Ramona Zaharia – Povestea Cenușăresei

A fost odată o copilă talentată, care locuia într-un oraş mic al României comuniste. Toate visele ei erau pentru scenă, însă viaţa îi amintea, de fiecare dată, că în Brăila nu se întâmplă nimic. Un film cu opera “Carmen” de Bizet, văzut pe TVR la un televizor alb-negru, a făcut-o să-şi dorească operă, deşi nu fusese niciodată la un spectacol. Peste ani, Ramona din Brăila îngenunchează o sală întreagă, la Deutsche Oper am Rhein, în rolul “Carmen”. Voce, carismă, frumuseţe – Ramona Zaharia le are pe toate şi, acum, întocmai ca în povestea Cenuşăresei îşi trăieşte din plin succesul!
De Eveline Păuna

■ Eveline Păuna: Cum au fost anii tăi dintâi, înainte să întâlneşti muzica?
■ Ramona Zaharia: Primii şase ani au fost anii cei mai frumoşi. Tatăl meu avea o situaţie financiară destul de bună – lucra la Alimentara şi, pe vremea lui Ceauşescu, lucrul acesta însemna ceva... Îmi amintesc că părinţii mei aveau casa plină de prieteni, iar eu eram mereu printre ei, printre adulţi. Cel mai mult îmi plăcea când ascultau muzică! Mai am un frate, mai mare cu 13 ani şi jumătate decât mine. De fapt, în familie, fratele meu a deschis drumul muzical şi a fost şi primul meu model – a absolvit Școala Populară de Artă la acordeon şi canto. Când aveam musafiri, tata îl punea pe el să cânte la acordeon, iar eu făceam “parada modei” cu toate hainele pe care le aveam. Mama era casnică, ea avea grijă de noi. La un moment dat lucrurile s-au schimbat, din punct de vedere financiar, şi a intrat şi ea în serviciu.

■ Familia în care te-ai format a fost un exemplu? Ca adult, te-ai raportat la ceea ce ai văzut atunci acasă că înseamnă o relaţie de lungă durată?
■ Nu neapărat. Dar am simţit întotdeauna ce înseamnă stabilitatea unei familii tradiţionale, normale.

■ Părinţii se temeau de un potenţial drum artistic pentru tine? Voiai să te faci actriţă... erau prejudecăţile vremurilor...
■ Nu, nu s-au temut. Părinţii noştri şi-au dorit ce e mai bun pentru noi. Tata muncea foarte mult şi era mai tot timpul plecat, dar mama era atentă la noi şi ne susţinea. De când mă ştiu, în casă au existat instrumente muzicale.

■ De ce, dacă niciunul dintre părinţii tăi nu profesa în domeniul acesta?
■ Le-a plăcut muzica. Nu cântau la niciun instrument, dar apreciau artiştii. Mamei i-a plăcut întotdeauna muzica de operă. Tata a fost înnebunit după muzica lăutărească. Când mă duc acasă ascult cu placere discurile de vinil cu muzică lăutărească ale familiei, pentru a rememora clipele frumoase din copilărie.

■ Tu ai început să cânţi cu muzica aceasta de petrecere, cu ceea ce auzeai acasă? Care a fost primul cântec din viaţa ta?
■ Nu ştiu dacă a fost primul, dar “cântecul” care mi-a rămas în minte era, de fapt, aria “Habanera”, din “Carmen”. Deci operă, nu muzică de petrecere. Da, am văzut filmul cu opera “Camen” - în rolul principal inegalabila Grace Bumbry. Mi-a plăcut atât de mult muzica! Era altă lume, o lume care m-a fascinat! Atunci mi-am spus că asta o să fac când voi fi mare. Educatoarea de la grădiniţă a observat că am talent şi i-a spus mamei că ar trebui să urmez o şcoală de muzică. Chiar am fost selectată de directoarea Liceului de Artă din Brăila. Apoi nu ştiu ce s-a întâmplat că am fost dată, până la urmă, la o şcoală care era foarte aproape de casă. Pe vremea aceea veneau profesori de la Şcoala Populară de Artă şi făceau selecţii pentru fiecare clasă în parte – vioară, chitară... Și eu am fost selectată pentru vioară. Dar nu mi-a plăcut! Deloc! Nu mi-a plăcut profesoara şi de aici a fost începutul sfârşitului. În rest, învăţătoarea nu m-a încurajat.

