E un brand. Asta, cu siguranţă. Uşor dezorientată acum, dar căutând să
se regăsească. Are experienţă, bagaje pline cu amintiri şi ambiţia de
a se replia. Este atât de directă în ceea ce declară, încât te întrebi
dacă nu şi-a tras vreo platoşă, de autoprotecţie, acum, în prag de
"sfârşitul lumii", pe care l-a prins prima. Şi parcă s-a eliberat.
Urmăm noi, ceilalţi. Doamnelor şi domnilor, Teo Trandafir, într-un
dialog "Verde-n faţă".
- Marius Tucă: E o fază interesantă cea pe care o trăieşti. Spune-mi care e diferenţa dintre Teo de pe micul ecran şi Teo din faţa televizorului?
Teo Trandafir: Mare diferenţă nu e, în afara faptului că în general vorbesc mai colorat, în viaţa mea particulară gândesc mai mult şi îmi permit fraze mai lungi, pentru că, la televizor, dacă începi o frază mai lungă, e posibil ca telespectatorul să nu o mai urmărească până la capăt şi atunci preferi s-o segmentezi, ca pe tenie.
- Unde se întâlnesc cele două Teo, există vreun loc în care se întâlnesc?
Sigur, în momentul în care mă întâlnesc cu un individ destul de interesant, încât să mă doară fix în spinare de camerele de filmat, mă pierd, nu mă mai interesează. Am avut odată invitat un profesor, care mi-a vorbit despre Drumul Mătăsii, omul fiind etimolog. La mine, boala etimologiei e gravă de tot. De asta o să mor, de etimologie! Dacă găsesc un cuvânt despre care descopăr singură că poate fi muls din punct de vedere etimologic, mi-ai dat jucărie. Mă duc pe filieră, văd...
Hm, nu ştiu!... În momentul ăsta nu ştiu.
- E interesant cuvântul ăsta!
E interesant, dar mie mi-e teamă să nu fie cumva, de-asta, cum se cheamă, un cip-cirip de-ăsta.
- Interjecţie! Canci... Şi, ţi-ai dat drumul...
Mi-am dat drumul şi-am vorbit, şi-am vorbit... Cu o zi înainte ne întâlniserăm la mine în redacţie. Mă întrebam ce-o mai fi căutând şi ăsta? Şi-am început să vorbim. Făcuserăm arabă amândoi cu aceiaşi profesori şi, dintr-o dată, distanţa dintre noi s-a supt, pentru că aveam aceeaşi experienţă, veneam din acelaşi loc şi-am devenit prieteni. Emisiunea a fost rupere de nori. Sigur, nu s-a uitat nimeni, nu s-a uitat nici dracu’ la Drumul Mătăsii...
- Foarte greu reuşeşti să găseşti pe cineva cu care să empatizezi aşa!
E foarte complicat, la patru invitaţi pe zi, ştii cum e!
- Cam mult, şi cu unii nu ai nimic de-a face. Eu m-am gândit întotdeauna, pentru că a fost o vreme în care veneau şi alde Guţă şi d-ăştia şi nu ştiu cum ai putea empatiza cu ei?
Senzaţional!
Cred că glumeşti cu mine!
- Eu cred că doar îi luai la mişto!
Lasă-mă să spun adevărul!
- Dar să fie adevărul ştiinţific!
Jur pe viaţa mea! Nu puteam să-i suport. Şi m-am întâlnit din întâmplare cu ei într-o vară. Cu Minune, într-o vacanţă. De fapt, eram cu emisiunea în vacanţa aia. Şi aveam un necaz, că pusese Antena 1 peste mine filmul indian. Şi mă gândeam că ăştia fac nu ştiu câte puncte de rating, hai c-am pus-o! Începusem să plâng. M-a sunat Sârbu: "Ce dracu’ ai?". I-am spus că pune Antena 1 un film indian peste mine. "Păi, de ce te-am trimis eu pe tine la mare?". "Păi, să bat Antena 1", i-am răspuns eu. "Greşit! Ce treabă avem noi cu Antena 1? Te-am trimis acolo să te-mbeţi, să te sui pe mese, să dansezi, să te relaxezi şi să nu stai acasă, pentru că nu-ţi place să stai acasă. Şi-atunci am găsit o formulă de compromis, să-ţi dau şi nişte bani, să te distrezi şi tu şi să stai toată vara cu c.... în sus. Dacă te bate Antena 1, îţi dau primă!
