Ovidiu Pecican: „E multă confuzie prin capete și, dacă-i întrebi, cei mai mulți români vor crede că principiul monarhic a fost introdus la noi prin Hohenzollerni!”

– Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Ovidiu Pecican! V-au apărut atâtea cărți în ultimele luni – noi ori reeditate/completate – încât nici nu știu pentru care să vă felicit mai întâi, pentru „Umbra lui Noica”, pentru „Legendele Clujului”, pentru volumul al doilea din „Istoria românilor”...

– Ovidiu Pecican: Mult bine și sănătate, domnule Florian Saiu! Pentru mine anul 2024 nu a fost un an record în materie de apariții. Am avut ani mai generoși, dar n-aș vrea să se creadă că, în virtutea acestei vagi estimări cantitative, m-aș socoti nemulțumit de anul care tocmai a trecut. Nou a fost volumul meu despre Constantin Noica, pot spune că el a constituit debutul meu într-o construcție cu un versant filosofic, deși travaliul meu a fost cel al unui istoric al culturii române contemporane, mai degrabă. Poate și al unui martor, marginal, dar implicat în evoluțiile din ultimele decenii anterioare căderii comunismului, cele în care Noica a dăruit culturii noastre un mănunchi de lucrări admirabile și surprinzătoare nu doar în sine, ci și pentru că profesau poziții filosofice idealiste într-un context saturat de ideologie și mai ales de frazeologie marxizantă. Legendele Clujului, în schimb, și-au dublat proporțiile, completând primele două ediții anterioare (prima scrisă în tandem cu Irina Petraș, cu vreo cincisprezece ani în urmă). În timpul pandemiei am publicat noile legende, rând pe rând, în ritm săptămânal, pe un sit clujean, inserându-le ulterior în proiectul acestui volum. A apărut, tot în 2024, al doilea volum al Istoriei românilor, dar și aici este vorba despre o rescriere și o completare a ediției din 2011 și, mai ales, a celei sârbe apărute la Belgrad în 2015 care, deja, era altceva decât ceea ce publicasem în țară.

Istoria îmbunătățită, adusă la zi, perfecționată

- Oricum, un an efervescent...

- Nu este vorba despre un succes incomensurabil care m-ar fi obligat să tot reeditez cărți deja apărute. Nu neg existența unui anume interes al câtorva editori față de scrisul meu istoric și literar; nu tot timpul și nu aceleași. Dar faptul că revin cu titluri deja știute are o altă semnificație. Am deprins-o de la regretatul acad. David Prodan, un mare istoric interbelic și postbelic. El își reedita periodic cărțile, dar mereu într-o formă adusă la zi, îmbunătățită, perfecționată. Cred că, de fapt, acest proces al travaliului permanent, al negării caracterului definitiv al cărților deja scrise era un semn indubitabil de conștiință creatoare. În formularea mea, nicio carte nu este definitivă câtă vreme autorul ei continuă să trăiască. Uneori nici măcar moartea lui nu își așterne peste cărțile pe care le-a scris lespedea eternității. De câte ori nu survin ediții postume îmbogățite cu corecturile și adaosurile făcute de autor în intimitatea lui, păstrate prin sertare, în fișiere din memoria computerului sau prin intervenții, direct cu creionul ori stiloul, direct pe pagina tipărită a unei ediții antume? Un autor își datorează lui însuși, după cum datorează și cititorilor săi, versiunea cea mai bună a lucrării la care a trudit, după caz, o zi, o vară sau o viață.

- Sunteți prezentat sau vă expuneți astfel: „un istoric neînregimentat politic”. De ce e nevoie de această precizare pe coperta unei cărți cu miez istoric?

- După căderea Partidului Comunist, în rândurile căruia am intrat în timpul studenției, în 1982, pentru a-mi apăra spatele (tata era un vechi „inamic ideologic”, copilăria mea e plină de percheziții, vizite inopinate, umbre securiste planând asupra familiei) și cu speranța că mi-aș putea astfel construi o carieră intelectuală mai lipsită de obstacole. Mai aveam și naivitatea de a crede că aș putea pune bemoli, că aș putea critica „cu tact”, „înțelept” excesele dictaturii, că aș putea, la nevoie, opri iremediabilul, că aș putea ocroti ceva, cumva... Erori ale tinereții, agravate de faptul că nu credeam în ideologia Partidului și detestam dictatura.

Mineriada ca revelație

- Erori agravate firesc...