■ Practic, povestea ta începe nepotrivit pentru cineva care astăzi face performanţă. Erai doar o fetiţă talentată, în Brăila – un oraş mic, într-o Românie comunistă. Care erau şansele pentru ca tu să ajungi cineva?
■ Nu era nicio şansă. Țin minte că era o nebunie cu Corul “Colibri”. S-a anunţat şi în Brăila selecţie. Până la urmă nu s-a mai întâmplat nimic. Am văzut doar costumele. În Brăila mea nu se întâmpla ceva important aproape niciodată. Pentru un oraş de provincie, tot ceea ce se întâmpla în Bucureşti, în mod special la Televiziune, era ameţitor şi de neatins. Părinţii mei nu s-au gândit nicio secundă să ne mutăm la Bucureşti. După ce-am terminat-o cu vioara, a urmat pianul, însa eu voiam să cânt. Voiam canto şi, mai ales, voiam canto clasic. Am cunoscut-o pe profesoara de canto a fratelui meu, Mariana Iordache. Acestui om îi datorez mare parte din ceea ce aveam să devin. Îi mulţumesc.

Am văzut foarte târziu primul spectacol de operă
■ Canto clasic – dorinţa cea mai arzătoare a unei adolescente din Brăila e un pariu mare cu viaţa! Ai fost la operă vreodată înainte să ţi-o doreşti ca profesie?
■ Nu fusesem niciodată la operă. Era o bucurie când transmiteau câte ceva la televizor.

■ Când ai ajuns prima dată la operă?
■ Eram în şcoala generală când a venit odată la noi, în Brăila, o trupă de la Teatrul Muzical “Nae Leonard” din Galaţi. Au avut “Trubadurul” într-o sală improprie pentru operă. A fost cumplit atât pentru public, cât şi pentru ei. Era o hărmălaie de nedescris! Această primă întâlnire cu ceva ce se voia a fi operă... chiar nu mi-a plăcut!

■ Voiai să fii solistă pentru faimă, pentru a pleca din Brăila?
■ Nu, eu voiam doar să cânt. Atât! Ideea de faimă nu o am nici acum. Îmi doresc foarte mult să cânt bine, îmi doresc mai mult decât orice altceva să mă perfectionez. Să cânţi bine pe scenă, în faţa publicului, şi să simţi chimia aceea care există între tine, ca artist şi sală... nu o poţi găsi nicăieri altundeva, nici în bani, nici în faimă.

■ Revenind la Ramona din Brăila... Ai început liceul, tot acolo. Erai cea mai frumoasă din clasă? Ai trăit atunci prima iubire?
■ Am început un liceu teoretic cu profil umanist, istorie-ştiinţe sociale, iar în paralel făceam canto clasic la Școala Populară de Artă, la clasa doamnei Mariana Iordache. Aveam un cenaclu literer în liceu, începusem să scriu nuvele şi mă îndrăgostisem de teatru. Aveam un vis utopic de a şti toată literatura universală. Erau luni de-a rândul în care dormeam câte două-trei ore pe noapte. În rest, citeam. La şcoală ajungeam obosită şi dirigintele mă trimitea acasă, să dorm. Dar eu mă duceam la Anticariat şi îmi mai cumpăram câte o carte din “banii de covrigi”, o carte pe care începeam s-o citesc în drum spre orele de canto. În timpul liceului nu m-am simţit deloc frumoasă şi nici nu era preocuparea mea principală. Eram prietena băieţilor, ne comportam ca nişte camarazi. La vârsta adolescentei, băieţii îşi manifestă ciudat admiraţia pentru o fată. Prima dragoste a fost la 17 ani. El era mai mare decât mine. Era cascador. A venit în Brăila, la Măcin, pentru un film. Ne-am cunoscut la cinema, la premiera filmului. M-a condus acasă, şi... m-am îndrăgostit. Ai mei nu au ştiut! Și nu cred că ştiu nici azi! Țin minte că am suferit foarte tare atunci, cred că am suferit cum suferi după prima dragoste. Eram foarte stângace în a-mi manifesta sentimentele. A fost, cred, ciudat pentru amândoi. El şi-a dat seama că sunt doar un copil şi, după doua săptămână de întâlniri, mi-a spus că ar fi cazul să punem punct. Apoi a plecat la Bucureşti.