Pe cuvântul meu de-onoare, îţi dau câteva mii. Şi-ţi dau!". Tot gândindu-mă aşa, apare Minune. Îi povestesc ce s-a întâmplat şi-mi spune: "Nu-i problemă, ţiganii noştri şi ţiganii lor. Uite, îţi face fratele tău un frumos videoclip". Şi mi-a făcut la lumina farurilor maşinii lui videoclip, noaptea, cu operator şi mi l-a lăsat în emisie. După care i-a chemat pe toţi ţiganii. Şi-au venit toţi. Sunt nişte oameni formidabili! În dimineaţa următoare a venit la mine cu un bigudiu în vârful capului, ca să mă facă să râd. Cum să nu-l iubeşti, mânca-ţi-aş gura?...
- Una e să-i iubeşti tu şi alta să-i iubească cei care se uită la ei.
Guţă, de pildă. Îmi zice: "Doamna Teo, nu poci ca să vin eu la emisiune, deoarece am o cumetrie. Da’ pot să fac o treabă cu un elicopter. Viu cu elicopteru’..."
- Pe tine te fascinau personajele...
Le iubeşti, măi, le iubeşti, crede-mă! Era o duioşie în chestia asta!
Tu nu, eu da! Aşa, noi filmam peste un lan şi apare un elicopter dintr-ăla care împrăştie insecticide. Şi vine elicopterul, s-aşază în lan şi iese Guţă din el cu burta şi cu un maieu cu găurele şi zice aşa: "Totul este bine atunci când se termină cu bine! Trăiască doamna Teo!".
- Şi dropiile din lan... s-au extaziat...
Ştii că dropiile sunt pe cale de dispariţie? Măcar ăştia sunt cinstiţi, sunt adevăraţi, se pizduiesc pe faţă, nu ca vedetele din România.
- Cum a fost experienţa cu caravana prin casele oamenilor? Cum sunt românii ?
Foarte diferiţi, nu poţi să-i bagi în aceeaşi oală. Unii sunt într-un fel, alţii, în altul. Am văzut, de exemplu, unghii murdare la picioare, am văzut multe lucruri, dar am văzut şi chestii mişto. Mişto, mişto, mişto. M-am dus la o doamnă.
Fiica ei din Statele Unite m-a rugat să îi duc o scrisoare maică-sii din partea ei. Şi eu a trebuit s-o citesc. Nu-ţi dai seama ce plânsu’ dracului a fost!...
- Atunci ai înţeles-o şi pe Andreea Marin!
Nu!
- Bun, a fost o experienţă interesantă.
Mai mult decât interesantă, a fost cutremurătoare. Mi-ar fi plăcut să mai fac caravane. Mi-au plăcut foarte mult. Pe unde te duci, te duci cu totul.
- Ticurile, clişeele, obişnuinţele pe care le-ai căpătat din televiziune?
Când ai repede nevoie de o idee şi nu-ţi vine, bagi un frumos "Stimaţi telespectatori" sau "Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor"... Cu alea şapte secunde te-ai scos, că-ţi faci două fraze lungi înainte. După asta ar fi "Să ne amintim totuşi de unde am plecat!", bag şi un frumos "totuşi", ca să ne amintim de unde am plecat iniţial... Adică o lungeşti ca să-ţi aduci aminte firul logic. Mai e o şmecherie care se face la emisiunile de televiziune în direct. Vorbeşti faţă-n faţă cu telespectatorul, eşti la jumătatea frazei şi n-ai nici o idee cu ce ai început. Cu mult curaj începi o altă frază ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Telespectatorul nu se prinde.
