x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Interviuri Nadia Comăneci: "Nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea"

Nadia Comăneci: "Nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea"

de Marius Tucă    |    17 Dec 2008   •   00:00
Nadia Comăneci: "Nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea"

"Una dintre cele mai mari erori în ceea ce priveşte situaţia mea în ţară este credinţa că trăiam ca o prinţesă. Adevărul este că atunci când m-am mutat din nou în Bucureşti (şi asta se întâmpla în 1980 – n.r.) nu aveam prea mulţi prieteni, deoarece nu voiam să afle că nu trăim aşa cum îşi imagina lumea. Nu voiam să afle că nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea. Mi-era ruşine că eram doar o campioană care se antrena pentru următoarele jocuri, iar oamenii considerau că trăiam în belşug", mărturiseşte Nadia Comăneci.



  • Marius Tucă: Uite ce spui în carte despre celebritate, pentru că sigur ai fost atât de mult întrebată despre celebritate, încât inevitabil răspunzi la întrebările astea: "Au trecut nişte ani şi sunt mai înţeleaptă, înţeleg că pentru un copil celebritatea înseamnă un noian de răspunderi care-l copleşesc. Uneori simţeam că mă scufund, şi, deşi mă luptam să respir şi să ajung la suprafaţă, trebuie să mărturisesc existenţa multor momente când voiam să mă las înghiţită de abis".
Nadia Comăneci: Pauză. (Râde.).

  • Nu mai recunoşti astea?
Nu. (Râde.).

  • Au fost momente în care ai vrut să...
...Poate unul!

  • Atunci spune despre ăla!
Am rezervele mele, de ce să ţi le spun?

  • Dar au existat. Măcar spune despre asta.
Da. Dar niciodată nu am simţit că mă voi cufunda de tot. Tot timpul am rămas în siguranţă, exact ca atunci când intru în jacuzzi, niciodată nu intru mai jos de gât.

  • Aşa a fost şi-n abisul ăsta.
Normal.

  • Ai lăsat de fiecare dată suficient timp sau spaţiu încât să poţi să te agăţi şi să ieşi la suprafaţă.
Normal. Tot timpul. De aceea am şi supravieţuit.

  • Şi aici ţi-ai lăsat rezervele!
Evident.

  • Mergem mai departe. Vreau să te întreb câteva lucruri legate de 1976. Toată lumea vorbeşte despre acel moment în care tabela a afişat 1,00, pentru că nu exista 10. Spune-mi, ce a însemnat pentru tine asta?
Am aflat adevărata poveste despre această tabelă mult mai târ­ziu, de fapt abia acum cinci ani. Pentru că noi, în Oklahoma, în fiecare an avem "International Hall of Fame Gymnastic Celebration". Şi în fiecare an ne uităm la toţi cei care au făcut ceva în gimnastica internaţională, gimnaste şi antrenori, dăm şi un "Life­time achievement award", dar trebuie să ai 10 ani de când te-ai lăsat de gimnastică. Acum cinci ani am dat, printre alţii, fos­tului preşedinte de la Longines, care a creat această tabelă de la Montreal. Iar el mi-a spus adevărata poveste atunci când a vorbit după ce a primit premiul. A zis: "Trebuie să vă spun exact acum ce s-a întâmplat la Montreal. Noi, înainte de a crea tabelele electronice, am sunat la Federaţia Internaţională de Gimnastică şi am întrebat: Este posibil ca la această Olimpiadă să primească cineva o notă de 10?, şi preşedintele Federaţiei a spus: «Nu, nu este posibil». Şi atunci noi, ca să facem economie, nu am mai pus beculeţe la o parte din tabelă, înainte de zecimală".
Şi când a venit exerciţiul la paralele al meu, exerciţii impuse, hop trei de 10 şi una de 9,95. Cea mică a căzut şi au rămas două note de 10. Directoarea de concurs s-a dus la tipul respectiv şi i-a spus că trebuie să arate 10. El i-a răspuns că fusese asigurat că nu se poate... Şi atunci a apărut acest dubios 1,00, pentru că nu puteau să-mi pună 10 şi nu ştiau exact ce să pună: 100, 1, că nu aveau ce să facă.