- La revoluție, în ianuarie 1989, am vrut, împreună cu doi prieteni dragi, să întemeiem un partid de factură democratică, dar după spargerile de sedii partinice din 12 ianuarie 1990 ne-am dat seama cât de inutilă și de naivă rămânea speranța noastră, chit că România „puiase” peste o sută de partide atunci, unele mai ridicole decât celelalte... Mineriada din iunie 1990 ne-a arătat clar, celor care voiam să o vedem, că vechile forțe politice de factură neostalinistă continuau să fie coezive, posedau întregul control asupra autorităților și al țării, că mențineau orientarea promoscovită și că nu era un teren pe care se putea înainta. Alegerile câștigate zdrobitor de Ion Iliescu, de Petre Roman și de frontul Salvării Naționale, după retragerea foștilor disidenți din el și controlul tot mai atent al evoluțiilor interne, ne-au confirmat.

- Confirmare valabilă și astăzi, din păcate.

- De atunci înainte nu mi-am mai pus niciodată problema de a participa la viața politică printr-un angajament partinic. Eram profund reticent și așa am rămas până astăzi. În așa măsură încât, deși existau argumente pentru o asemenea dinamică, nu am făcut niciun demers pentru a dobândi titlul de revoluționar și recompense pe această bază.

Aspirații noi, istorii noi

- Generațiile care au renunțat la implicarea politică au cedat inițiativa nechemaților (sau mai degrabă celor chemați de Servicii), grobienilor, neinstruiților...

- A preciza că sunt un istoric neînregimentat politic mi se pare important. Istoriile mele, bune sau rele, mai aproape de adevăr sau mai departe de el decât în alte cazuri nu se justifică, nu se legitimează prin apartenența la o forță politică. Încă din 1990 reflectam la o posibilă relatare proprie asupra trecutului nostru, din dorința de a-l înțelege mai bine decât în istoriile deja scrise și publicate. Era și o prioritate națională, căci odată căzută dictatura și, cu ea, și propaganda ideologică, și cenzura, aveam nevoie ca de oxigen de relatarea mai adecvată a istoriei noastre în raport cu noile aspirații democratice. În 1993, la Paris, ca bursier, m-am apucat de treabă, dar curând am abandonat. Mai aveam de citit și de înțeles destule lucruri. Totuși, un studiu despre intelectualitatea noastră sub comunism l-am discutat cu Monica Lovinescu și, pe de altă parte, cu buna cunoscătoare a României, Catherine Durandin. Abia în 2008 m-am așternut mai sistematic pe treabă și astfel am putut publica la Cluj, în 2010-2011, cele două volume ale Istoriei românilor într-o primă redactare.

- Cărți bine primite.

- Așa sper... Citim, fie că autorii lor o declară fățiș, fie că o trec sub tăcere, istorii ale românilor scrise de pe poziții neoceaușiste, ultranaționaliste sau specializat-ludice (știați că avem și o istorie a beției la români?). Versiunea mea este domocrat-liberală în sensul cel mai larg, cu tentative de a surprinde mai multe niveluri ale unei existențe istorice complexe și o diversitate de aspecte. Am publicat, prin 1997, în revista târgu-mureșeană Vatra, un program personal pentru o scriere a istoriei noastre. Printre punctele avute acolo în vedere se numărau și cuprinderea trecutului feminin, a copiilor, istoria civilizației și culturii (nu doar cea politică, militară și diplomatică), istoria principalelor minorități etnoculturale, dar și istoria altor ramuri ale românității (cele balcanice), istoria românilor de peste granițele naționale (diaspora). Am încercat să ies din clișeul istoriei de domnitori și personalități eroizante, interesat mai cu seamă cum a trăit ceea ce numim poporul român. M-a interesat și istoria intelectualității, câtă și cum a fost ea. Se pare că am intuit corect unele puncte din acest program, după cum rezultă și din lectura cărții lui Simon Sebag Montefiore, Lumea, o istorie de familie (2024), unde alteritatea etnoculturală și istoria femeilor ocupă locuri semnificative în ansamblul cărții.

Fel de fel de versiuni (istorice, bineînțeles)

- O carte monumentală și un autor care (re)vine des în România. Am și realizat la sfârșitul anului trecut un interviu cu Simon Sebag Montefiore tocmai pe aceste teme. Revenind la istoricii înregimentați politic: există cercetători care scriu, astăzi, o istorie discreționară, în funcție de interesele potentaților de moment?

