Premiată de Obama, s-ar fi consolat ca patiser în România

Românca Emilia Moroşan (34 de ani) va primi, în decembrie, de la Barack Obama, cea mai importantă distincţie pe care o acordă preşedinţia americană pentru debut în cariera ştiinţifică.

Emilia e din Suceava, a absolvit Facultatea de fizică a Universităţii "Al. I. Cuza” din Iaşi, iar în SUA a plecat în urmă cu 10 ani. Este cercetător la Universitatea Rice, din Houston, dar şi mama unui băieţel în vârstă de 10 luni. Speră că succesul ei va încuraja copiii şi tinerii să studieze cu gândul că mai nimic nu e imposibil.


Jurnalul Naţional: Ce visa Emilia Moroşan să ajungă, atunci când era la grădiniţă?
Emilia Moroşan: Eh, multă vreme mă vedeam ba doctor, ba educatoare, ca toţi copii. Cam prin clasa a şasea a fost destul de clar că instrumentele mele de lucru nu vor fi stetoscopul şi bisturiul, ci mai degraba pistolul de lipit.


Când şi cum a aparut pasiunea pentru domeniile în care lucraţi astăzi?
În şcoală am fost îndrăgostită de matematică şi îngrozită de-a dreptul de fizică. Dar în liceu pasiunile s-au schimbat. Încă mă speria proful de fizică din liceu, dar îl creditez cu meritul de a mă face să realizez că, de fapt, îmi plăcea fizica. Aveam teme ce-mi ocupau toate după-amiezele şi, pe negândite, am constatat că nu erau o corvoadă, ci o plăcere. Câteodată, asta îi dispera pe părinţi care credeau că îmi pierd timpul în loc să-mi fac lecţiile, când eu de fapt încropeam experimente.


Cum v-aţi decis să plecaţi din România?
Nu cred că plecarea mea a fost o surpriză. După terminarea Facultăţii de Fizică, la Iaşi, am lucrat în învăţământ (şcoală generală şi liceu) un an. Încă din ultimul an de facultate am încercat să găsesc o poziţie în industrie, pentru că îmi doream să fac mai mult decât, din păcate, aş fi avut posibilitatea ca profesor de clasa a şaptea sau chiar de liceu. Concluzia la care am ajuns a fost că ori mă mulţumeam să-i învăţ pe "chiştocii” de şcoală generală să nu le fie frică de fizica, aşa cum mi-a fost mie. Şi asta mi-ar fi făcut plăcere, dar însemna ca eu să nu progresez deloc. Ori să studiez în România pentru doctorat, ceea ce mi-ar fi permis să progresez intelectual, până în momentul în care m-aş fi lovit de o ierarhie rigidă, în care tinerii trebuiau să-şi astepte rândul după senioritate... Soluţia am văzut-o în sistemul din America, unde intelectual eşti încurajat şi ai toate mijloacele să progresezi, urmând ca după ce obţii doctoratul să ai şanse de a lucra şi a fi plătit să faci ce-ţi place. Nu e uşor să pleci la mii de kilometri de ţară, într-o cultură cu totul diferită. Şi nu pretind că doctoratul e uşor sau că munca e mai puţin grea după doctorat. Dar cu tot efortul, nu mi-e greu să mă dau jos din pat dimineaţa şi abia aştept să ajung în laborator să văd ce mai fac cristalele şi ce am mai măsurat peste noapte...


Dacă n-aţi fi plecat, ce credeţi că aţi fi făcut astăzi, în România?
Nu vreau să comentez despre situaţia de acum din România, pentru că nu sunt cu totul la curent cu starea cercetării şi ştiinţei. Dar e foarte posibil să fi renunţat la cercetare, dacă lucrurile rămâneau aşa cum erau acum zece ani. Ce aş fi ales să fac? Probabil aş fi deschis o patiserie, cumva aş fi găsit un mod să-mi exprim pasiunea pentru "gătit”. Doar că în loc de pateuri cu brânză şi "poale-n brâu”, acum am ocazia să bucătaresc noi materiale cu arome de supraconductivitate sau magnetism, în speranţa că celularele noastre devin tot mai mici şi mai puternice, sau că transportul de energie va fi mult mai eficient...


Vă asteptaţi să fiţi una dintre câştigătoarele premiilor oferite de preşedinţia americană?
Îmi amintesc că auzisem despre burse de studiu în SUA şi mă gândeam că trebuie să fii geniu să obţii una. Nicidecum, e nevoie să fii foarte motivat! La fel auzisem şi de aceste premii prezidenţiale şi nici nu mi-a trecut prin cap că munca mea, ceea ce fac eu zi de zi cu atâta plăcere, e demnă de o asemenea recunoaştere. Faptul ca am fost nominalizată pentru acest premiu şi apoi selectatată printre cei 85 de câştigători, îmi întăreşte convingerea că e nevoie de materiale ca cele pe care le inventez şi sintetizez eu împreuna cu studenţii mei. De multe ori sunt întrebată la ce se aplică cercetarea mea. Nu e suficient să raspund că eu fac cercetare de bază, fără aplicaţii în gând. Ci vreau să pun în evidenţă că eu şi grupul meu de studenţi suntem "furnizorii” de materiale pentru cei care îşi petrec timpul imaginându-şi în ce fel să îmbunătăţească instrumentele de diagnoză din spitale sau transportul cu trenul şi avionul, folosind compuşii descoperiţi de noi.