Se gândeşte că ai vrut tu să zici ceva şi îşi spune: "E deşteaptă doamna Teo, a vrut ea să zică ceva, nu se poate chiar aşa, să vorbească despre lupi şi, dintr-o dată, să vorbească despre istoria Greciei antice!"...
- Cât de adevărată este expresia "Stimaţi telespectatori!"?
Ştii care-i chestia? Nu prea sunt aşa de stimaţi. Cei care se uită la tine ţi-s oarecum dragi, pentru că sunt cam aceiaşi. De stimat, îţi stimezi şefii. Pe telespectatori... Nici nu poţi să le spui "Adresaţi telespectatori!"... Sau... Nici nu ştii cum să le spui!
- De ce întotdeauna în direct?
Am încercat să fac înregistrare şi este atât de chinuitor! Te opreşte oricare dobitoc, un imbecil de la butoane, care n-a înţeles nimic în viaţa asta, tu faci o cioacă, vrei să faci o dudă şi-o prinzi şi ăla zice: "Stop!". "Ce-ai, mă?" "Păi, ai făcut cutare"... "Păi am făcut cutare, că urma să fac cutare, pentru că făceam o cioacă, dar se-nţelegea gluma, dobitocu’ dracu’!" "Atunci o mai tragem o dată!"...
- Dar ştii că eu nu te văd pe tine înregistrând? Nu te văd, nu eşti tu în emisiuni dintr-astea. Se vede că există sticla înregistrată, ca să zic aşa. Te-ai vedea transmiţând înregistrat sfârşitul lumii?
Nu cred, mi-ar plăcea să-l trăiesc. Ar fi o mare bucurie pentru mine să trăiesc sfârşitul lumii. Pentru că mă gândesc aşa, că, de la începuturile omenirii, oameni se nasc, trăiesc şi mor singuri. Să am eu norocul ăla porcesc să fac, nu să transmit, dă-i în p.m. cu transmisia lor, să trăiesc sfârşitul lumii cu oamenii pe care îi iubesc? Tu-ţi dai seama că ne-am face rangă! Ce-am înnebunit să transmit? N-apucă nici să-mi dea leafa, dobitocu’ dracu’!...
- Atunci de ce au înjurat aşa de mult că vine sfârşitul lumii, în loc să se bucure, dobitocii?!
Pentru că sunt cretini! Iar eu n-aş face sfârşitul lumii decât dacă mi-ar da banii înainte. Fac sfârşitul lumii, dar dai banii cu două săptămâni înainte...
- Asta-i tare: "Fac sfârşitul lumii cu banii înainte!"
Păi, sigur că da! Ce să mai fac după aia cu ei? Dar ar trebui să fim foarte beţi. Foarte beţi, ca să ne şi distrăm. Ia uite băi, a murit mămică-ta! Lasă că vine şi mămică-ta, că doar nu crezi că ea scapă!...
- În ce constă libertatea ta?
Nu prea constă în mare lucru, pentru că eu, de pildă, dacă vreau să mă duc undeva cu nişte prieteni, sigur e unu’ dintr-ăla, un căcat din restaurant, care dă telefon şi vine "paparaţu" şi mă prinde. Odată am băut la un restaurant frumos, desigur şi mâncasem, iar afară mă aşteptau ăia. Îţi dai seama că niciodată nu consum cantităţi, consum cât să fie frumos, cât să se uite telespectatorii.
Exact, am consumat. Mă aşteptau, m-am şi speriat foarte rău, pentru că mi-e frică de paparazzi.
Nu ştiu. Am o frică dintr-asta, din adâncul sufletului. Vineri, de pildă, au venit după mine. Ziceai că am transportul de heroină după mine. Dacă mă vedeai! Eii, şi-acum ce ne facem? Aoleu, aoleu! Stai femeie, că nu se întâmplă nimic!...
Fii atent! Sunt în direct. Deschid gura şi s-aude: uaa-uuuaa!... Încă o dată la fel! E foarte rău şi am o voce ciudată. Mă trezesc făcând aşa. Sau, în direct, mi se întâmplă să intre peste mine nişte oameni înarmaţi. Nici nu ştii cum s-o dai.