– Oamenii de meserie nu scriu neapărat istoria pe care o vor, ci pe cea pe care o pot. Fiecare dintre noi ne-am format într-o anumită ambianță intelectuală, avem preferințe de lectură, venim cu bagajul propriilor prejudecăți și al propriilor opțiuni. De unele suntem conștienți, de altele nu. Într-un fel va scrie despre același subiect un general de Securitate, un prelat de la Patriarhie, un superstițios habotnic, un ins atent la temele de succes comercial etc. Istoria românilor are o complexitate redutabilă și fiecare va selecta din ea, după puteri, ceea ce va crede de cuviință, în conformitate cu propriul crez sau, în unele cazuri, cu propriul interes (sau îndeplinind o comandă anume). Toate istoriile acestea, atât de diferite, vorbesc despre același parcurs istoric. Dar fiecare îl luminează în puncte diferite, dintre care doar unele sunt obligatorii. Și, în plus, aruncă asupra lor jeturi de lumină de intensitate diferită, distribuind accente proprii, caracteristice profilului fiecărui autor. Pasionat cum sunt, citesc cu interes oricât de multe versiuni istorice, știind că înțelegerea trecutului depinde nu doar de forajele prin arhive și biblioteci, ci și de perspectiva narării, de metodologia autorului, de harul său de scriitor; ba chiar și de temperamentul său, dacă e un laconic sau un gureș etc.

Istorie în echipă, istorie pe cont propriu

- Se știe că există fel de fel de istorii scrise, rescrise, (re)completate, reinterpretate în fuga schimbărilor din existența unui popor,  a unei națiuni, confederații etc. Dar cum se scrie astăzi istoria României, stimate domnule Ovidiu Pecican?

– Cred că am răspuns mai sus acestei întrebări, dar asta nu înseamnă că am epuizat în totalitate posibilitățile de a lumina lucrurile în chestiunea dată. Istoria se scria cu pana, cu stiloul, cu pixul, cu mașina de scris, iar astăzi mulți dintre noi o scriem cu computerul. Mulți istorici scriu istorie într-o manieră pasională, punând mult suflet și slăbind chingile gândirii critice pentru a-și afirma preferințele și a pleda în direcția lor. Alții, în schimb, sunt cerebrali și au obsesia științificității discursului despre trecut. În cărțile lor statisticile, tabelele cu cifre și proporții, graficele, limbajul mai arid, conceptualizat nu au cum să lipsească, fie și cu riscul de a respinge cititorul interesat de o lectură plină de culoare, arome și dramatism. Astăzi, adică în ultimele trei decenii și jumătate, când trăim în democrație, istoria se scrie în multe feluri în România. Important este că ea nu trebuie să se conformeze unui mod impus de sus. Istoria o scriu, cel mai adeseori, cercetătorii și universitarii. De multe ori se scrie în echipă, pentru a acoperi ampla documentație în mod profesionist și pentru a împărți răspunderea între autori. Sunt și câțiva autori solitari, care iau tentativa pe cont propriu. Printre ultimii mă număr și eu.

- Fără îndoială.

- Cred că fiecare autor datorează publicului său bună-credință, onestitate profesională și, desigur, pricepere. Dar cred că, la rândul său, și publicul se cuvine să citească fără suspiciune sau pretenții absurde versiunile despre trecut care i se oferă. Nimeni nu poate fi atât de naiv încât să își imagineze că toate faptele de odinioară au fost elucidate și că putem oferi răspunsuri definitive. Cucerirea cunoașterii trecutului se face treptat, cu mari eforturi uneori, cu noroc sau ghinion (când e vorba de descoperiri revelatoare), cu rezultate recompensante sau dezamăgitoare (care depind nu doar de cine scrie, ci și de cine și cum citește).

Istorie pentru cei puțini și tari, istorie pentru cei mulți și slabi

– Cum ar trebui scrisă acum această istorie? Ar trebui revizuită abordarea?

