"Una dintre cele mai mari erori în ceea ce priveşte situaţia mea în ţară este credinţa că trăiam ca o prinţesă. Adevărul este că atunci când m-am mutat din nou în Bucureşti (şi asta se întâmpla în 1980 – n.r.) nu aveam prea mulţi prieteni, deoarece nu voiam să afle că nu trăim aşa cum îşi imagina lumea. Nu voiam să afle că nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea. Mi-era ruşine că eram doar o campioană care se antrena pentru următoarele jocuri, iar oamenii considerau că trăiam în belşug", mărturiseşte Nadia Comăneci.
- Marius Tucă: Uite ce spui în carte despre celebritate, pentru că sigur ai fost atât de mult întrebată despre celebritate, încât inevitabil răspunzi la întrebările astea: "Au trecut nişte ani şi sunt mai înţeleaptă, înţeleg că pentru un copil celebritatea înseamnă un noian de răspunderi care-l copleşesc. Uneori simţeam că mă scufund, şi, deşi mă luptam să respir şi să ajung la suprafaţă, trebuie să mărturisesc existenţa multor momente când voiam să mă las înghiţită de abis".
- Nu mai recunoşti astea?
- Au fost momente în care ai vrut să...
- Atunci spune despre ăla!
- Dar au existat. Măcar spune despre asta.
- Aşa a fost şi-n abisul ăsta.
- Ai lăsat de fiecare dată suficient timp sau spaţiu încât să poţi să te agăţi şi să ieşi la suprafaţă.
- Şi aici ţi-ai lăsat rezervele!
- Mergem mai departe. Vreau să te întreb câteva lucruri legate de 1976. Toată lumea vorbeşte despre acel moment în care tabela a afişat 1,00, pentru că nu exista 10. Spune-mi, ce a însemnat pentru tine asta?
Şi când a venit exerciţiul la paralele al meu, exerciţii impuse, hop trei de 10 şi una de 9,95. Cea mică a căzut şi au rămas două note de 10. Directoarea de concurs s-a dus la tipul respectiv şi i-a spus că trebuie să arate 10. El i-a răspuns că fusese asigurat că nu se poate... Şi atunci a apărut acest dubios 1,00, pentru că nu puteau să-mi pună 10 şi nu ştiau exact ce să pună: 100, 1, că nu aveau ce să facă.
- Moment în care antrenorul tău era revoltat, nu înţelegea ce se întâmplă...
- Dar tu eşti atât de diplomată, încât eu te-am întrebat ce ai simţit atunci şi tu mi-ai povestit de tabelă!
- Te-a omorât modestia pe tine, Nadia. Uite ce spune prietenul tău, Ion Ţiriac, despre acest moment, 1976: "În mijlocul unei zgomotoase orchestre de jazz, a apărut deodată o vioară care a început să cânte lin într-o sală pregătită să ia foc. Dar sala a tăcut, a amuţit, aş spune. În acele momente, publicul de la Forumul din Montreal a uitat totul, iar miliardul de telespectatori şi-a părăsit timp de câteva minute grijile".
- Dar putea să te afecteze!
- Putea să te sperie, ziceai că e Bau-Bau. Avea mustaţa aia...
- Âsta este secretul performanţei tale, al succesului, al faptului că ai înnebunit lumea. Şi mi-ai răspuns atât de frumos mai devreme, când te-am întrebat care era bagheta magică, aceea care te-a făcut să pluteşti, să cucereşti lumea, şi ai spus că munca. Lumea e dezamăgită în momentul în care în spatele unui astfel de vis stă munca. Şi noi trebuie să-i dezamăgim răspunzându-le că trebuie să muncească, să creadă în ei, să persevereze.