  • Moment în care antrenorul tău era revoltat, nu înţelegea ce se întâmplă...
Bela, de fapt, nu avea voie să stea cu noi, stătea în tribună. Gesticula. Pentru că eu nu mă uit la note de obicei, am văzut lumea care a început să facă zgomot prin sală, m-am uitat în stânga şi în dreapta şi am văzut tabela şi cred că am întrebat-o pe Anca Grigoraş după ce am văzut tabela. Şi ea a zis: "Cred că este 10, că nu poate să facă tabela 10 şi au pus 1". Aceasta este istoria cu 1.

  • Dar tu eşti atât de diplomată, încât eu te-am întrebat ce ai simţit atunci şi tu mi-ai povestit de tabelă!
Ce am simţit atunci? Cum să spun eu? Ştiu că este cea mai mare notă pe care poţi s-o primeşti în gimnastică, una la mână. A doua la mână m-am gândit că arbitrele au fost prea drăguţe cu mine şi ca să-mi facă o plăcere mi-au dat această notă. Aşa am crezut atunci. E ca şi cum la şcoală ai luat 10 la matematică, adică ce poate să fie? Asta este!

  • Te-a omorât modestia pe tine, Nadia. Uite ce spune prietenul tău, Ion Ţiriac, despre acest moment, 1976: "În mijlocul unei zgomotoase orchestre de jazz, a apărut deodată o vioară care a început să cânte lin într-o sală pregătită să ia foc. Dar sala a tăcut, a amuţit, aş spune. În acele momente, publicul de la Forumul din Montreal a uitat totul, iar miliardul de telespectatori şi-a părăsit timp de câteva minute grijile".
Vreau să-ţi spun că n-am ştiut că Ţiriac a fost în sală. Dar chiar dacă ştiam, tot nu-mi afecta performanţa...

  • Dar putea să te afecteze!
Crezi? (Râde.).

  • Putea să te sperie, ziceai că e Bau-Bau. Avea mustaţa aia...
Nu mă speria nimic!

  • Âsta este secretul performanţei tale, al succesului, al faptului că ai înnebunit lumea. Şi mi-ai răspuns atât de frumos mai devreme, când te-am întrebat care era bagheta magică, aceea care te-a făcut să pluteşti, să cucereşti lumea, şi ai spus că munca. Lumea e dezamăgită în momentul în care în spatele unui astfel de vis stă munca. Şi noi trebuie să-i dezamăgim răspunzându-le că trebuie să muncească, să creadă în ei, să persevereze.
Crede-mă, m-am uitat şi eu după altă variantă, dar nu există. Pastila magică nu există.

  • Apropo de 1976, că suntem tot acolo. "Cred că pentru mine visul din 1976, pe care nu-l împart cu nimeni, a fost să-mi cre­ez un vis numai al meu. Nu aveam pe cine să urmez, pentru că părinţii mei nu fuseseră sportivi, aşa că nu aveam cum să le calc pe urme. Visul meu era să mă descopăr, să aflu de ce sunt în stare, să mă capacitez şi să fiu mai bună decât celelalte. Pro­babil că vrei să ştii de ce. Dar nu ştiu să-ţi spun cum s-au năs­cut aceste dorinţe. Pur şi simplu aşa sunt eu". Este o altă explicaţie care poate să dezamăgească. Bine, cu ghilimelele de rigoare...
....aşa, care ar fi?

  • Apropo de vis. Totuşi, ce a făcut-o pe Nadia să fie cea mai bună, în afară de muncă? Spui că pur şi simplu aşa eşti tu. Deci tu eşti răspunsul la cele mai multe dintre întrebări.
Trebuie să-ţi doreşti ceva atât de mult, încât să nu poţi să dormi noaptea. Deci acesta este răspunsul pe care îl doreşti tu de la mine. Când vrei să faci ceva, nu ai stare. Şi ştii că poţi să faci. Eu am ştiut acest lucru şi cred că aş fi avut acelaşi succes în orice alt sport. Pentru că gimnastica a fost o coincidenţă, că exista la Oneşti. Pentru că dacă era alt sport, probabil că făceam altceva.

  • Pentru că în orice alt sport tot ajungeai la muncă asiduă.
Da. Pentru că eu nu mă apuc de ceva dacă ştiu că nu pot duce munca până la capăt.