Cum vă pregătiţi pentru întâlnirea cu Barack Obama? Intentionaţi să-i transmiteţi ceva anume?
Am început să colecţionez glume bune de la colegi şi poate reuşesc să-i descreţesc fruntea preşedintelui. Cu siguranţă are nevoie de o vorba bună, cu toate câte se luptă… Lumea trage de el în toate direcţiile şi mulţi îl acuză că a încurcat priorităţile punând cercetarea ştiinţifică în asemenea loc de top. Puţini sunt cei care realizează că fără aceste eforturi, SUA sau orice altă ţară, inclusiv România, nu poate ţine pasul cu progresul tehnologic din lume.


Când a vorbit despre câştigătorii premiilor de anul acesta, printre care vă aflaţi, preşedintele american a amintit că se aşteaptă ca aceşti tineri să fie oameni de baza, pe viitor, în dezvoltarea economiei americane. E o sarcină apăsătoare?
Cea mai mare responsabilitate pe care o am este sa-i îndrum pe studentii mei bine, în aşa fel încât să le dau şansa ca şi ei să aibă o carieră de succes în cercetarea lor după ce pleacă din laboratorul Moroşan. Asta nu s-a schimbat cu premiul, şi este o sarcină apăsătoare. Faptul că eu am avut succes pâna acum e şi datorită celor care, la rândul lor, m-au ajutat pe mine să stau pe picioare ca fizician: profesorul meu de doctorat Paul Canfield, la Iowa State University, şi îndrumătorul de postdoctorat Bob Cava, de la Princeton University. De aceea, cum am mai spus, premiul acesta mă încurajează să "o ţin tot aşa”. Keep up the good work!, cum zic americanii.


În ce constă activitatea dumneavoastră în acest moment şi care dintre rezultatele cercetărilor dumneavoastră credeţi că v-au impus în nominalizarea pentru aceste premii?
Munca în laboratorul meu, la Rice, e o combinaţie între fizică, chimie şi ştiinţa materialelor. Scopul nostru este de a proiecta şi sintetiza noi materiale, cum am spus, care pot fi implementate în aplicaţii. Problemele care ne interesează în mod special sunt cele legate de orice "iz” de magnetism – moment local sau itinerant – sau supraconductivitate, şi mai ales de competiţia dintre aceste stări, sau altele cum ar fi densităţi de spin sau sarcina electrică. "Reţeta” după care ne ghidăm în alegerea problemelor cu care să lucram se bazează pe interacţiunea dintre structura cristalina şi proprietăţile magnetice şi electrice ale acestor materiale pe care încercam să le inventam. Această interacţiune este la baza unei idei pe care am propus-o pentru căutarea de noi supraconductori. Biroul de cercetare ştiinţifică al Forţelor Aeri¬e¬ne mi-a acordat deja fonduri pentru a conduce acest proiect, şi pe seama acestui proiect m-a şi nominalizat pentru premiu.


Ce înseamnă "laboratorul Moroşan”, de la Universitatea Rice?
În laboratorul meu de la Rice (http://www.ruf.rice.edu/~morosan/group/) acum lucrează patru doctoranzi, un student de anul I, deţinătorul unei prestigioase burse "Century Scholar”, şi un alt student în anul III de la Facultatea de Ştiinţa Materialelor. Cel mai important beneficiu al acestui premiu sunt fondurile suplimentare pe care urmează să le primesc. În felul acesta voi putea să mai adaug suflu nou de studenţi talentaţi cu care să împart multele idei pe care le am. Studenţii cu care lucrez acum vor fi cu siguranţă încântaţi când unul sau doi alţi membri de grup ni se vor alătura, pentru că ei ştiu că am întotdeauna mai multe idei decât avem timp să explorăm. 


Ce i-aţi învăţat pe americani despre Romania?
O, americanii care mă cunosc ştiu cât de bună e pâinea în România, şi le plac ardeii cu smântână şi mămăligă. Şi, de asemeni, cred că românii fac petreceri super, cu muzică de chitară şi cu palincă ce arde…


Ce vă lipseşte de acasă?
O nostalgie, imposibilă desigur, este aceea după anii de liceu din România. Am prieteni buni dintre foştii colegi de liceu cu care vorbesc frecvent. Obişnuiam să vorbim despre cărţi, muzică şi vinuri bune. Acum schimbăm veşti despre copiii noştri, şi despre cum nu ne ajunge timpul. Dar negreşit îmi fac timp mereu sa îi văd de câte ori vizitez România. A, şi să nu uit că-mi lipseşte zacusca…


Vă întoarceţi?
În vizită, da. Şi ca să recrutez studenţi. Să-mi vad familia, prietenii. Însă nu pot compara resursele pe care le am aici cu ce aş putea avea in România.