- Apropo de 1976, că suntem tot acolo. "Cred că pentru mine visul din 1976, pe care nu-l împart cu nimeni, a fost să-mi creez un vis numai al meu. Nu aveam pe cine să urmez, pentru că părinţii mei nu fuseseră sportivi, aşa că nu aveam cum să le calc pe urme. Visul meu era să mă descopăr, să aflu de ce sunt în stare, să mă capacitez şi să fiu mai bună decât celelalte. Probabil că vrei să ştii de ce. Dar nu ştiu să-ţi spun cum s-au născut aceste dorinţe. Pur şi simplu aşa sunt eu". Este o altă explicaţie care poate să dezamăgească. Bine, cu ghilimelele de rigoare...
- Apropo de vis. Totuşi, ce a făcut-o pe Nadia să fie cea mai bună, în afară de muncă? Spui că pur şi simplu aşa eşti tu. Deci tu eşti răspunsul la cele mai multe dintre întrebări.
- Pentru că în orice alt sport tot ajungeai la muncă asiduă.
- "În timpul Olimpiadei din 1976 n-am realizat cât de mare fusese interesul presei pentru echipa României şi pentru mine", că tot veni vorba despre celebritate. "Nu ne uitam la televizor şi nu discutam cu alţi sportivi aşa că nu aveam cum să ştim. În plus, presa nu avea acces în campusul olimpic, aşa că n-am fost contactate de reporteri şi jurnalişti". Asta e iar o chestie, din perspectiva jurnalistului, de data asta, formidabilă. Noi, cei din România, dar nu numai din România, din lume, care se uitau la televizor, ştiam cât de mare şi de celebră ajunseseşi, mai puţin tu. Pentru că noi te văzuserăm, noi vedeam care e interesul presei...
- În timpul şi după Montreal.
- Lumea a aflat înaintea ta, vreau să spun, că ai ajuns celebră. Cei din România se bucurau foarte tare. Ai vorbit cu fratele tău, cu tatăl tău, cu mama ta după ce te-ai întors, despre lucrurile astea?
- E incredibil, deci îmi strici tot înterviul! Deci n-ai vorbit? Când te-ai întors, n-ai vorbit?
- Aaa, nu atunci, atunci sigur n-ai vorbit, că n-aveai cum, erai izolată. După ce te-ai întors, ai vorbit cu ei.
- Şi ţi-au zis că e nebunie în România, nu le venea să creadă?
a fost o mare sărbătoare.
- Şi atunci n-ai înţeles, când te aşteptau mii de oameni?
- Păi nebunia a fost atât de mare, încât vorbim şi azi despre ea, la câţi ani?
- "Poate crezi că-mi vine uşor să scriu, pentru că am avut succes. Dar au fost ani în care acesta n-a fost de partea mea. Viaţa nu mi-a fost oferită pe o tavă de aur. Nimic nu mi-a venit de-a gata. Am fixat diverse ţinte, uneori le-am atins, alteori nu. Munca susţinută te duce întotdeauna undeva. Dacă ai puţin talent şi te străduieşti din greu, poate ai şansa să devii o mare câştigătoare. Iar dacă ai o stea norocoasă deasupra capului, atunci îţi poţi îndeplini visele. Mai presus de toate trebuie să arzi de dorinţa de a face ceva nemaivăzut". Deci ai avut steaua norocoasă, Nadia Comăneci!
- Nu ştiu, muncă, talent, nu ştiu ce, dar ai avut şi steaua ta norocoasă, Nadia Comăneci! Steaua ta norocoasă a stat, de fapt, în salvarea ta. Pentru că sunt puţini care ştiu că te-ai născut cu o pungă imensă de lichid deasupra capului.
- Şi doctorii ţi-au dat foarte puţine şanse de supravieţuire.
- Bun, şi spune cum s-a rezolvat.
- Nu, nu, cea cu punga mare. S-a rezolvat.
şi eu, de la ai mei!
- Şi un lucru care ţine iar de steaua ta norocoasă...
- A, nu, steaua ta norocoasă era deasupra ta. Sau ea a apărut în momentul în care te-ai născut. Pentru că tot când erai foarte mică, abia te aduseseră de la maternitate, ninsese, era gheaţă foarte multă pe casă, te puseseră într-o bucătărie de vară, era gheaţă multă pe acoperiş. Şi a venit bunicul tău, te-a luat în braţe şi a ieşit cu tine, iar imediat a căzut tavanul cu gheaţă pe patul în care fuseseşi tu. Deci iar a acţionat steaua ta norocoasă. Ai simţit-o, ai simţit că lucrează pentru tine, steaua asta norocoasă?