  • "În timpul Olimpiadei din 1976 n-am realizat cât de mare fu­sese interesul presei pentru echipa României şi pentru mine", că tot veni vorba despre celebritate. "Nu ne uitam la televizor şi nu discutam cu alţi sportivi aşa că nu aveam cum să ştim. În plus, presa nu avea acces în campusul olimpic, aşa că n-am fost contactate de reporteri şi jurnalişti". Asta e iar o chestie, din perspectiva jurnalistului, de data asta, formidabilă. Noi, cei din România, dar nu numai din România, din lume, care se uitau la televizor, ştiam cât de mare şi de celebră ajunseseşi, mai puţin tu. Pentru că noi te văzuserăm, noi vedeam care e interesul presei...
Tu vorbeşti înainte de Montreal?

  • În timpul şi după Montreal.
Lumea din gimnastică mă ştia pe mine, pentru că am câştigat la Europenele de la Skien, care este un concurs foarte important şi deja în mintea arbitrelor era imaginea gimnastelor care sunt capabile să câştige şi eu eram bineînţeles acolo, sus, dar împreună cu gimnastele din Uniunea Sovietică, pe vremea aceea. Pre­sa era înnebunită, dar vreau să spun că într-un fel era mai bine că presa nu avea acces în satul olimpic, pentru că se crea o de­bandadă, şi atunci era destul de greu şi pentru sportivi să se concentreze.

  • Lumea a aflat înaintea ta, vreau să spun, că ai ajuns celebră. Cei din România se bucurau foarte tare. Ai vorbit cu fratele tău, cu tatăl tău, cu mama ta după ce te-ai întors, despre lucrurile astea?
Nu.

  • E incredibil, deci îmi strici tot înterviul! Deci n-ai vorbit? Când te-ai întors, n-ai vorbit?
Stai un pic, am vorbit cu ei! Dar nu am vorbit cu ei când eram la Montreal.

  • Aaa, nu atunci, atunci sigur n-ai vorbit, că n-aveai cum, erai izolată. După ce te-ai întors, ai vorbit cu ei.
Da, pentru că am venit acasă.

  • Şi ţi-au zis că e nebunie în România, nu le venea să creadă?
Nu, am văzut ce se întâmplă chiar de la aeroport. Erau 10.000 de oameni care mă aşteptau şi m-au pus pe mine în faţă, să ies cu medaliile de gât. Şi când am ieşit afară şi am văzut atâta lu­me, m-am întors şi am intrat înapoi în avion, că m-am speriat, nu mi-am dat seama de ce a venit atâta lume să mă vadă. Pentru că de zece ani făceam acelaşi exerciţiu şi nimănui nu i-a păsat să vină să mă vadă înainte de Montreal. Şi n-am ştiut. S-a creat un culoar, aşa, şi toată lumea voia să-mi pună mâna pe cap. Aveam o păpuşă pe care o primisem de la Olimpiadă şi o ţineam foarte strâns şi, la un moment dat, cineva a vrut să mi-o ia. Cred că a şi luat-o, dar am primit-o ulterior înapoi. Doar de la ideea de a mă atinge, ceea ce nu înţelegeam! Era totul foarte dubios pentru mi­ne. Şi am făcut un tur, bineînţeles, că eu locuiam la Oneşti pe vre­mea aceea. Cu maşina de Miliţie, şi cu trei maşini, şapte ma­şini în spate, ne-am oprit în fiecare judeţ,
a fost o mare sărbătoa­re.

  • Şi atunci n-ai înţeles, când te aşteptau mii de oameni?
Am înţeles, cum se spune, că am făcut "o mare brânză la Olimpiadă". (Râde.) Dar nu mi-am dat seama că nebunia a fost atât de mare.

  • Păi nebunia a fost atât de mare, încât vorbim şi azi despre ea, la câţi ani?
La 32 de ani.

  • "Poate crezi că-mi vine uşor să scriu, pentru că am avut succes. Dar au fost ani în care acesta n-a fost de partea mea. Viaţa nu mi-a fost oferită pe o tavă de aur. Nimic nu mi-a venit de-a gata. Am fixat diverse ţinte, uneori le-am atins, alteori nu. Munca susţinută te duce întotdeauna undeva. Dacă ai puţin talent şi te străduieşti din greu, poate ai şansa să devii o mare câştigătoare. Iar dacă ai o stea norocoasă deasupra capului, atunci îţi poţi îndeplini visele. Mai presus de toate trebuie să arzi de dorinţa de a face ceva nemaivăzut". Deci ai avut steaua norocoasă, Nadia Comăneci!
Şi dacă vrei să te plimbi cu steaua norocoasă în cap, ce, înseamnă că ai cucerit lumea?

