Nu ai cum sa te tii de o stacheta foarte inalta in aceste conditii. Pe urma - lipsa de materiale bibliografice. Bibliotecile filarmonicilor sunt foarte sarace, sunt depasite, sunt uzate; bani pentru asa ceva nu mai exista. In privinta instrumentelor, foarte putine dintre orchestre beneficiaza de o dotare materiala corespunzatoare. Cele mai multe dintre ele sunt foarte vechi! Nimeni n-ar mai putea canta cu ele. Oamenii astia fac minuni, pentru ca reusesc sa scoata din aceste harburi niste sunete cat de cat agreabile, cognoscibile. Atunci cand sunt facute, dotarile sunt facute cu instrumente de mana a doua. Nici nu stii pentru ce sa pledezi: pentru marirea numarului de filarmonici din tara sau, dimpotriva, pentru restrangerea lor si pentru sintetizarea in corpuri sonore mai bine dotate, mai bine intretinute, care sa acopere o arie mai mare de public.