■ N-ai vrut şi tu atunci, pentru întâia dată, să pleci la Bucureşti, să laşi în urmă Brăila care devenea din ce în ce mai mică?
■ Mă gândeam deja că voi merge la facultate în Bucureşti. Nu concepeam să mă duc în alt oraş!

■ Și aşa a fost?
■ Nu! Nu a fost aşa, pentru că am dat la teatru şi am picat. Între timp, actoria devenise singura mea dragoste.

Maestrul Gelu Colceag mi-a spus că locul meu nu e la Teatru, ci la Conservator
■ Cine a venit cu tine la admitere, în Bucureşti?
■ Nimeni. Eram pentru prima dată singură în Bucureşti şi am şi întârziat la prima probă, cea eliminatorie. Am luat alt metrou. Țin minte că era foarte cald în Bucureşti, în acea zi, iar eu eram într-o rochie despre care credeam eu că e frumoasă. Din cauză că alergasem, eram transpirată din cap până-n picioare. Am intrat ultima, deja mă aştepta comisia...

■ De ce crezi că nu ai intrat la Teatru?
■ Poate nu am fost pregătită. Maestrul Gelu Colceag m-a întrebat, după proba de monolog, dacă am luat ore de canto clasic. I-am răspuns mirată că da şi atunci m-a pus să ii cânt ceva. Nu-mi venea să cred, iar mintea mi se golise. Tot ceea ce mi-a venit în minte în momentul acela a fost duetul Manrico-Azucena din actul IV din opera “Trubadurul” de Verdi. Am cântat cu patos partea Azucenei. Domnul Colceag mi-a spus “domnişoară, eu cred că ai greşit instituţia, Conservatorul este în altă parte”. M-am simţit lezată în orgoliul propriu şi i-am răspuns cu impertinenţa vârstei de 18 ani că nu-mi doresc altă meserie, cu atât mai puţin cea de cântăreaţă şi că, pentru mine, cântatul e doar un hobby. Mi-a răspuns “dar aşa le-ai putea face pe amândouă”, iar eu i-am replicat foarte iritată - “Niciodată”. Îmi vine să râd şi acum când îmi amintesc.

■ Te-ai întors în Brăila cu capul plecat?
■ Nu neapărat. Doar că nu ştiam ce să fac, iar părinţii mi-au spus să dau la ASE, la secţia din Brăila. A fost momentul în care părinţii mi-au spus că ar trebui să am o meserie mai puţin... artistică. Am intrat la ASE şi, un an, a fost groaznic. Nu mă vedeam nici măcar terminând facultatea aceea, apoi să mai şi profesez! Atunci mi-am dat seama că muzica este drumul, este salvarea. M-am pregătit şi am dat la Conservator. Mi-a fost teamă să risc cu Bucureştiul şi m-am dus la Iaşi.

■ O decizie bună?
■ Nu. Acolo, în loc să evoluez, am stagnat. Sau chiar am făcut paşi înapoi.

■ A existat un moment în care să te gândeşti că nu ai intrat la Teatru, că la ASE nu ai rămas, că la Conservatorul din Bucureşti nu ai avut curaj să vii şi că la Iaşi nu era ce-ţi doreai?...
■ N-am intrat în panică pentru că, încă din primul an de facultate, intrasem în corul Operei din Iaşi. Și era foarte important, pentru că în profesia asta trebuie să simţi “scândura”! Dar nu mai aveam curajul să visez la a fi solistă.

■ Te-ai fi putut mulţumi în a fi o viaţă doar “fata din cor”?
■ Da. Dar încercam să compensez orice neîmplinire artistică şi să mă implic în cât mai multe proiecte extra-cor.