- Nu am o rețetă infailibilă și nici nu mă erijez în directorul de conștiință al comunității istoricilor. Părerea mea este că oricâte versiuni asupra trecutului nostru am avea – și se știe: nu toate sunt produsul unor autori români –, ele sunt și vor fi binevenite. Timpul va discerne ce rămâne și ce nu... Fiecare generație de istorici ar trebui să își dea propria variantă de lectură a trecutului, după chipul și modul de a gândi caracteristic timpului său. Partea de text ori atitudinile sortite perenității vor rămâne, celelalte evidențiindu-și, odată cu trecerea timpului, limitările. Din acest punct de vedere, fiecare moment nou este susceptibil de a produce revizuiri, chiar dacă, pe mai departe, lecturile din Hasdeu, Xenopol, Iorga șcl. rămân necesare, importante, materialul îmbogățitor din care se hrănește o cultură vie. Dacă e să tatonez în nume propriu și, în orice caz, fără intenția de a da lecții cuiva într-un domeniu în care rețetele prefabricate sunt în sine niște eșecuri, aș crede că o istorie bine făcută dă seama de adevărul despre trecut (atâta cât îi îngăduie cunoașterea și buna credință a autorului), încearcă să ofere o imagine asupra binelui și a răului dinaintea momentului când se scrie (încă de la începuturi, pe cât posibil) și să aibă în vedere beneficiile pe care cititorii săi le pot extrage din paginile ei, atât prin cumpănirea asupra a ceea ce a fost benefic odinioară, cât și asupra a ceea ce a dăunat. Nu trebuie uitat însă că publicul istoriei nu a fost mereu același. Unii cărturari scriau pentru principe, alții pentru înalții ierarhi ai bisericii, alții în slujba aristocrației sau a unei anumite „case” din rândul acesteia. Au venit apoi istoricii care au sprijinit ascensiunea stării a treia, a burgheziei, și cei care au socotit oportun să se adreseze mulțimilor, fie acestea popoare, națiuni, fie anumite categorii sociale (muncitori, țărani, intelectuali). Deși ține de sociologia receptării, chestiunea rămâne importantă în judecarea reușitei unei lucrări de istorie și, înainte de aceasta, în stabilirea criteriilor după care ne pronunțăm asupra valorii acelei cărți.

Rol crucial (al istoriei)

- Ce rol (mai) joacă în prezent această disciplină (tot mai jumulită, de la an la an) în formarea intelectuală a tinerilor? Sunteți profesor, luați des pulsul națiunii educate.

– Joacă rolul dintotdeauna. Câtă vreme este imposibil să ignori circumstanțele în care ne ducem viața, să fim apatici în raport cu premisele care au dus către ceea ce ni se oferă pe tavă, cât timp dorim să avem un rol activ în modelarea propriei existențe, nelăsând-o total la voia întâmplării, având pretenția de a ne face propriile alegeri, de a avea inițiative, ceea ce a premers clipei rămâne crucial. Că ne luăm învățătura de la Teleenciclopedia și de pe Discovery Channel ori de pe TikTok, că citim broșuri de popularizare ori postări părtinitoare de pe rețelele sociale, că rămânem cu ce știm din familie, din poveștile părinților și, eventual, ale bunicilor, unchilor și mătușilor, deformat, fantastic, delirant ori de bun simț, istoria nu are cum lipsi din orizontul nostru permanent, de fiecare clipă. Ea este unul dintre elementele care ne constituie ideea de realitate, intră în plămada proiecției noastre asupra a ceea ce ne înconjoară și ne impregnează, ne definește. Ea a ajuns și pe etichetele băuturilor alcoolice, denumește cămine culturale, dă hram bisericilor (o istorie sacră, de astă dată)...

- Asta așa e.

- Altminteri, școala a redus numărul orelor de istorie, iar orele vizând cunoștințele de factură socială și politică nu se omoară să includă o perspectivă istorică asupra noțiunilor pe care le ventilează, lăsându-le adeseori suspendate în atemporal. E multă confuzie prin capete și, dacă-i întrebi, cei mai mulți români vor crede că principiul monarhic a fost introdus la noi prin Hohenzollerni, uitând sau ignorând că încă din sec. al XIV-lea statele medievale aveau în frunte un domnitor, nu erau democrații, fie și rudimentare, timpurii...

Femeile în istorie

– Înapoi la cărțile dumneavoastră, că ne încingem prea tare. Prima mirare: atât pe coperta volumului „Istoria României. Stat și cultură (1866-2018), cât și pe cea a sintezei „Istoria românilor. De la origini și până astăzi” (vol. II) apar două personaje feminine. Primul este faimos, pe când al doilea, de o rară delicatețe, este aproape necunoscut. Cine este această domniță, care-i povestea ei? Dar a portretului ei?

