“Ţopescu: Ei, uite că pot!‘‘

LA NEWS FM ● De Luni, cel mai cunoscut comentator sportiv A revEnIT la marea sa pasiune: fotbalul
Dacă pleci de la premisa că nu ai nici o şansă, ai pierdut deja. A spus-o cuiva la telefon cu atîta convingere, încît îmi pare că e o filozofie de viaţă. L-am sunat să mă asigur că ştie unde e redacţia: “Stai liniştită, cînd veneam eu acolo tu erai mică”.

LA NEWS FM ● De Luni, cel mai cunoscut comentator sportiv A revEnIT la marea sa pasiune: fotbalul
Dacă pleci de la premisa că nu ai nici o şansă, ai pierdut deja. A spus-o cuiva la telefon cu atîta convingere, încît îmi pare că e o filozofie de viaţă. L-am sunat să mă asigur că ştie unde e redacţia: “Stai liniştită, cînd veneam eu acolo tu erai mică”. Eram, dar îmi amintesc veselia din casă cînd o voce inconfundabilă striga din televizor “Goooool România”. Mi-am propus să descos o viaţă într-o oră, limitată de o lansare de carte. S-a încheiat cu volanul într-o mînă şi cu reportofonul într-alta. La 71 de ani, Cristian Ţopescu e un om activ, pe care îl prinzi cu greu într-o clipă liberă.

  Jurnalul Naţional: Aţi luat hotărîrea de a nu mai comenta niciodată fotbal. Cristian Ţopescu revine după 14 ani. Asta e ştirea zilei. S-a schimbat fotbalul sau v-aţi schimbat dvs.?

E o diferenţă între hotărîrea mea de atunci şi cea de acum. Am spus că nu voi mai comenta meciuri de fotbal, nu voi mai vorbi pe un post de televiziune timp de 90 de minute despre meciul respectiv. Emisiunea care începe la News Fm nu mă pune în situaţia de a comenta nişte meciuri care se desfăşoară, ci să fac nişte comentarii în pauză şi după terminarea meciului. Mă autofelicit pentru această hotărîre, pentru că fotbalul românesc se scaldă într-un fel de mizerie morală care porneşte de la conducători şi care coboară din treaptă în treaptă pînă la suporterii care se iau la bătaie. De multe ori, nici nu-i mai interesează meciul, se duc să se bată între ei. Din această cauză m-am îndepărtat de fotbalul românesc.
Nu mă convinge nici Papa de la Roma

  Şi totuşi acum reveniţi aproape de fotbal.

Acum e vorba de CE şi de echipa naţională, care e ceva sfînt pentru noi toţi. Subliniez asta. Nu este vorba de mlaştina în care se află competiţia internă.

  Aţi mers către presa scrisă şi chiar v-aţi implicat direct în imaginea clubului Steaua. Azi reveniţi în faţa microfonului pentru a vorbi despre fotbal. Care este morala acestei poveşti?

Morala este că, atunci cînd promiţi ceva, e bine să te ţii de cuvînt. Eu cred că fac parte din categoria din ce în ce mai mică a oamenilor care se ţin de cuvînt. În 2000 am mai comentat meciurile echipei naţionale a României la Campionatul European din Belgia şi Olanda, la TVR. Pentru meciurile din campionatul intern nu mă convinge nici Papa de la Roma.

  Aţi încercat la un moment dat să schimbaţi direcţia spre senzaţional şi monden a presei sportive către axa valorii. Credeţi în gustul românului pentru circ sau în teoria că publicul consumă ce i se oferă?

Cred că românul vrea să citească subiecte referitoare la scandal, sex şi sînge. Există în presa sportivă o zicală: “Fotbalul şi scandalul vînd ziarul”. Şi în televiziune se manifestă acelaşi fenomen. Sub robia ratingului e o disperare de  a realiza emisiuni “pe gustul publicului”, unele dintre ele penibile. Întrebarea la care nu mi-a răspuns nimeni este: “Trebuie sacrificat tirajul sau audienţa pe termen scurt, încercînd să impui publicului un alt gen, dar cîştigînd pe termen lung încrederea şi respectul audienţei sau trebuie să te supui la ceea ce se numeşte gustul publicului?”.

  În fotbal, de la suporteri la finanţatori, musteşte grobianismul şi totuşi fotbalul este acela care şi-a adjudecat titlul de rege al sportului. Îl merită?

Fotbalul este un joc cu un regulament foarte uşor de înţeles. E suficient să te duci la un meci cu un prieten care să-ţi explice regulile de bază şi să pretinzi după cîteva meciuri, brusc, că eşti cunoscător. E un joc spectaculos, care atrage public, dar în care spiritul sportiv s-a alterat, pentru că fotbalul a devenit o afacere. Nebunia aceasta a banilor a cam luat minţile multora din jurul fotbalului. Banul, în general, are în sport un efect stimulativ, dar are şi multe efecte negative. Unul dintre ele este dopingul. Tare mă tem că olimpiada care se apropie va fi una farmacologică. Ultima metodă este cea a transferului de sînge. Ţi-l scoate din artere, ţi-l oxigenează în laborator, îl injectează înapoi şi dintr-o dată eşti mai viguros.

  Tot vorbiţi despre fair-play în sport şi în viaţă. Nu credeţi că în ziua de azi ăsta e un semn de naivitate? Un filozof zicea că iubeşte naivitatea, dar nu şi la bărboşi.