- Nu ştii dacă eşti în direct sau e înregistrat.
E în direct, dar problema mea e, dacă mă omoară, să nu cad cu chiloţii la vedere. Asta e singura mea problemă! Deci, ăia mă vor împuşca cu siguranţă, e moarte iminentă. Problema e cum fac eu să trag de fustă, să nu vadă stimatu’ chiloţii şi să nu mor într-o poziţie deşucheată şi s-apar la ziar a doua zi cu chiloţii la vedere.
- Aveam o prietenă care era gata să moară, făcuse apendicită sau peritonită, trebuia să vină salvarea şi problema ei era să se schimbe, să se ducă cu chiloţii curaţi la operaţie.
Ce vrei? Astea-s problemele femeilor! Şi tot timpul am pe mine o fustă prea scurtă de care trebuie să trag, iar ăia zic: "Acum, faţa la perete!". Şi mă gândesc cum să mă las uşurel pe genunchi, ca să cad în genunchi şi să mă sprijin de perete, ca să fiu sexy.
- Cât contează pentru mafiotul din tine banii, averea, materialul?
Mult! Pentru că am fost foarte mult timp săracă rău de tot. Rău, rău, rău! Şi-atunci m-am dilit. M-am ţicnit. Şi acum mă văd tot timpul cu gamela la 7 dimineaţa, când se deschide cantina săracilor. Indiferent câţi bani aş avea, eu trăiesc mereu pe marginea sărăciei. Tot timpul! Mă c... pe mine de frica sărăciei! Nu ştiu dacă boala sau sărăcia mă sperie mai rău. M-am gândit adesea la ce mi-ar fi mai rău: să fiu săracă rău de tot sau să crăp de cancer? Cred că, până la urmă, să fiu săracă rău de tot, pentru că un ban s-ar mai găsi.
- Ştii ce te sperie şi mai rău? Că eşti prima victimă a crizei!
Ştiu.
Nu, mi se pare o eliberare. Gata, eu am scăpat, ca la vaccin! Acum veniţi voi, înţelegi? E ca la sfârşitul lumii: "Mă, muri mămică-ta!. Eei, nici mămică-ta nu se simte mai bine!..."
- E interesant, Ştefan Iordache în cartea lui vorbeşte despre teama asta de a fi sărac şi cum îl vedea pe unul care cerşea pe la Universitate. Şi, de fiecare dată când muncea, sufletul lui era pe scenă, tot talentul lui, dar avea în minte mereu că s-ar putea, într-o bună zi, să fie el acolo. Asta vine, de obicei, de la unii care au plecat de jos şi au fost foarte săraci. Când ai fost cea mai săracă?
La Tele 7. Cu Mircea. Cred că asta ne-a şi sudat foarte tare, pentru că n-aveam ce mânca, deloc, deloc...
Sărăcia e cea care uneşte, în cazul în care caracterele sunt puternice. Dacă nu, sărăcia te dezbină, pentru că începi să-l furi pe celălalt.
- Te-ai întoarce la Teo de-atunci?
Nu!
Pentru că eram atât de speriată încât nu puteam să trăiesc de sperietură. Am făcut şi o greşeală atunci. M-am dus la Oancea şi i-am zis că vin. Ne-au păcălit ăia de la Tele 7, ne-au spus să nu mai venim. Voiam să ne întâlnim şi cu Voiculescu... A fost o bulibăşeală!
- Dar există o Teo la care te-ai întoarce? Sau există o Teo la care te întorci din când în când ca să vezi cine eşti acum şi să faci o apreciere corectă?
Nu, mi se pare egocentric demersul. Unde mă târăşte viaţa merg, nici o problemă!
Da.
- Te-ai gândit cum a fost acum 20 de ani? Ai chestii de genul ăsta, cum să-ţi împarţi viaţa?