■ Aveai uşurinţă în a-ţi face prieteni...
■ Da, cred că am şi acum uşurinţă în a-mi face prieteni, pentru că ofer totul.

■ Ai stat la cămin?
■ În primul an de facultate am intrat la cămin, fiind un caz social, pentru că tata era pensionar şi mama avea o pensie foarte mică. Stateam într-o cameră de patru, cu şase paturi, şase fete.

■ De la Iaşi... ce a urmat?
■ Timişoara.

■ De ce Timişoara?
■ Am ajuns întâmplator acolo, în 2009. Era în luna august, în timpul Festivalului din Parcul Rozelor. Un prieten şi coleg din Iasi, Bogdan Zahariea, devenise solist la Opera din Timişoara şi cânta acolo rolul “Figaro” din opera “Bărbierul din Seviglia”. El m-a întrebat dacă nu mi-aş dori să mă asculte maestrul Corneliu Murgu, însă eu nici nu voiam să aud. Mi-a spus că o să fie un master-class cu dumnealui şi ar fi mai bine să mă asculte înainte şi aşa m-a convins. În doua zile deja era fixată întalnirea cea mare. I-am cântat vreo patru portative din “Seguidilla” - “Carmen”. M-a oprit şi mi-a spus că nu e bine. Nu aveam nimic de pierdut aşa că nu puteam să spun că aveam emoţii. L-am rugat să mă ajute, să-mi dea cateva sugestii, pentru a cânta aşa cum şi-ar dori. Cu amabilitate mi le-a oferit, iar eu am încercat să fac întocmai cum mi-a sugerat. Părea mulţumit şi cred că a văzut că nu sunt chiar greu de modelat. M-a intrebat dacă ştiu vreun rol. Am cântat “Maddalena” din “Rigoletto”. La sfârşit m-a întrebat dacă aş fi interesată să cânt rolul pe scena Operei din Timişoara. Eram năucită de propunere, nu-mi venea să cred. I-am răspuns că sigur mi-aş dori, însă următoarea surpriză şi cea mai mare, urma să vină când, după câteva minute, m-a întrebat dacă m-ar interesa un post de solistă, pe o stagiune. Eu uitasem să-mi mai doresc asta. Eram atât de fericită şi nu credeam că e adevărat! Mi-a spus şi că, dacă nu merge, mă întorc la Iaşi. Am riscat! În trei luni aveam postul meu. Fix.

■ Ce ai cumpărat din primul tău salariu de solistă?
■ Nu mai ştiu. Am intrat cu un salariu foarte mic. Eram solist debutant, ceea ce înseamnă mai puţin decât ia un corist cu experienţă, să zicem.

Câteva luni am locuit în Opera din Timişoara
■ La primul spectacol ca solistă au venit părinţii tăi de la Timişoara să te vadă? Cine era în sală?
■ N-au venit... În sală era, culmea, Bogdan, iubitul meu de acum. Atunci nici nu ne cunoşteam. După spectacol mi-a găsit adresa de messenger şi mi-a scris că i-a plăcut foarte mult.

■ Ce ştiau părinţii tăi despre tine, în toată această aventură? Știau că ţi-e bine? Îţi era bine?
■ Nu mi-a fost bine la început. Salariul era foarte mic, eram singură şi nu eram sigură că pot face faţă. Nu am avut o evoluţie explozivă, am început cu toate rolurile mici, dar îmi făcea plăcere să fiu acolo. Visam rolurile mari, dar întâi trebuia să-mi demonstrez mie însămi că pot face asta. Îmi era teamă. Mi-am iubit foarte tare colegii de acolo şi studiam foarte mult. Aş fi stat toată ziua în operă. Prima dată am locuit într-un apartament pentru care plătea opera...

■ Apoi ai locuit chiar în Operă.
■ Au fost câteva luni în care nu aveam unde să locuiesc. Se întâmpla înainte să plec în America pentru două luni. La Opera din Timişoara am lucrat din 2009 până în 2014.