Eu încă nu mi-am lăsat barbă, dar recunosc că în această discuţie despre fair-play sînt un naiv, sînt anacronic, sînt depăşit din păcate de ceea ce se întîmplă. Probabil că trebuia să mă nasc cu un secol mai devreme, cînd rivalităţile se rezolvau print-un duel cu săbii sau pistoale, ca pe vremea lui Puşkin.
Nimeni nu poate explica arta căsniciei

  Ziceaţi o dată că sînteţi invidios pe Ilie Năstase că v-a luat-o înainte cu juniorii.

(Rîde) Gluma a fost aşa: Ilie mi-e bun prieten, ne cunoaştem de-o viaţă şi i-am spus într-o emisiune că în ce priveşte numărul de soţii sîntem la egalitate, trei la trei, în privinţa numărului de copii conduce el, cu cinci la trei. Şi i-am zis: “Ilie, fii atent! Am două exemple: Anthony Queen a devenit tată la 75 de ani şi Charlie Chaplin la 80 de ani, aşa că mai am încă timp să egalez scorul”. M-a luat un ziar peste picior pe tema asta: “Dom’le că are atîţia ani şi mai vrea să devină tată”. Ei, uite că pot! Ar trebui să ies pe stradă aşa… cu o pancartă pe care să scrie “Fac copii frumoşi!”. Glumesc!

  N-aţi făcut avere în viaţă, dar aveţi o familie minunată. Sînteţi la a treia căsnicie şi ultima, ziceaţi. Aţi descoperit arta căsniciei?

Cine Dumnezeu a descoperit arta căsniciei?! Nu ştiu dacă poate cineva să o explice. Este probabil capacitatea de tolerare reciprocă a defectelor dintr-un cuplu. Atunci cînd un bărbat şi o femeie se cunosc, fiecare încearcă să-şi scoată în evidenţă calităţile, iar defectele se află în momentul în care începe convieţuirea în comun. Dacă defectele nu sînt insuportabile, dacă bărbatul nu e beţiv, dacă femeia nu e.. să nu zic cuvîntul, deci dacă nu sînt lucruri grave, oamenii se înţeleg. Nu există oameni fără defecte. Sigur va fi ultima căsnicie, la numărul de copii, nu ştiu… să mă mai sfătuiesc cu soţia mea.

  Aveţi o soţie care scrie poezii şi cîntă jazz. Asta trădează o fire romantică.

Şi p’asta ai aflat-o? Da, aşa am şi cunoscut-o, la un spectacol în care ea a cîntat. M-a atras în primul rînd vocea şi pe urmă posesoarea vocii.

  Şi mai ştiu că aţi cerut-o de soţie într-un restaurant la Paris, pe un şerveţel.

Păi, ce să-ţi mai zic, dacă ştii tot? Eram la un turneu de tenis la Roland Garros şi mi-am luat inima în dinţi la – cum se spune acum – “o cină romantică”. N-aveam curajul să mă exprim verbal şi am scris pe un şerveţel: “Te iubesc, vreau să fii soţia mea”. Şi mi-a dat înapoi şerveţelul pe care scria “Da”.

  Ăsta a fost un gest romantic. Pînă la urmă, cine e visătorul în familie?

Dacă reluăm discuţia despre fair-play, probabil că eu sînt visătorul din familie.

  Primeaţi stive de scrisori, multe dintre ele de la admiratoare... Cum se înclină balanţa? V-au iubit femeile sau le-aţi iubit dvs. pe ele?

Le am şi acum, grupate în vreo două geamantane. Cînd viaţa mea activă se va încheia, o să mai scriu o carte în care voi publica aceste scrisori pe categorii şi să o să le comentez. Am iubit şi eu femeile, şi ele pe mine. Dar chestiunea asta cu admiratoarele nu e un titlu de mare mîndrie. Toţi cei care apar pe micul ecran apar în ochii celorlalţi ca fiind nişte oameni deosebiţi. Eu mă consider un om absolut normal, nu televiziunea m-a făcut să-mi modific felul de a fi. Am primit scrisori nu numai cu aprecieri şi  declaraţii de dragoste, am primit şi dezaprobări, uneori chiar înjurături. Că asta e lumea în care trăim.

  Am citit undeva că după ’90 aţi fost însărcinat să selectaţi crainice pentru TVR, cunoscut fiind că aveaţi gust la femei. După ce criterii le selectaţi?

După ’90, primul preşedinte al TVR a fost Aurel Dragoş Munteanu. Într-una din primele zile după Revoluţie m-a chemat în birou şi mi-a zis: “Domnu’ Ţopescu, trebuie să schimbăm faţa televiziunii”. “Cum adică?” “Să schimbăm crainicele. Te rog să te duci în cîteva facultăţi din Bucureşti şi să alegi cîteva fete frumoase”. Eu, firesc, am întrebat: “Domnu’ Munteanu, da’ de ce m-aţi ales pe mine?”. “Am ajuns la concluzia că te pricepi la femei.” (rîde). I-am zis că nu ştiu cum a ajuns la concluzia asta, dar că o să iau cu mine un operator, pentru că multe femei arată foarte bine în realitate, dar mai puţin bine pe ecran. Am fost în trei facultăţi şi pînă la urmă am găsit cîteva fete doritoare să lucreze în televiziune, unele foarte cunoscute azi.