Nu, la 20 de ani mi-am adus aminte că am avut o aniversare debusolantă. În primul rând, mă certasem cu iubitul meu şi i-am spus că n-am să-l uit niciodată, pentru că mi-a f...t serbarea sau ce dracu era... împlinirea a 20 de ani. În al doilea rând, toţi prietenii mei au venit la petrecere cu băutură în seara aia. Mai mult decât atât, tatăl meu mi-a trimis cadou o sticlă de băutură. Mi-am zis că e ceva în neregulă cu mine, pentru că dacă asta inspir... Totuşi, nu venise nimeni cu o carte, cu un cozonac... Nu! Asta a fost acum 20 de ani!
La majorat mi-a dat tata un foen şi un drot, de făcut părul.
- Ţii minte doar cadourile, nu ţii minte şi ce s-a întâmplat? Ce a însemnat majoratul pentru tine?
Ba da, ţin minte exact. Să nu mă fi pus cineva să dansez! Adică, dacă stau cuminte într-un colţ undeva, mănânc, beau, dar să nu dansez, e bine. Când dansez e destul de periculos, că mă pup cu interlocutorul...
- Familia? Ştiu că ai înfiat o fetiţă, nu? Cum e?
Dacă o înfiezi de la zero, e ca şi copilul tău.
- Găseşti un echilbru în asta?
Sigur că da.
Patru ani şi jumătate.
- Vorbeşti cu ea? Nu vrei să ne spui prea multe despre ea?
Ba da, pot să vă spun orice, dar n-o să mă credeţi niciodată, că n-aveţi cum. La început a fost o întâmplare. Eu îmi doream foarte mult un copil, s-a întâmplat, am luat copilul. După vreo două luni am uitat c-am adoptat-o, iar după primul an nu mai înţelegeam ce mai înseamnă asta, că peste tot, în ziare, ăia scriau "fetiţa adoptată a lui Teo Trandafir". Şi-mi ziceam, aoleu, ce-a făcut, cum copil adoptat?! Uitasem, că ştii cum e... Adică nu ştii! E copilul tău! Eu am trecut prin nişte chestii în ultima perioadă, foarte nasoale, incredibil de nasoale, de nepovestit, şi asta mică trece pe lângă mine şi-mi spune: "Suntem una lângă alta. Termină!"... Nu-mi venea să cred, are doar patru ani şi jumătate! Ce facem noi aici? "Ţi-am promis că o să fiu lângă tine toată viaţa? Ţi-am promis că o să te susţin şi-aşa? Am mâncat tot de la grădiniţă? De ce mai plângi?" S-a dus, a luat şerveţelele, mi le-a pus în faţă şi a zis: "Uite, şterge-te, şterge-te acum, te rog, acum!". M-am şters, ce dracu’ să fac!
Da, este ireal!
- Şi eu m-am trezit cu reacţii de felul ăsta când copilul e mai matur decât mine, mai inteligent, mai înţelegător şi mai bun decât aş fi crezut eu vreodată că ar fi putut fi. Da’ ce nenorociri au trecut, soro, peste tine şi nu-mi spui? Laşi cititorul aşa?
Astea sunt chiar chestiunile mele!
- OK! Dar le-ai trecut, nu?
Da, sigur, suntem bine mersi, suntem bine!
- Cum priveşti ideea de popularitate? Bănuiesc că vrei să fii iubită în continuare.
Nu!
- Nu mai vrei să fii iubită?
Dar n-am fost niciodată. Nu asta a fost intenţia mea.
Nu!
Nu!
Nu! Meseria asta a fost o greşeală. Toată lumea mi-a îndesat-o pe gât.
- De ce zici că a fost o greşeală? Mulţi au devenit celebri şi au ajuns din greşeală să facă meseria aia.
Dar mie nici nu poţi să zici că mi-a plăcut foarte mult! Nu mi-a plăcut cine ştie ce. Nu-mi place deloc să fiu privită, nu-mi place deloc să le vorbesc oamenilor, urăsc trend-setter-ii, îi urăsc din suflet. De exemplu, îl urăsc pe Andrei Gheorghe, pentru că, dacă-şi pune el pantalonii cu turu-n faţă, trebuie să şi-i pună tot poporul român la fel... Da’ du-te-n p..a mea de nesimţit! Uite, nu fac aşa de-a dracu’ ce sunt eu. Uite, îmi pun chiloţii pe cap şi ca tine nu fac! Şi-atunci mi-e teamă ca nu cumva genul ăsta de reacţie să fie îndreptat şi împotriva mea. Atunci resping orice idee de genul ăsta. Eu doar propun.