– Femeile au fost – și mai sunt – de multă vreme nedreptățite în istorie. Nu li s-au păstrat numele, datele biografice, nu le cunoaștem chipurile, nici veșmintele și podoabele în funcție de locul pe care îl ocupau în societate, nu li s-au consemnat meritele, căci țineau de o istorie a spațiului intim, cel mai adesea, adică de fapte ce nu erau socotite demne să pătrundă în anale și în cronici. M-am gândit de multe ori care sunt cauzele profunde – dincolo de sloganurile feministe – ale acestei situații. Nu era vorba despre un „complot” antifeminin ori de vreun dispreț la adresa femeilor. Sistemul de reprezentări premodern în societatea ortodoxă intrată sub dominația politică islamică, absența educației, elemente transmise din generație în generație cu privire la obiceiurile comportamentale au marcat, toate, o mentalitate conservatoare, cenzurantă, care s-a transmis de la o generație la alta până în cele mai înalte straturi ale ierarhiei politice. „Asta se cuvine, iar asta nu”, „este cuviincios astfel, nu altminteri”, nu este important decât prim-planul vieții sociale, cu rolurile masculine în avanscenă, fiecare trebuie să poarte straiele la care îl îndreptățește statutul, nu poți avea cutare pieptănătură fiindcă este „boierească”, fă cutare și numai astfel de sărbători etc. sunt câteva dintre impedimentele transmiterii informațiilor legate de femei în trecutul mai îndepărtat.

O prințesă română la curtea țarinei Rusiei

- Domnițele de pe coperte...

- Datorită acestui fapt, am socotit important să propun, atâta cât îmi îngăduiau izvoarele, imagini puternice pe coperta celor două volume ale sintezei la care lucram. În acord cu editorul – de fapt lui îi aparține opțiunea pentru Ana Ipătescu de pe coperta Istoriei României – și profitând de ajutorul unui maestru al imaginilor atent documentate istoric care este Radu Oltean, am decis să ofer o imagine mai rară, realistă, în profund contrast cu chipurile de doamne și domnițe din biserici. Este o pictură aproape „fotografică” a unei domnițe din țările române, aflate la curtea țarinei Rusiei tocmai când acolo venise să își dovedească măiestria artistică un artist suedez. Nu intru mai departe în detaliu, pentru că informația am oferit-o cu acuratețe în carte. Despre Zoe Ghica știm astăzi prea puțin. Îi invit pe istorici să aprofundeze cunoașterea în această privință, restituind ceea ce se poate afla din destinul prințesei respective din prima noastră modernitate. Rămâne, până atunci, să ne mulțumim cu aceste fulgurații: o prințesă română în vizită la împărăteasa Răsăritului ortodox întâlnește un pictor iscusit din Scandinavia care înzestrează cultura noastră vizuală cu chipul memorabil al delicatei fiice de domnitor...

- Impresionant, într-adevăr. Știu că ați întreprins și un concurs pentru alegerea fotografiei de copertă, candidați fiind această prințesă misterioasă și Avram Iancu, și el cu o imagine mai puțin știută, cea în care apare îmbrăcat în uniforma de husar, cu o lunetă într-o mână și un mâner de sabie la șold...

– Facebook poate fi un instrument util și pentru astfel de consultări publice, pentru a stabili probabilitatea unor preferințe și a obține reacții la o propunere sau alta. Întrebare era: femeie sau bărbat pe coperta volumului? O prințesă diafană și mai puțin cunoscută sau un erou al istoriei naționale – în chiar anul proclamat oficial a fi sub semnul său –, dar înfățișat într-o postură atipică, mai puțin cunoscută, putând stârni senzație? În portretul respectiv, Avram Iancu poartă barbă și mustață după maniera epocii, amintind parcă de alte personaje marțiale de la mijlocul sec. al XIX-lea; o barbă și o mustață ce se regăsesc și în portretele lui Kossuth Lajos, dar și în unele fotografii ale lui Gheorghe Barițiu, de exemplu. Mundirul său este caracteristic stilului Europei Centrale și nu definește, cum se crede îndeobște, doar uniforma de husar, nefiind, în orice caz, doar o opțiune vestimentară maghiară.

Fixarea mitului Crăișorului

- Dar?

- Asemenea mundire se regăseau, cu mici diferențe, încă din vremea lui Napoleon, în armatele occidentale și în cele răsăritene, dar vestonul cu găitane (sau brandenburguri) se poate observa și în veșmintele unor oficiali civili din epocă, nu doar militari (Cuza Vodă încă mai purta asemenea veston bine ajustat pe talie). Deasupra mundirului, în orice caz, pictorul a înfățișat o mantie cenușie căptușită cu stofă roșie. Mie, cel puțin, cutele ei savant distribuite peste pieptul lui Iancu îmi amintesc de mantia roșie a generalului Bonaparte trecând călare Alpii, așa cum l-a înfățișat în 1801 pictorul Jean-Louis David. Tot o mantie căptușită cu roșu – dar bleumarin – poartă și marțialul Simon Bolivar într-unul dintre faimoasele sale portrete.