■ Ce se întâmpla cu Bogdan, băiatul care îţi scrisese pe messenger?
■ Absolut nimic. Întâmplător, am cântat la Târgu-Mureş cu Bogdan (n.a. Bogdan Baciu, bariton). Am devenit prieteni, apoi relaţia a evoluat.

■ Ce ţi-a plăcut la el?
■ Multe! Îmi plăcea vocea, îmi plăcea că era foarte muncitor şi îşi dorea foarte mult să fie foarte bun. El e inginer, ca profesie primă, apoi a făcut Conservatorul. Acum este un muzician desăvârşit.

■ Te-ai gândit vreodată să vii la Bucureşti?
■ Nu mi-am dorit în mod special să cânt la Bucureşti. Nu ştiu de ce. Mi-a plăcut mult tot ceea ce se întâmpla la Timişoara, încât n-am simţit nici macar nevoia străinătăţii. Erau şi sunt în continuare producţii fantastice la Timişoara. Primul meu turneu cu Opera din Timişoara a fost în 2009. Eram angajată de o săptămână şi am plecat în Olanda cu opera “Carmen” – eu cântam rolul “Mercedes” atunci. M-am împrietenit foarte tare cu colega mea care făcea rolul principal.

■ Te gândeai că, într-o zi, vei fi tu Carmen?
■ Nu. Atunci îmi era frică de “Carmen”, nu mă simţeam în stare, deşi toată lumea spunea că mi se potriveste rolul. Ceea ce m-a făcut să-mi dau seama a fost o audiţie pentru Festivalul Sankt Margarethen, din Austria, în 2011, unde m-am dus pentru rolul “Mercedes” şi, pentru că rolul nu are nici o arie, am cântat ariile lui “Carmen”. Regizorul m-a plăcut foarte mult şi m-a distribuit în rolul principal din “Carmen”. Şi aşa, în 2012, am făcut 13 spectacole de “Carmen” în aer liber, cu peste 5.000 de oameni.

■ Ce ai simţit atunci când i-ai împlinit copilăriei tale un vis – de la filmul pe care l-ai văzut atunci la TVR, la o “Carmen” cu 5.000 de oameni în public.
■ M-am simţit extraordinar! Producţia a fost de mare amploare. Totul era în aer liber, scena folosibilă era de 7.000 m², sunt câteva dealuri pe care... şi acolo erau decoruri. Escamillo venea din vârful dealului, alături de zeci de figuranţi cu torţe în mână... Mă simţeam în poveste. Totul era atât de real. În acele momente eu nu mai eram Ramona, eram Carmen.

Nu aş rămâne cu Don Jose. Carmen e un spirit liber
■ Ce ai schimba în deciziile acestei femei - “Carmen”?
■ Nu ştiu dacă aş schimba ceva, e prea frumoasă povestea.

■ Cu cine ai rămâne? Cu Escamillo sau cu Don Jose?
■ Cu Don Jose clar nu aş rămâne. Carmen este un spirit liber. Nu poate să trăiască în cuşcă. Este un animal sălbatic. Oricine ar încerca să o transforme în ceva ce nu este, nu va rămâne prea mult în preajma ei.

■ Şi Ramona cum e?
■ E în multe feluri!

■ Ce au în comun Carmen şi Ramona?
■ Sunt pasională şi la mine e totul sau nimic. Aici semăn cu Carmen. Şi mai cred că nu există imposibil!

■ După Timişoara ai avut acest contract care ţi-a arătat o nouă cale, apoi ai ajuns în Germania, aici, la Düsseldorf.
■ Bogdan, iubitul meu, era deja aici. Trecuse de un casting pentru Opera de aici, casting care se ţinuse la Cluj, unde Christoph Meyer, directorul Deutche Oper am Rhein, venea pentru a asculta artişti. Am venit aici şi am văcut toate spectacolele, din public. Făceam naveta Düsseldorf-Timişoara, pentru Bogdan.

■ Ai ştiut tu cum să-l urmezi... crezi că din acest motiv a rezistat relaţia voastră?
■ Oricum niciodată nu am fost cu adevărat împreună, pentru că el, prima dată, a fost la Cluj. Nu cred că am avut eu cheia. Pur şi simplu niciunul dintre noi nu a avut aşteptări de la relaţia asta. Ne-am lăsat purtaţi, să vedem ce se întâmplă. Cred că de asta a funcţionat.