- Când ai avut cel mai mult nevoie de ea?
- Au fost momente în care te-ai gândit să-l invoci pe Dumnezeu?
- Erai credincioasă?
- Dar erai la modul în care-ţi făceai o rugăciune înainte de un mare concurs?
- Revin la steaua norocoasă. Când ai simţit cel mai mult că există? Zi-mi un moment!
- Dar până la plecarea ta, până la fuga ta din România, despre care am scris şi probabil că o să mai scriem, trebuie spuse câteva lucruri, apropo de viaţa ta din România. Sunt foarte mulţi cei care credeau că trăiai ca o adevărată prinţesă. Şi iată ce spui aici, despre ultimii tăi ani în România, înainte să fugi: "După cum ţi-am spus, una dintre cele mai mari erori în ceea ce priveşte situaţia mea în ţară, este credinţa că trăiam ca o prinţesă. Adevărul este că atunci când m-am mutat din nou în Bucureşti (şi asta se întâmpla în 1980 – n.r.) nu aveam prea mulţi prieteni, deoarece nu voiam să afle că nu trăim aşa cum îşi imagina lumea. Nu voiam să afle că nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea. Mi-era ruşine că eram doar o campioană care se antrena pentru următoarele jocuri, iar oamenii considerau că trăiam în belşug. Ca tânăr adult este greu să pui în ecuaţie ce cred oamenii despre tine şi propriile aşteptări. Este imposibil să nu te simţi nedreptăţită, când ceea ce ştii că meriţi nu se potriveşte cu situaţia în care te afli. Este imposibil să nu te simţi nedreptăţită când ceilalţi cred că duci o viaţă care în realitate nu-ţi aparţine. Încercarea de a-ţi găsi fericirea şi demnitatea numai în tine, fără să o descoperi în ceilalţi sau prin bucuriile materiale, este una dintre cele mai dure lecţii de viaţă. Mi-a luat mulţi ani până să învăţ regula, dar ea mi-a adus pacea interioară".
- Bun, dar eu nu te-am întrebat degeaba şi am citat din această carte, pentru că toţi spuneau că trăieşti ca o prinţesă, că ai palat, când, de fapt, lucrurile erau la polul opus.
- Câţi bani câştigaţi în general pentru victoriile în competiţii internaţionale? Şi cât ai câştigat atunci la Montreal? Că oamenii sunt curioşi să afle cum se cuantificau aceste victorii totuşi.
- Şi mai trebuie spus că, de multe ori, pentru că nu puteaţi să încălziţi locuinţa, dormeaţi cu toţii în bucătărie.
- Păi, nu, totuşi trebuie spuse lucrurile astea, căci s-a spus cu totul altceva până acum. Şi, apropo de perioada aia, ca să ne întoarcem la gimnastică, mi-a plăcut atât de tare un lucru pe care l-ai scris, aşa că-l citesc acum: "Eu n-am făcut niciodată gimnastică pentru bani. Dar e umilitor să munceşti atât de mult, în parte şi pentru gloria ţării tale, şi să ajungi să te lupţi pentru supravieţuire". Că tot vorbeam despre asta. Simţeai vreo frustrare? Ştiai totuşi în ’80 că eşti Nadia Comăneci, nu mai erai "tânăra gimnastă", ştiai că în momentul ăla cuceriseşi lumea, că România câştigase enorm datorită ţie, şi imaginea României, evident, simţeai acut frustrarea asta?
URMEAZĂ
Nadia este acum o femeie împlinită. Şi vorbeşte cu mare bucurie despre soţul ei, Bart, şi despre fiul lor, Dylan, în vârstă de 2 ani şi jumătate.
Nadia Comăneci: "Ar fi fost foarte greu să am fată. Ar fi comparat-o cu mine"
Citește pe Antena3.ro