- Cu toate acestea, portretul datorat lui Mișu Popp și datat în 1854 rămâne enigmatic.

- El pare să amintească de „generalul munților” din 1848, dar nu este de fapt contemporan cu revoluția, ci posterior acesteia cu cinci ani. Pare, din punct de vedere istoric, un „remember”, mai ales prin echipamentul militar – sabie la brâu, binoclu în mână – pe care Iancu le folosește. La cinci ani după înăbușirea revoluției, Avram Iancu se retrăsese deja în cetatea Apusenilor, lăsându-și deoparte rolurile militar și politic, refuzând decorația imperială și întâlnirea cu monarhul de la Viena. Pare deci că Mișu Popp, dacă nu a pictat cumva înainte, marchează retrospectiv elementele care anturau ipostaza eroică a lui Iancu, marcând astfel începutul fixării mitului Crăișorului. În fine, ar mai fi fost și alte posibilități de a ilustra coperta. Dar eu am propus imaginile amintite aici. Vor fi și alte istorii de ilustrat...

Despre autor

Ovidiu Pecican este doctor în istorie (1998) şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de eseuri, studii şi monografii istorice: Troia, Veneţia, Roma (ed. I: 1998; ed a II-a: vol. 1, 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc (2002), Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; versiune amplificată: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004), Sânge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005) şi Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990-2005 (I: 2005; II: 2006), Între cruciaţi şi tătari (2006; ed. a 2-a: 2010), Ce istorie scriem (2007), Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008), Medievalităţi (2009), Letopiseţul unguresc (2010), Istoria românilor (I: 2010; II: 2011; trad. în sârbă: Belgrad, 2015), Evul mediu fictiv (2012), Istoria de sub covor (2013), Hieroglife cantemiriene (2016, premiul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor) şi Istoria ca lectură incomodă (2017), Pavel Chihaia. Aventura vocaţiei (2018), Metafora trecutului şi conştiinţa istorică. Reflecţii istoriografice la Centenar (2019), Românii şi Europa Mediană. Contribuţii la tipologia culturală a Europei (2021), Românii, stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică (2022). Texte relevante pentru teoria şi practica istoriografică în: Istorii intersectate (2007), Avalon (2011), Pâlnia şi burduful (2011) şi Istoria de sub covor (2013). A publicat mai multe lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997; 1999, 2002, 2004), România şi Uniunea Europeană (2000; ediţii revăzute şi adăugite 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003). A alcătuit antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008), Europa, istorie şi modernitate (2015).

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

„Mineriada din iunie 1990 ne-a arătat clar, celor care voiam să o vedem, că vechile forțe politice de factură neostalinistă continuau să fie coezive, posedau întregul control asupra autorităților și al țării.”, Ovidiu Pecican, istoric

„Școala a redus numărul orelor de istorie, iar orele vizând cunoștințele de factură socială și politică nu se omoară să includă o perspectivă istorică asupra noțiunilor pe care le ventilează, lăsându-le adeseori suspendate în atemporal.”, Ovidiu Pecican

„Istoria românilor are o complexitate redutabilă și fiecare va selecta din ea, după puteri, ceea ce va crede de cuviință, în conformitate cu propriul crez sau, în unele cazuri, cu propriul interes (sau îndeplinind o comandă anume)”, Ovidiu Pecican

„Oamenii de meserie nu scriu neapărat istoria pe care o vor, ci pe cea pe care o pot.”, Ovidiu Pecican

„Astăzi, adică în ultimele trei decenii și jumătate, când trăim în democrație, istoria se scrie în multe feluri în România. Important este că ea nu trebuie să se conformeze unui mod impus de sus.”, Ovidiu Pecican

„Unii cărturari scriau pentru principe, alții pentru înalții ierarhi ai bisericii, alții în slujba aristocrației sau a unei anumite „case”. Au venit apoi istoricii care au sprijinit ascensiunea stării a treia, a burgheziei, și cei care au socotit oportun să se adreseze mulțimilor, fie acestea popoare, națiuni, fie anumite categorii sociale (muncitori, țărani, intelectuali).”, Ovidiu Pecican

„Femeile au fost – și mai sunt – de multă vreme nedreptățite în istorie.”, Ovidiu Pecican