■ Ai ajuns la Opera de aici, ca spectator. Ţi-ai imaginat vreun moment că poate fi asta casa ta?
■ Nu. Pentru că eu iubeam opera din Timişoara. Dar am dat o audiţie aici, în noiembrie 2013. M-au plăcut. Până atunci eu nu mi-am dorit să vin. Pentru că nu eram foarte sigură că o să meargă relaţia cu Bogdan, şi, dacă veneam aici era clar că vom sta împreună nonstop. Şi totuşi am venit, pentru o provocare – din toate punctele de vedere.

■ Cum s-a încheiat contractul tău la Timişoara? Ţi-ai semnat demisia în acelaşi birou în care ai semnat şi angajarea?
■ Iubesc Timişoara la fel de mult. Nu... am dat un telefon şi l-am anunţat pe maestrul Corneliu Murgu că am luat audiţia din Germania. Nu ştiu ce a simţit atunci, cred că a simţit că m-a pierdut.

■ Şi te-a pierdut.
■ Când cineva îmi întinde o mână... îi sunt recunoscătoare toată viaţa, iar dumnealui îi voi fi tot timpul recunoscătoare pentru că a avut încredere şi a pariat pe mine şi pe talentul meu. Sper că nu l-am dezamăgit.

■ Opera din Timişoara ţi-a oferit chiar găzduire. Cum au fost lunile în care ai locuit în clădirea Operei?
■ Am stat în operă pentru că... aşa a fost situaţia. Şi îmi doream de foarte mult timp. Eu studiam foarte mult timp în Operă şi chiar mă gândeam, când trebuia să plec spre casă, ce bine ar fi fost dacă aş fi locuit în Operă. Şi aşa s-a întâmplat. Exista o cameră de protocol care nu mai era folosită de mult, şi, prin bunăvoinţa celor din conducere, am putut să locuiesc acolo, şi am fost foarte recunoscătoare. Era fantastic să dorm acolo, mi se spunea “Fantoma de la Operă”. La 11 seara se închidea poarta de la intrare, deci trebuia să fiu în Operă până la acea oră, altfel intram doar prin bunăvoinţa pompierilor.

■ Când Ramona din Brăila a cucerit scena Germaniei, ce-ai simţit? Despre publicul german se ştie că nu este foarte cald, că nu poate fi cucerit uşor, toţi îţi erau străini...
■ Experienţa Austriei m-a ajutat. În acele 13 spectacole de “Carmen” publicul m-a iubit foarte tare. Am simţit publicul german foarte aproape de mine. Primul rol a fost mic, “Dama 3” din “Flautul Fermecat”, dar într-o producţie pe care o văzusem din public şi îmi plăcuse atât de mult! O producţie cu animaţie, cu... cântat la înălţime – la propriu, cu momente de coregrafie şi sincron cu proiecţiile animate.

■ Asumarea relaţiei tale a fost aşa cum te-ai aşteptat?
■ Nu mi-am imaginat nimic. Cred că aşa a fost relaţia noastră dintotdeauna. Am aşteptat mereu să vedem ce se întâmplă cu noi, fără să ne proiectăm viitorul şi fără să avem aşteptări. La început mi-a fost greu în Germania. Nu aveam internet, nu aveam mobilă, aveam repetiţii toată ziua. Dar am depăşit momentul, Bogdan mi-a fost alaturi iar prin iubirea lui a facut ca totul să fie mai simplu.

■ I-ai adus vreodată aici pe părinţii tăi? Să vadă unde te-a adus muzica?
■ Nu... Le-am spus că mi-e bine şi ei mă cred. Pentru că părinţii mei sunt în vârstă e greu să-i aduc aici din Brăila. Le trimit fotografii. Vorbim zilnic la telefon, dar ar fi cu totul altfel să îi strâng în braţe.