Întotdeauna! Bine, România!
Mafiot, "nice"! Poţi face treabă cu poporul român!
- E construit după structura ta?
Da!
- Îţi doreşti în egală măsură şi glorie şi bani?
Hai să-ţi spun! Poporul român a înţeles o treabă foarte subtilă.
- Nu-i uşor să faci poporul român mafiot aşa, pur şi simplu. Trebuie să explici!
Poporul român nu e mafiot în sensul acela al cuvântului. Poporul român înţelege un lucru care-i face fericiţi pe mafioţi: arta şpăgii!!! Şpaga este o artă. Nu poţi să iei şpagă de la oricine, nu poţi să dai şpagă oricui. Dacă dai şpagă unuia care nu ia, te faci de căcat. Dacă nu dai şpagă unuia care o vrea, te faci iarăşi de căcat. Şi-atunci trebuie să înţelegi exact, să-i vezi din priviri... Dacă tu avansezi o chestie de genul "sunt şi eu drăguţă..." în momentul în care spune "Nu-i nevoie!", ai încurcat-o, pentru că nici nu-ţi face treaba, nici nu-ţi ia şpaga. Dacă vezi însă că vibrează, te-ai scos! Şpaga e bună!
- Ca să te completez, un prieten spune că românul ar suferi foarte mult dacă n-ar mai da şpagă.
Păi, eu ce-ţi spun?
- În termeni foarte simpli, prietenul meu spunea că ar suferi foarte mult dacă n-ar da şpagă.
Asta cred şi eu!
- Chestia asta cu corupţia e...
Da’ nu e corupţie! Te linişteşti! Te duci la doctor şi te linişteşti!
- Apropo de paradoxurile din tine: eşti în faţa telespectatorilor, e sfârşitul lumii şi ţii discursul de adio în faţa lor din perspectiva unică de a apărea ultima dată la televizor.
L-am ţinut!
- Nu, nu l-ai ţinut, lasă vrăjeala!
Ştii tu ceva ce nu ştiu eu?
- Nu, eu sunt convins doar că tu vei face din nou televiziune, pentru că nu ştii să faci altceva. Care ar fi discursul? Gândeşte-te la el, hai, o propoziţie, două, trei...
Îţi mai spun o dată: eu nu respect omul de televiziune! Pentru că nu e nimic. Nu mi se pare că o încheiere aşa ar trebui marcată în vreun fel. Eu, dacă ar fi aşa, aş desface frumos o sticlă de şampanie şi aş pune un pahar pentru ei, un pahar pentru mine, le-aş ciocni şi l-aş bea pe-al meu.
- Tu faci televiziune, nu eşti neapărat un om de televiziune. Tu vrei să reduci definiţia omului de televiziune la modul următor: eu sunt unul de-al vostru, unul dintre voi care, întâmplător, face televiziune!
Exact asta şi e, cred.
- Asta şi e! Dar nu înseamă că nu eşti om de televiziune.
Tocmai mă dădură afară, nu ştiu cum să-ţi explic!
- Până să te dea afară făcuşi 15 ani de televiziune!
Da, şi-am fost şi fericită!
- Deci, cum te împaci cu tine? Cum se împacă Teo din tine cu omul de televiziune?
E prima mea zi de şomaj, tu vrei să mă împac cu mine chiar din prima zi?
- Cred că a fost singura emisiune care s-a numit la fel cum te cheamă pe tine: Teo! Altele nu au fost aşa, se numeau mai altfel, "Tucă Show" şi d’alde d’ăştia! Dar la tine era pur şi simplu "Teo"!
Foarte ciudat, nici eu n-am înţeles asta.
- De ce? Numele tău a devenit cel mai cunoscut brand.
Şi-acum ştii ce voi spune eu? Şi la ce mi-a folosit?!...la vedere!"
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