  • Nu ştiu, muncă, talent, nu ştiu ce, dar ai avut şi steaua ta norocoasă, Nadia Comăneci! Steaua ta norocoasă a stat, de fapt, în salvarea ta. Pentru că sunt puţini care ştiu că te-ai născut cu o pungă imensă de lichid deasupra capului.
Da, s-a strâns tot lichidul la naştere, mi-a zis mama. Asta îmi tot spune mama, bineînţeles că ştiu.

  • Şi doctorii ţi-au dat foarte puţine şanse de supravieţuire.
Da, plus că am făcut atâtea injecţii, încât nu mai aveam loc pe unde să-mi fac altele. Şi au spus că, dacă cumva voi avea şanse să supravieţuiesc, voi avea mari probleme.

  • Bun, şi spune cum s-a rezolvat.    
Problema mea mare a fost că am câştigat la Olimpiadă! (Râde.). Nu s-a rezolvat! (Râde iar, cu poftă).

  • Nu, nu, cea cu punga mare. S-a rezolvat.
S-a rezolvat, că s-a retras la un moment dat, într-o noapte. Că mama mea, care este foarte credincioasă, a trecut pragul de trei ori într-o duminică, la biserică, înainte să intre popa în biserică, iar luni dimineaţă, când m-am trezit, nu mai aveam pungă în cap. A dispărut. Asta ai citit în carte! Şi asta am aflat
şi eu, de la ai mei!

  • Şi un lucru care ţine iar de steaua ta norocoasă...
....adică steaua mea norocoasă era în pungă? (Râde iar.)

  • A, nu, steaua ta norocoasă era deasupra ta. Sau ea a apărut în momentul în care te-ai născut. Pentru că tot când erai foarte mică, abia te aduseseră de la maternitate, ninsese, era gheaţă foarte multă pe casă, te puseseră într-o bucătărie de vară, era gheaţă multă pe acoperiş. Şi a venit bunicul tău, te-a luat în braţe şi a ieşit cu tine, iar imediat a căzut tavanul cu gheaţă pe patul în care fuseseşi tu. Deci iar a acţionat steaua ta norocoasă. Ai simţit-o, ai simţit că lucrează pentru tine, steaua asta norocoasă?
Da, am simţit-o.

  • Când ai avut cel mai mult nevoie de ea?
Tot timpul! (Râde).

  • Au fost momente în care te-ai gândit să-l invoci pe Dumnezeu?
Normal! De fiecare dată!

  • Erai credincioasă?
Da, eram foarte credincioasă. Şi acum sunt la fel. Am crescut într-o familie care e foarte credincioasă şi am crezut şi cred mereu în acest lucru.

  • Dar erai la modul în care-ţi făceai o rugăciune înainte de un mare concurs?
Tot timpul făceam! Dar aşa, personal, pentru sufletul meu.

  • Revin la steaua norocoasă. Când ai simţit cel mai mult că există? Zi-mi un moment!
Probabil că atunci când am plecat din ţară, pentru că a fost un moment foarte dificil din toate punctele de vedere. Cel mai dificil a fost faptul că mi-am lăsat familia aici şi eu nu am trăit nici un moment fără ei. E adevărat că am făcut cantonamente, dar familia era foarte importantă în viaţa mea şi noi locuiam împreună. Şi în momentul în care am plecat am ştiut că n-o să-i mai văd niciodată, pentru că aşa era sistemul atunci. În momentul în care ai plecat, ai evadat, nu mai există nici un fel de legătură cu familia. Dar a existat acea stea norocoasă şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, şi aşa m-am văzut cu familia.