■ Cel mai recent succes al tău este chiar rolul “Carmen”, aici, la Deutsche Oper am Rhein...
■ Iubesc toate rolurile pe care le-am făcut. În fiecare rol pun tot sufletul meu. Cred că rolul “Carmen” mi se potriveşte cel mai bine, din spusele celorlalţi.

■ Crezi că prezentul tău artistic e o trambulină spre următorul pas? Te vezi plecând de aici pentru scene mai importante?
■ Nu ştiu ce o să fie în viitor. Pentru mine acasă e acolo unde sunt fericită.

■ Crezi că dacă ai fi avut glas de soprană, pentru care, aparent, sunt rolurile mari şi multe, parcursul tău profesional ar fi fost altul?
■ Nu. Eu cred că şi cu rolurile de mezzosoprană poţi să cucereşti lumea.

Sunt timidă
■ Care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ai primit?
■ Mi s-a spus odată, după un spectacol cu “Carmen” că parcă Bizet ar fi fost inspirat de mine...

■ Uneori ai o privire tristă. Unde se duce sufletul tău atunci?
■ Sunt introvertită, deşi par extrovertită. Sunt timidă, dar mă “tratez”. Cred că tristeţea asta e în esenţa mea. Felul meu de a fi mă ajută să creez rolurile. Mă pot retrage usor în interiorul meu pentru a-mi pune întrebările necesare pentru a ajunge la personajele mele.

■ Ce îi ceri viitorului?
■ Să aibă răbdare cu mine. Mi-aş fi dorit să fac mult mai multe lucruri decât am făcut până acum. Dar nu am de ce să mă plâng. Dacă, în 2008, îmi spunea cineva că o să ajung să fac “Carmen” pe scena asta şi să fiu angajată aici ca solistă, i-aş fi spus că e o glumă bună. Deci pot să spun că sunt un om fericit – fac ceea ce-mi place şi sunt înconjurată de multă iubire.

■ Visezi să-ţi faci şi o familie, să ai copii?
■ Înăuntrul meu mă simt foarte copil. Faţă de copii am sentimente de egalitate, de camaraderie, suntem prieteni de joacă. Cred că din acest motiv nu am avut un copil, până acum.

■ Care e cea mai mare frică a ta?
■ Că aş putea să nu-i mai am pe cei dragi.

■ Dar ştii că viaţa nu uită...
■ Pentru mine, părinţii sunt foarte importanţi. Cel mai important e să ştiu că sunt sănătoşi. În rest, firea mea mă ajută să-mi fac prieteni...

■ Te-au rănit mult oamenii?
■ Da.

■ Şi ai invăţat din asta?
■ Nu. Dar am învăţat să îndepărtez oamenii care îmi fac rău.

■ Ce se ştie în Brăila despre Ramona Zaharia?
■ Nu foarte multe. Cred că din cauza faptului că nu sunt în concordanţă cu “valorile” Brăilei. Familia mea se mândreşte cu mine, e tot ceea ce contează. Atât.

■ Ce proiecte urmează?
■ Acum m-am întors de la Riga unde am avut spectacolul “Carmen”, într-o montare inedită. Este schimbată locaţia, totul se întâmplă în Cuba lui Fidel Castro şi nu în Spania, se pune accentul pe jocul dramatic. M-am simţit fantastic alături de toată echipa de acolo. Mă întorc la Düsseldorf pentru încă două spectacole de “Carmen”, apoi voi pleca la Stuttgart, unde o să cânt “Federica” în “Luisa Miller”. Revin la Düsseldorf pentru debutul meu în “Bal mascat”, în rolul “Ulrica”. În viitorul îndepărtat mi-aş dori să fac regie de operă, pentru că eu cred că un regizor de operă trebuie să aibă experienţa scenei, să fi trait măcar o dată emotiile de pe scenă. N-am spus asta nimănui în mod oficial, deocamdată vreau să conving ca artist.

■ Până când te vezi cântând? Până când o să fii Carmen?
■ Până când vocea o să sune suplu şi tânar şi până când oglinda o să-mi spună că este vremea să mă retrag. Deocamdată nu ştiu să mă despart de un rol! Şi nici nu e vremea! Trăiesc pentru clipele petrecute pe scenă şi pentru publicul meu!