  • Dar până la plecarea ta, până la fuga ta din România, despre care am scris şi probabil că o să mai scriem, trebuie spuse câteva lucruri, apropo de viaţa ta din România. Sunt foarte mulţi cei care credeau că trăiai ca o adevărată prinţesă. Şi iată ce spui aici, despre ultimii tăi ani în România, înainte să fugi: "După cum ţi-am spus, una dintre cele mai mari erori în ceea ce priveşte situaţia mea în ţară, este credinţa că trăiam ca o prinţesă. Adevărul este că atunci când m-am mutat din nou în Bucureşti (şi asta se întâmpla în 1980 – n.r.) nu aveam prea mulţi prieteni, deoarece nu voiam să afle că nu trăim aşa cum îşi imagina lumea. Nu voiam să afle că nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea. Mi-era ruşine că eram doar o campioană care se antrena pentru următoarele jocuri, iar oamenii considerau că trăiam în belşug. Ca tânăr adult este greu să pui în ecuaţie ce cred oamenii despre tine şi propriile aşteptări. Este imposibil să nu te simţi nedreptăţită, când ceea ce ştii că meriţi nu se potriveşte cu situaţia în care te afli. Este imposibil să nu te simţi nedreptăţită când ceilalţi cred că duci o viaţă care în realitate nu-ţi aparţine. Încercarea de a-ţi găsi fericirea şi demnitatea numai în tine, fără să o descoperi în ceilalţi sau prin bucuriile materiale, este una dintre cele mai dure lecţii de viaţă. Mi-a luat mulţi ani până să învăţ regula, dar ea mi-a adus pacea interioară".
Adică aveam strictul necesar pentru toată lumea, ştii că nu-mi place să mă plâng, dar nu aveam – cum să spun? – maşină la poartă sau maşină personală, pentru că nouă ni s-au promis la un moment dat, după Olimpiadă, nişte lucruri, care de fapt nu ni s-au dat. Ni s-a dat foarte puţin, în comparaţie cu ce s-a promis. Cineva din Guvern ne-a spus la un moment dat că nu e bine să învăţăm copiii cu banii, când, de fapt, nimeni nu cerea mai mult decât ni se promisese. Dar, atât timp cât eram cu familia, era suficient pentru mine.

  • Bun, dar eu nu te-am întrebat degeaba şi am citat din această carte, pentru că toţi spuneau că trăieşti ca o prinţesă, că ai palat, când, de fapt, lucrurile erau la polul opus.
Am luat această casă în 1980, pe care trebuia s-o plătesc până împlineam 60 de ani. Şi mi se oprea din salariu ca la toată lu­mea. Deci la asta mă refer: nu aveam privilegii cum credeau al­ţii.

  • Câţi bani câştigaţi în general pentru victoriile în competiţii internaţionale? Şi cât ai câştigat atunci la Montreal? Că oame­nii sunt curioşi să afle cum se cuantificau aceste victorii totuşi.
Nu îmi aduc aminte exact, dar mama a pus deoparte toţi banii, ca să cumpărăm casa în care locuiam. Nu am făcut gimnastică pentru bani. Înainte de Montreal s-a făcut şedinţă cu toţi, unde s-a menţionat că pentru medalia de aur se va oferi o Dacie. Pentru argint, o Skoda. Pentru bronz, un Trabant. Bineînţeles că nu s-au ţinut de cuvânt. Dar eram copil şi nu mă impresionau banii.

  • Şi mai trebuie spus că, de multe ori, pentru că nu puteaţi să încălziţi locuinţa, dormeaţi cu toţii în bucătărie.
Da, la un moment dat se întâmpla asta. Eu, cu mama şi cu fratele meu dormeam în bucătărie. Pentru că nu puteam încălzi toată casa. Dar sunt convinsă că multă lume trăia în această situaţie.

  • Păi, nu, totuşi trebuie spuse lucrurile astea, căci s-a spus cu totul altceva până acum. Şi, apropo de perioada aia, ca să ne întoarcem la gimnastică, mi-a plăcut atât de tare un lucru pe care l-ai scris, aşa că-l citesc acum: "Eu n-am făcut niciodată gimnastică pentru bani. Dar e umilitor să munceşti atât de mult, în parte şi pentru gloria ţării tale, şi să ajungi să te lupţi pentru supravieţuire". Că tot vorbeam despre asta. Simţeai vreo frustrare? Ştiai totuşi în ’80 că eşti Nadia Comăneci, nu mai erai "tânăra gimnastă", ştiai că în momentul ăla cuceriseşi lumea, că România câştigase enorm datorită ţie, şi imaginea României, evident, simţeai acut frustrarea asta?
Nu o simţeam apropo de bani, o simţeam nedreaptă apropo de faptul că nu mai aveam vize să plec nicăieri.


URMEAZĂ
Nadia este acum o femeie împlinită. Şi vorbeşte cu mare bucurie despre soţul ei, Bart, şi despre fiul lor, Dylan, în vârstă de 2 ani şi jumătate.

Nadia Comăneci: "Ar fi fost foarte greu să am fată. Ar fi comparat-o cu mine"


×